Corespunderi

„Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă

Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă

Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc.

Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,

Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,

Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.”

Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului. În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”.

Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul. Imagini ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul său poetic şi sugerează stări de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd.

„În vocea sa se auzeau italice și majuscule iniţiale. Gesturile sale erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia meridională. Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust. Despre Baudelaire se poate spune că era un dandy rătăcit în mijlocul boemei…”(Teophile Gautier)

„Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului…Acum mă simt tot timpul ameţit”(Charles Baudelaire)

În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi claritatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste concepţii au avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.

Stéphane Mallarmé (1842-1898)

De la parnasianism la simbolism

•Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru Baudelaire, „Florile răului” împlinesc o funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte linia de continuitate, ştiind că poezia nouă trebuie să continuie revoluţia începută de Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai exact, o limbă doar a poeziei.

Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în 1866, din care iese mărturisind că, după ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul. Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.

Briză marină

„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite.

Să fug! Să fug aiurea! Sunt păsări fericite

Să zboare între ceruri şi spume neperechi!

Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi

În calea unei inimi care închină mării

O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,

Foi, goale-n clar de lampă, de către propriul alb

Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.

Tot am să plec! Fregată-n tresalt de mari pavoaze,

Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!”

•Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean (evantaiul, pasărea, oglinda, lebăda) nu sunt „zugrăvite” sau „descrise” în manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii, simboluri.

•În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului, proces pe care Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca să obţină efectele aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea dislocării sintaxei consacrate de uzul limbii. De aici provine impresia de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are obişnuinta liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este dominată de incertitudine şi ambiguitate.

•Operele reprezentative: Irodiada, După-amiaza unui faun, poemul în proză Igitur.

• „Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda regulat cu Parisul. A publicat în „Parnas”, versuri de o noutate care a scandalizat jurnalele. Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi pe placul delicaţilor, căci era cel mai greu de mulţumit dintre toţi delicaţii. Rău primit de critică, acest rar poet va supravieţui atâta timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre uriaşele sale eforturi.”(Paul Verlaine)

Paul Verlaine (1844-1896)