3. Sofisme de argument induse de gândire (s1)

O primă categorie de sofisme pe care vrem s-o ilustrăm în “deconstrucţia” argumentării este aceea a sofismelor de argument induse de gândire. Este vorba aici de utilizarea “falselor argumente” sau “argumentelor aparente” atunci când vrei să induci o anumită concluzie la cititor. Una dintre cele mai frecvente erori de acest fel este aşa-numitul argumentum ad hominem (în loc să se combată teza unui interlocutor se aduc în discuţie – prezentându-se drept probe –anumite calităţi, fapte sau relaţii ale persoanei care argumentează, acestea din urmă neavând nimic de-a face – din punct de vedere raţional, fireşte, cu teza incriminată). Fie următoarea secvenţă de discurs jurnalistic:

“... Pariuri puerile şi egocentrice ale unor editorialişti care nu-şi dau seama la ce tragică diversiune participă, lăsându-se duşi de plăcerea bârfei, de creşterea importanţei personale sau de iluzia creşterii tirajelor” (Romulus Rusan, Diversiuni şi iluzii, “Tableta de luni”, “România liberă”, 16 martie, 1998);

În conturul extins al textului cu titlul de mai sus, publicat la rubrica “Tableta de luni” a cotidianului “România liberă”, autorul aduce în atenţie imaginea României în străinătate, pe care o constată tot mai proastă, şi se întreabă în mod firesc care este cauza unei atari situaţii. Constatând – la observaţia unui “fost ambasador al unei importante ţări europene” în România – că articolele din străinătate sunt scrise pe baza articolelor din ţară, autorul vrea să ne arate că motivele acestei imagini defavorabile pe care o are România constau în principal în “moralitatea” editorialiştilor români. Or, analiza logică chiar şi sumar efectuată ne arată clar că nu există o relaţie de determinare directă între “moralitatea”, “egocentrismul”, “plăcerea bârfei”, “importanţa personală”, “tirajul cotidianelor” (care sunt calităţi sau laturi ale celor care scriu editoriale sau articole) şi imaginea falsă pe care o regăsim în gazetele din Occident la adresa României. Este o aparentă legătură de condiţionare, fiindcă calităţile persoanei nu pot determina o stare de fapt care nu depinde (sau n-ar trebui să depindă) de aceste calităţi şi aceste persoane. De fapt, aici argumentul nu este argument aşa cum se pretinde a fi !

Dacă am vrea să aducem argumente prin care să arătăm că imaginea proastă pe care România o are în Occident este nereală, atunci ar trebui să aducem în discuţie fapte, exemple, ilustraţii, analogii care contrastează semnificativ cu această imagine deplorabilă: că avem o creştere economică, că asistăm la creşterea nivelului de trai, că sunt rezolvate problemele de asistenţă socială, că sunt rezolvate problemele relaţiilor interetnice etc., etc., elemente care sunt determinante, într-adevăr, pentru imaginea pe care un stat o are în ochii celorlalţi. Dacă aceste elemente s-ar manifesta în fapt, indiferent de ce ar spune editorialiştii determinaţi de egocentrism, bârfă, tiraje, imaginea ar fi, fără îndoială, una pozitivă. Cu siguranţă şi în cazul altor state sunt editorialişti care scriu prost despre ţara lor, dar imaginea nu e denaturată pentru că “faptele” de care am vorbit sunt cele care crează în realitate această imagine. Nu e România singura ţară despre care editorialiştii scriu defavorabil, dar e una dintre cele care au o imagine destul de şifonată ! De ce?

Un alt argument sofistic din această categorie este acela cunoscut sub numele de argumentul autorităţii (“argumentum ad verecundiam”). Am arătat că autoritatea funcţionează ca unul dintre tipurile de argumente cele mai uzitate în încercările de întemeiere a unei teze. De unde vine, însă, caracterul sofistic al unei argumentări bazate pe invocarea autorităţii? Evident, din utilizarea neadecvată a acestui tip de argument. John Woods şi Douglas Walton5 consideră că există cinci condiţii de adecvare a acestui argument şi respectarea lor ar putea garanta corectitudinea argumentării bazată pe invocarea unei autorităţi: (a) autoritatea trebuie să fie interpretată corect (textul invocat al unei autorităţi trebuie să fie reprodus corect); (b) autoritatea trebuie să aibă în mod real o competenţă specifică (nu trebuie să se apeleze la false autorităţi); (c) judecata autorităţii care este invocată în argumentare trebuie să aparţină domeniului ei decompetenţă (nu trebuie să aducem în argumentare aprecieri care aparţin unor domenii în care o persoană nu este competentă); (d) trebuie să se poată dispune de o probă directă (să avem posibilitatea de a proba în mod direct afirmaţia unei autorităţi); (e) este necesară o tehnică de consens pentru a evita dezacordurile cu alte autorităţi (o autoritate este invocată dacă nu intră în contradicţie cu alte autorităţi). Secvenţa discursivă:

“Argumentele specialiştilor, reprezentanţilor ministerului nu au reuşit însă să clintească din loc opiniile membrilor Camerei Deputaţilor. Aceştia doresc reforma dar nu în forma pe care o propune MEN. Anghel Stanciu, preşedintele Comisiei de Învăţământ a Camerei consideră că echipa ministerială condusă de Andrei marga este un «Mercedes fără frâne». Anghel Stanciu gândeşte descongestionarea în sensul reorganizării materiei nu a reducerii numărului de ore” (Mihaela Jitea, Ministrul Educaţiei se dă cu învăţământul peste cap, “Ziua“, 15 iului 1998)

ne pune în faţa unei argumentări sofistice bazate pe invocarea autorităţii care nu respectă exigenţa (c) a adecvării: autoritatea care se invocă şi din care se citează nu este, în fapt, o competenţă în domeniul în care se argumentează (domeniul organizării educaţiei).

Argumentum ad populum (apelul la mulţime) este definit de către Blackburn de maniera următoare: “a justifica ideea că ceva este adevărat sau corect prin simplul fapt că un mare număr de persoane afirmă acest lucru, fără a exista raţiuni temeinice de a gândi că persoanele respective nu pot să se înşele” [5: 259]. Warnick şi Inch consideră că “un sofism ad populum se produce atunci când esenţa unui argument este eludată, iar cel care argumentează face apel în schimb la o opinie populară pentru a justifica o teză” [4:133].Următorul text se încadrează în aceste exigenţe minimale:

“În ultimul an, acoperirea CONNEX a crescut cu 400%. Oferim acoperire pentru 92% din populaţia României. De la Timişoara la Constanţa, de la Craiova la Iaşi, de la Satu-Mare la Bucureşti, pe platformele petroliere din Marea neagră şi în staţiile de metrou, oriunde există oameni, există CONNEX” (Vă oferim cel mai bun GSM posibil, text publicitar în: “Evenimentul zilei”, 15 iulie 1999)

şi exprimă, în esenţa sa, o argumentare sofistică de tip ad populum : „Toţi oamenii se abonează la Connex, abonează-te şi tu!”.

Aplicaţia 1 :

Fie textul:

“Vreau să greşesc, dar ţine minte, Andrei: Gabi nu va intra niciodată pe poarta pe care i-am lăsat-o deschisă şi eu, şi Alecu. Nu are pentru asta nici onestitatea, nici voinţa şi forţa morală. Nu are decât nemăsuratul lui orgoliu şi capacitatea de a dispreţui şi umili public pe alţii, necum capacitatea, înalt superioara capacitate şi forţă de a se umili public pe sine, retractându-se şi îndreptând ceea ce a făcut! Să aibe măcar decenţa (curaj nu-i trebuie pentru asta!) de a nu se pretinde inocent. Când a şters din textul despre Friedrich destinat tiparului precizarea existentă în manuscris, cum că la acea oră nu mai subscriam la interpretarea dată în articolul meu, când mi-a furat pur şi simplu aplicarea la interpretarea tabloului «Stânci de cretă pe insula Rügen» a aforismului lui Nietzsche: «Cu cât priveşti mai îndelung o prăpastie, cu atât prăpastia priveşte mai îndelung în tine», n-a fost nici inocent, nici inconştient, ci pur şi simplu egoist, cinic şi fără scrupule, convins că aşa e cuvenit să se poarte pe care nu dă în fond nici două parale! Restul e pălăvrăgeală goală şi ipocrizie” (Epistolar, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, pp.33-34);

Cerinţe:

(a) Să se determine structurile de argumentare din acest text;

(b) Să se arate dacă ele sunt argumentări corecte sau sofisme;

(c) În această din urmă situaţie, să se identifice natura sofismului;