Iisus Hristos şi esenienii.

După descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, unii cercetători au găsit trăsături paralele între lisus şi învăţătorul Dreptăţii. Alţii au socotit că lisus şi-a formulat propriile idei inspirându-se din doctrina esenienilor. Mai mult, unii cercetători cu fantezie chiar i-au identificat pe loan Botezătorul şi Mântuitorul în textele de la Qumran. De exemplu australianca B. E. THIERING, a vrut să vadă în Sf. loan Botezătorul pe învăţătorul Dreptăţii, iar în lisus pe Preotul Nelegiuit din textele de la Qumrân; din acest motiv această autoare, care ne oferă un frumos exemplu de cercetare pseudoştiinţifică şi manipulare a rezultatelor la care au ajuns majoritatea cercetătorilor evrei şi creştini, consideră Evangheliile şi Faptele Apostolilor ca pe nişte documente asemănătoare peşher-ului, care se pot citi la un nivel literal foarte simplu ( şi acesta este modul în care aproape toţi le-au citit 1900 de ani ) şi un nivel mai profund pe care ea însăşi 1-a descoperit. Acest fapt demonstrează pur şi simplu că fantezia erudită nu are limite. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre încercările de a găsi fragmente din scrierile Noului Testament, printre cele mai mici bucăţi de resturi din manuscrisele provenind de la Qumrân.

În realitate, manuscrisele de la Marea Moartă nu ne permit să întemeiem şi să susţinem teze anticreştine – sau argumente teologice contra – deoarece nu fac nici o referire la Iisus nici în mod explicit şi nici implicit. Este foarte important să remarcăm că Evangheliile nu-l prezintă pe Mântuitorul ca făcând parte din cele patru grupuri specifice, însă ele nu fac abstracţie de cadrul istoric, real în care a trăit şi activat Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om asemenea nouă. Este posibil ca lisus să-i fi cunoscut pe esenieni, deşi Evangheliile ni-l prezintă în polemică cu fariseii şi cu saducheii, dar nu-i menţionează niciodată pe esenieni.

Se consideră de către cercetători că cea mai mare parte a cărţilor Noului Testament a fost scrisă în afara Iudeii. Problema crucială nu este aceea a confruntării documentelor, adică a acelora dintre manuscrisele de la Marea Moartă care sunt anterioare anului 70 d. Hr, cu Evangheliile, care sunt, cel puţin în redactarea finală care a ajuns până la noi, cu excepţia lui Marcu, posterioare anului 70 d. Hr.

Tradiţia sinoptică nu ne spune nimic despre esenieni. Fie pentru că în Galileea nu trăiau esenieni, şi în cazul acesta tăcerea surprinzătoare a Evangheliilor ar reflecta mediul de viaţă particular din Galileea, sau pentru că în tradiţia sinoptică ei apar sub numele de farisei, unii dintre ei convertindu-se probabil la creştinism. Faptele Apostolilor desemnează creştinismul ca fiind „ Calea ", iar accentul pus pe comuniune ( koinomia ) reflectă oare ideologia esenienilor de la Qumrân, care se retrăseseră în pustiu pentru a pregăti calea Domnului? De fapt învăţătorul Dreptăţii, în scrisoarea ( 4QMMT ) sa afirmă că el, împreună cu cei care i-au urmat, s-au „ separat ", şi foloseşte verbul parush, care este conţinut p^erûšîm ( fariseii ). Este foarte probabil totuşi ca esenienii ( spre deosebire de farisei ) să nu-şi fi dorit să exercite influenţa lor asupra întregului popor. Ei ţineau secrete propriile învăţături şi evitau contactele cu cei din afara grupului. Din acest motiv tradiţia evanghelică nu-l prezintă pe Mântuitorul în polemică cu esenienii, ci numai cu fariseii. Oricum există diferenţe foarte clare între esenieni şi Mântuitorul lisus Hristos.

În primul rând Mântuitorul nu a trăit separat de lume, El şi-a desfăşurat activitatea în mijlocul oamenilor din satele şi cetăţile Palestinei iar faptele Sale erau cunoscute de către toţi. A fost în legătură şi cu persoane care erau marginalizate social sau socotite necurate din punct de vedere al legii mozaice şi excluse de către esenieni, provocând astfel scandal. Mai important decât toate prescripţiile legate de puritatea rituală, era pentru El curăţia inimii.

Mântuitorul nu a propovăduit împărţirea oamenilor în fiii luminii şi fiii întunericului, în buni şi răi. Potrivit Mântuitorului Hristos însă fiecare om urmează să se convertească şi să se pocăiască sau nu; tuturor El le-a făcut posibilă participarea la iertarea lui Dumnezeu.

Mântuitorul nu a fost un familie al legii precum membru comunităţii ele la Qumrân, nu a cerut nimănui sa renunţe la ceva numai de dragul de a renunţa sau să pretindă performanţe ascetice particulare. A fost părtaşi la bucuriile şi necazurile oamenilor, a stat la masă cu ei, a acceptat să participe la ospeţe alături de oameni păcătoşi. Comparat cu Sf. loan Botezătorul a fost acuzat că este un mâncător şi băutor. Nu prin abluţiuni repetate, ci cu ocazia Ultimei Cine înainte de arestarea Sa, a lăsat ucenicilor săi o amintire de neşters: „ Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea " ( Luca 22, 19 ). Căsătoria nu era pentru El ceva necurat care ar fi întinat trupul, ci ea corespunde voinţei lui Dumnezeu exprimată în momentul creaţiei. Renunţarea la căsătorie este voluntară, şi nu a impus nimănui vreo lege a celibatului şi nici nu a favorizat ideea că cel necăsătorit ar fi mai potrivit pentru a-L sluji în mod deplin pe Dumnezeu. Nici renunţarea la proprietatea materială nu este absolut necesară pentru a-i urma.

Mântuitorul nu a stabilit nici o regulă monahală: a răsturnat chiar şi ordinea ierarhică existentă în rândul curentelor religioase; cei din urmă vor li primii, iar cei care conduc să fie slujitorii tuturor. Ascultarea trebuie să ţie reciprocă, spre folosul slujirii comune. Nu este nevoie de noviciat, nici de mărturisiri de credinţă solemne, sau voturi. Nu a pretins nimănui reguli de exercitare a evlaviei, rugăciuni îndelungate, abluţiuni rituale sau haine particulare. Îi detaşa de esenieni o superioritate fără egal faţă de reguli, o naturaleţe, o spontaneitate şi o libertate unică. Rugăciunea neîncetată pentru El nu însemna o rugăciune la ore determinate sau în săvârşirea unui cult permanent, ci mai degrabă o continuă atitudine orantă a omului, care în orice moment se aşteaptă la orice din partea lui Dumnezeu.