215 Epitrohlee

EPISCLERĂ. Membrană fibroasă a ochiului, situată între

sclerotică şi conjunctivă.

EPISCLERITĂ. Inflamaţie a episclerei (membrana

fibroasă a ochiului situată între sclerotică şi conjunctivă).

O episclerită survine de cele mai multe ori la adultul

tânăr. Ea nu are, în general, o cauză specifică. Uneori ea

este consecutivă unei conectivite sau este favorizată de un

teren alergic.

Episclerită se traduce printr-o înroşite a albului ochiului,

însoţită de o jenă moderată, de o lăcrimare intermitentă

şi de o uşoară sensibilitate a ochiului la lumină. Ea este

destul de puţin dureroasă.

EPISPADIAS. Malformaţie congenitală în care meatul

urinar (orificiul extern al uretrei) este situat pe faţa dorsală

«penisului.

Epispadiasul este o malformaţie rară şi foarte gravă care

este aproape întotdeuna asociată cu o exstrofie vezicală

(dezvoltarea incompletă a vezicii şi peretelui abdominal).

Tratamentul epispadiasului face apel la o reconstrucţie

chirurgicală. Sunt frecvente sechelele (incontinenţă urinară,

funcţie sexuală perturbată).

EPISTAXIS. Sângerare pe nas. SlNONOM: rinoragie.

Epistaxisul este frecvent la copii în perioada pubertăţii,

la femei în timpul primelor şase luni de sarcină şi la persoanele

în vârstă atinse de aterom (depunere de colesterol

pe peretele arterelor). Această hemoragie a foselor nazale,

cel mai des de origine necunoscută, poate fi cauzată de o

hipertensiune arterială, de o tulburare de coagulare (hemofilie,

consum excesiv de aspirină), de un traumatism al

foselor nazale sau de o afecţiune a sinusurilor, care comunică

în mod normal cu fosele nazale.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul formelor

benigne obişnuite începe prin suflarea nasului, pentru evacuarea

cheagurilor, şi se continuă printr-o compresie prelungită

(până la 15 minute) a aripilor nasului. Capul

subiectului trebuie să fie aplecat în faţă pentru ca sângele

să nu ajungă în gură şi să nu se creadă pe nedrept că

epistaxisul a încetat. Dacă acest tratament se dovedeşte

ineficace, medicul aplică o meşă de tifon (uneori îmbibată

cu un hemostatic), un bandaj lung îngrămădit în fosele

nazale. în cazurile cele mai grave, se practică o electrocoagulare

a arterelor mici care sângerează, chiar şi o

ligaturare arterială chirurgicală. Atunci când n-a fost descoperită

cauza exactă a epistaxisului, se poate, pentru a

preveni recidivele, să se practice o cauterizare chimică (cu

nitratde argint) a unui mic vas al septului nazal.

EPITELIOM. Tumoră malignă care se dezvoltă pe seama

ţesuturilor epiteliale. SlNONOM: carcinom.

EPITELIOM BAZOCELULAR. Varietate de tumoră

cutanată, cu malignitate redusă.

Epiteliomul bazocelular este foarte frecvent la subiecţii

cu pielea albă, mai ales după 40 ani. Factorii săi favorizanţi

sunt cunoscuţi: expunerea exagerată la soare, expunerea la

radiaţii ionizante, cicatrice de arsură. Atenţia trebuie să fie

atrasă de orice leziune cutanată (crustă, ulceraţie, leziune

proeminentă) care devine cronică şi recidivantă. Această

tumoră se traduce cel mai des printr-o mică perlă, proeminenţă

rotundă de mărimea unui cap de ac, rozalie, translucidă,

adesea străbătută de mici vase, survenind cel mai

des pe faţă. Această tumoră poate să se întindă în suprafaţă

sau în profunzime, dar foarte lent şi fără diseminare

la distanţă.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. De cele mai multe ori,

trebuie să se procedeze la ablaţia chirurgicală a tumorii, sub

anestezie locală. Distrugerea prin electrocoagulare, azot

lichid sau laser cu bioxid de carbon nu se utilizează, în fapt,

decât pentru leziunile incipiente, superficiale şi neindurate.

Prevenirea constă mai ales în evitarea expunerii solare

excesive.

EPITELIOM SPINOCELULAR. Varietate de tumoră

cutanată sau de mucoasă, de natură malignă, dezvoltată pe

seama keratinocitelor epidermului.

Epiteliomul spinocelular se observă mai ales după

40 ani. Mai frecvent la bărbaţi decât la femei, el este

favorizat de o expunere exagerată la soare, de tabagism

(epiteliomul buzei) şi de leziunile cutanate preexistente zise

precanceroase: cicatricea de arsură, leziunile consecutive

unei boli cronice (sifilis, ulcer al gambei) sau unei boli

ereditare (xeroderma pigmentosum), parakeratoză, iritaţie

cronică (leucoplazie).

Semnele formei celei mai tipice, zisă ulcerovegetantă,

sunt o leziune supraînălţată cu suprafaţa mamelonată şi cu

baza dură, înconjurată de un halou roşu şi prezentând în

centrul ei o ulceraţie care sângerează uşor. De asemenea,

poate fi vorba şi de un nodul, de o masă cărnoasă sau de

o placă superficială. Formele mucoase pot afecta buza inferioară

a fumătorilor şi chiar limba, precum şi mucoasele

genitale. Epiteliomul spinocelular se întinde local destul de

repede, diseminându-se uneori în ganglionii limfatici apropiaţi

sau chiar la distanţă (metastaze).

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Trebuie să se procedeze

la ablaţia chirurgicală a epiteliomului spinocelular şi acesteia

să i se asocieze o chimioterapie anticanceroasă în caz de

diseminare. Prognosticul depinde de gradul de extindere a

tumorii. Prevenirea constă în evitarea încă din copilărie a

expunerilor exagerate la soare.

EPITELIU. Ţesut care acoperă suprafeţele organismului,

spre exterior (piele, mucoasele orificiilor naturale) sau spre

interior (cavităţile inimii, tubului digestiv etc.) şi care

constituie glandele.

EPITROHLEE. Proeminenţă osoasă situată pe partea

internă a cotului.

EPITROHLEITĂ 216

Epitrohleea este o apofiză (proeminenţă osoasă) importantă

a extremităţii inferioare a humerusului.

EPITROHLEITĂ. Inflamaţie a epitrohleei. SINONIM:

epitrohlealgie.

Epitrohleita este provocată de un traumatism sau de un

surmenaj al antebraţului, îndeosebi de origine sportivă. Ea

se caracterizează printr-o durere resimţită în partea internă

a cotului. Tratamentul constă, în principal, în punerea în

repaus a cotului (oprirea activităţii sportive) asociată uneori

cu antiinflamatoare.

EPIZIOTOMIE. Intervenţie chirurgicală care constă în

secţionarea mucoasei vaginalc şi a muşchilor superficiali

ai perineului cu scopul de a mări orificiul vulvei şi a uşura

expulzia fătului în cursul unei naşteri.

INDICAŢII. Indicaţiile cele mai frecvente ale unei epiziotomii

sunt naşterea unui copil mare, prezentarea fătului cu

şezutul sau extracţia cu forcepsul Această intervenţie permite

prevenirea rupturilor de perineu şi evitarea survenirii

unor tulburări urinare ca o incontinenţă, de exemplu.

DESFĂŞURARE ŞI SUPRAVEGHERE. O epiziotomie

este efectuată şi apoi cusută sub anestezie locală, sau sub

anestezie peridurală atunci când aceasta a fost instaurată

pentru o naştere. Incizia este laterală sau mediană (spre

anus). îngrijirile postoperatorii au loc de mai multe ori pe

zi şi sunt repetate după fiecare scaun şi după fiecare micţiune:

toaleta şi uscarea cu aer cald până când sunt scoase

firele de sutură, în general în a cincea zi. Raporturile sexuale

pot fi reluate după cicatrizarea completă, care are loc la

aproximativ 3 săptămâni după naştere. Epiziotomia nu are,

în general, nici o consecinţă.

EPSTEIN-BARR (virus al lui). Virus A.D.N. din grupa

Herpes viridae, responsabil de mononucleoza infecţioasă

şi implicat în apariţia anumitor tumori. SINONIME: EBV.

virusul EB.

EPULIS. Pseudotumoră inflamatone a gingiilor.

Epulisul formează o mică proeminenţă roşic-violaccc,

situată adesea în spaţiul dintre doi dinţi. Unele forme

cedează de la sine. în alte cazuri, poate fi suficient un tratament

antiinfalamator (spălarea gurii cu dccongcstionantc);

uneori trebuie să se recurgă la o ablaţic chirurgicală.

ERECŢIE. Umflare şi întărire a unor organe sau ţesuturi

(penis, clitoris, mamelonul sânului)

Erecţia este adesea declanşată de o stimulare sexuală,

sau — în cazul mameloanclor — şi de către frig. Mecanismul

erecţiei peniene este de origine musculară: excitarea

nervilor erectori ai măduvei spinării provoacă o dilataţie a

arterelor penisului, care antrenează un aflux de sânge în

corpii cavernoşi penieni. Atâta vreme cât durează erecţia,

sângele este reţinut în aceşti corpi cavernoşi, deveniţi turgescenţi

printr-un mecanism de vasoconstricţie venoasă încă

prost elucidat. Flaciditatea, sau oprirea erecţiei, reapare

atunci când sângele reţinut în corpii cavernoşi se reîntoarce

în circulaţia venoasă generală.

Impotenţa se caracterizează prin incapacitatea de a

obţine sau a păstra o erecţie suficientă; când impotenţa este

totală, raporturile sexuale sunt imposibile.

EREDITATE. Transmitere a caracterelor genetice ale

părinţilor către descendenţii lor.

Primele legi ale eredităţii au fost stabilite de călugărul

botanist austriac Gregor Mendel în 1866.

CROMOZOMI AUTOSOMI ŞI CROMOZOMI SEXUALI.

La fiinaţa umană, nucleul fiecărei celule conţine 44

cromozomi omologi (grupaţi în perechi), denumiţi

cromozomi autosomi, sau simplu autozomi, şi doi

cromozomi sexuali: cromozomii sexuali ai femeii sunt

identici şi sunt desemnaţi în mod tradiţional prin literele

XX. Cromozomii sexuali ai bărbatului sunt diferiţi şi sunt

notaţi prin literele XY.

MOLECULA EREDITĂŢII. Un cromozom este constituit

din două molecule de A.D.N. în formă de elice, asociate

proteinelor. A.D.N.-ui este suportul eredităţii. Molecula sa

cuprinde segmente care corespund câte unui anumit caracter

ereditar (culoarea ochilor, de exemplu). Acest clement al

cromozomului, purtător al unui caracter ereditar, se

numeşte genă. Fiecare cromozom ar conţine aproximativ

10.000 gene. Toate celulele unuia şi aceluiaşi organism

conţin exact aceleaşi gene, deoarece ele au rezultat din

aceeaşi celulă care provine din unirea unui ovul cu un

spermatozoid în cursul fecundării.

CARACTERE RECESIVE Şl CARACTERE DOMINANTE.

Conform legilor eredităţii, un caracter genetic este

dominant sau recesiv.

• Un caracter dominant (ca de exemplu „ochii negri") se

manifestă la copil chiar dacă el nu este transmis decât de

către unul din părinţi. El se exprimă chiar dacă există alt

caracter („ochii albaştri") pe cromozomul omolog.

• Un caracter recesiv (caracterul „ochi albaştri", de

exemplu) trebuie să fie transmis de ambii părinţi pentru a

se putea manifesta la copil. El nu poate să se exprime decât

dacă este purtat de către ambele gene omoloage.

EREDITATE ŞI REPRODUCEREA CELULELOR.

Celulele corpului nostru se reproduc prin diviziune celulară.

O celulă-mamă nesexuală se divide după un proces

numit mitozâ şi dă astfel naştere la două celule-fiice care

au un număr de cromozomi şi de gene identic cu cel al

celulei-mamă.

Celula sexuală, sau gametul, rezultă dintr-un proces

deosebit de diviziune, meioza. Aceasta, care nu se produce

decât în ovare şi în testicule, conduce la formarea de celule

care nu conţin fiecare decât jumătate din materialul genetic

prezent în celelalte celule, adică 23 de cromozomi între care

unul este cromozom sexual: X pentru ovul, X sau Y pentru

spermatozoid.

întâlnirea dintre un ovul şi un spermatozoid în cursul

fecundaţiei formează o celulă care conţine din nou 46

cromozomi, 23 provenind de la tată şi 23 de la mamă. Cei

\ doi cromozomi sexuali vor fi fie XX (o fată), fie XY (un

i băiat).

I EREDITATE AUTOSOMICĂ ŞI EREDITATE LEGATĂ

1 DE SEX. Unele caractere şi unele boli pot fi transmise prin

I părinţi copiilor, fie prin cromozomii nesexuali, sau autosomi

I — se vorbeşte atunci de ereditate autosomică —, fie prin

l cromozomi sexuali: se vorbeşte atunci de ereditate legată

l de sex.

:. • Principiul eredităţii legale de sex poate fi ilustrat prin

f exemplul hemofiliei.

f X şi Y sunt cromozomi sexuali sănătoşi transmişi unui

ţ, băiat. Cromozomul x' este cromozomul sexual purtător al

'. genei recesive a hemofiliei.

t în cursul fecundaţiei după felul spermatozoidului şi

£ ovulului prezenţi, cromozomii sexuali asociaţi vor forma

6 una dintre cele patru combinaţii posibile următoare:

I cromozomul X al tatălui şi cromozomul x' al mamei (Xx1);

I cromozomul X al tatălui şi cromozomul X al mamei (XX);

I cromozomul x' al mamei şi cromozomul Y al tatălui (x'Y);

§ cromozomul X al mamei şi cromozomul Y al tatălui (XY).

I Doar descendenţii care au cromozomii XX (femeie

I sănătoasă) şi X Y (bărbat sănătos) nu sunt purtători ai bolii.

I ' Gena hemofiliei este prezentă la descendenţii Xx' şi x'Y,

I care pot să o transmită. Totuşi, în afara unor excepţii rare,

I . boala nu se va dezvolta la subiecţii Xx' (o femeie purtătoare

t a genei hemofiliei), deoarece cromozomul x', recesiv şi

|' purtător al hemofiliei, nu va putea să se exprime în prezenţa

* unui cromozom omolog X, dominant şi sănătos. în

I schimb, subiectul x'Y (un bărbat hemofilic) va dezvolta

I boala: cei doi cromozomi omologi fiind cromozomi sexuali

I care nu poartă acelaşi caracter, unul nu poate împiedica

f faptul ca celălalt să se exprime.

I BOLI EREDITARE. Bolile ereditare sunt consecinţa

| mutaţiei unei gene, adică a alterării informaţiei pe care o

I poartă.

1 ERETISM CARDIAC. Stare de hiperexcitabilitate a

Ii inimii datorată acţiunii sistemului nervos simpatic asupra

I acestui organ.

i Eretismul cardiac se întâlneşte la numeroşi adolescenţi

î ţi nu este atunci, în general, semn al vreunei afecţiuni

1 deosebite. Totuşi, atunci când el este deranjant, trebuie să

W fie diminuat prin administrarea unui medicament sedativ

I sau, chiar mai bine, printr-un medicament betablocant.

I. E.R.G. -» ELECTRORETINOGRAFIE.

I ERGOCALCIFEROL. > VITAMINĂ O.

ERGOTERAPIE. Terapie care utilizează activitatea în

-• vederea readaptării handicapaţilor fizic şi mintal.

ERITEM

Scopul ergoterapiei este de a le reda bolnavilor independenţa

fie dându-le posibilitatea să se adapteze la deficitul

lor, fie participând la ameliorarea stării lor. Indicaţiile ei

sunt foarte largi: boli mintale, infirmităţi motorii (paralizii,

sechele posttraumatice, afecţiuni reumatologice, miopatii,

arsuri, boli cardiace etc). Există, de asemenea, o ergoterapie

preventivă care vizează evitarea spitalizării, îndeosebi pentru

persoanele în vârstă.

• Ergoterapia reeducativă-readaptativă utilizează acţiunea

ca mediator pentru a ajunge la un obiectiv dat (căutarea unei

mai bune coordonări a mişcărilor, antrenament pentru purtarea

unei proteze, reînvăţarea acţiunilor zilnice etc). Pe

această bază, orice activitate (activităţi artizanale ca

împletitul sau ţesutul; activităţi de captare a atenţiei, de

exprimare, scris, jocuri; reînvăţarea gesturilor vieţii zilnice;

activităţi de tip profesional de toate tipurile etc.) sunt bune

de folosit în măsura în care pot ajuta pacientul să le adapteze

la posibilităţile sale. Această mediere permite să se

observe şi să se analizeze problemele pe care le pune boala

în cauză, apoi să se propună o soluţie cu contribuţia

bolnavului şi a medicului curant (cum să eviţi durerea în

gesturile vieţii zilnice la un pacient suferind de dureri

lombare, de exemplu).

• Ergoterapia preventiva vizează sfătuirea pacientului în

ce priveşte gesturile cotidiene şi amenajarea locuinţei şi îi

permite să-şi asume handicapul sau boala rămânând

integrat în mediul său de viaţă.

ERGOTISM. Intoxicaţie prin cornul secarei, Claviceps

purpurea, ciupercă parazită a cerealelor, sau prin derivaţii

ei medicamentoşi (ergotamină şi, mai ales, dihidroergotamina,

utilizată în tratamentul migrenelor).

Primele semne ale ergotismului sunt furnicături, dureri

şi o piele palidă şi rece a mâinilor şi picioarelor. Intoxicaţia,

netratată, poate, în cea de a doua etapă, să evolueze spre

o cangrenă a extremităţilor.

Apariţia unui ergotism impune oprirea imediată a

medicamentului răspunzător de apariţia primelor semne,

spitalizarea în caz că ergotismul este însoţit de delir.

Tratamentul spasmului arterial constă în administrarea de

nitrit de amil în inhalaţie, de trinitrit pe cale sublinguală,

de papaverină prin injecţii.

ERITEM. înroşire a pielii care păleşte la apăsare.

Eritemele sunt urmările unei dilatări a vaselor sangvine

cutanate.

• Eritemele generalizate au drept cauză fie o alergie la un

medicament, fie o boală infecţioasă (scarlatină, rujeolă,

rubeolă, megaleritem epidemic, sifilis exantem subit).

• Eritemele localizate pot avea o cauză fizică (insolaţie),

chimică (dermită artificială), medicamentoasă (eritem

pigmentat fix), infecţioasă (intertrigo, erizipel, erizipeloid,

pasteureloză, trichinoză) sau dermatologică (dermatomiozită,

lupus eritematos diseminat).

ERITEM FESIER 218

ERITEM FESIER. Iritaţie cutanată a sugarului,

afectând regiunea acoperită de scutece. SINONIM: dermila

de şezut.

CAUZE. Eritemul fesier este extrem de frecvent la sugar.

Cauza sa poate fi externă: frecarea scutecelor şi contactul

prelungit cu urina şi cu scaunele acide. El mai poate fi cauzat

de anumite boli dermatologice: dermita seboreică a sugarului,

psoriazisul etc. A treia cauză posibilă a eritemului

fesier, izolat sau ca o complicaţie a uneia din bolile

precedente, este o infecţie bacteriană, virală sau micozică

(cauzată de o ciupercă microscopică).

SIMPTOME Şl SEMNE. Eritemul fesier se manifestă, în

principal, printr-o înroşire a pielii de pe fese, de pe sulurile

abdominale, de pe partea de sus a pulpelor şi de pe organele

genitale externe. Piturile cutanate nu sunt de obicei

afectate. Aspectul exact al leziunilor şi localizarea lor depind

de cauza iritaţiei. în formele severe, eritemul se complică

cu ulceraţii, care dovedesc adesea o suprainfectare.

TRATAMENT Şl PREVENIRE. Tratamentul constă din

reguli de igienă locală: spălarea frecventă a pielii cu

antiseptice blânde, diluate, şi clătirea cu atenţie; aplicarea

după fiecare spălare a loţiunilor sau gelurilor pe bază de

imidazolaţi, lăsarea feselor în aer liber cât mai mult timp

posibil în fiecare zi, schimbarea frecventă a scutecelor şi

înfăşarea nu prea strânsă a copilului; evitarea aplicării de

pomezi sau de corpuri grase, deoarece favorizează maceraţia.

Infecţiile bacteriene necesită în plus un tratament

antibiotic oral.

Respectarea anumitor reguli de igienă trebuie să permită

evitarea apariţiei unui eritem fesier: spălarea şezutului

cu săpun de toaletă, clătirea din abundenţă şi uscarea prin

tamponare, nu prin frecare. Recurgerea la paste apoase pe

bază de zinc, care izolează epidermul de materiile fecale

şi umiditate, pare să fie mai utilă decât utilizarea corpurilor

grase.

ERITEM INELAR CENTRIFUG. Afecţiune cutanată,

caracterizată prin leziuni inelare.

Eritemele inelare centrifuge adesea nu au o cauză

cunoscută, dar se descoperă în unele cazuri o cauză medicamentoasă

(aspirină, vaccin), infecţioasă, dermatologică

(pemfigus, lupus eritematos subacut). Ele se manifestă prin

plăci mai mult sau mai puţin pruriginoase cuprinzând un

centru cu alură normală şi un mic sul roşu periferic,

deplasându-se de o manieră centrifugă. Evoluţia se face prin

pusee succesive, pe mai multe luni. Tratamentul eritemului

inelar centrifug este cel al bolii în cauză.

ERITEM NODOS. Inflamaţie acută a hipodermului

(stratul profund al pielii).

Eritemul nodos atinge mai ales adulţii tineri, cel mai des

la membrele inferioare. El poate fi cauzat de o infecţie, de

o boală generală (sarcoidoză, aftoză), de o colită inflamatorie

sau de luarea de medicamente (aspirină, pilule contraceptive,

sulfamide). El se manifestă prin noduli subcutanaţi

profunzi, dureroşi, calzi, acoperiţi cu o piele rozalie sau

roşcată, amplasaţi cel mai des pe faţa anterointernă a gambelor.

Tratamentul lui este cel al cauzei dacă ea este

identificată. Dacă nu, tratamentul vizează doar simptomele:

repaus la pat, uneori administrarea de medicamente antiinflamatoare.

ERITEM PIGMENTAT FIX. Afecţiune cutanată de

origine medicamentoasă, manifestându-se prin plăci.

Eritemul pigmentat fix poate fi provocat de analgezice

(aspirină, paracetamol),de antiinflamatoare nesteroidiene,

de antibiotice (sulfamide, tetracicline), de antiparazitare, de

barbiturice, de antihistaminice, de laxative sau de pilule

contraceptive. El se manifestă prin apariţia de plăci roşii

care devin brune apoi negricioase, persistând mai multe

săptămâni, chiar mai multe luni. Singurul tratament constă

în încetarea luării medicamentului responsabil, vindecarea

fiind atunci definitivă.

ERITEM POLIMORF. Afecţiune cutanată caracterizată

prin leziuni în formă de cocardă, dovedind o stare de hipersensibilitate.

SINONIME: eaodermozApluriorificială, eritem

exsudaliv multiform.

Printre cauzele eritemului polimorf, se găsesc în principal

infecţiile virale, bacteriene sau consumul de medicamente

(peniciline, tetracicline, sulfamide, estrogeni,

antiinflamatorii). El afectează îndeosebi bărbaţii tineri şi

se manifestă prin apariţia, cel mai des pe membre, a unor

plăci roşii care se întind şi iau, în general, un aspect tipic:

o bulă centrală înconjurată de o primă coroană deprimată

şi albă, apoi de o a doua coroană cu mai multe bule. Se

asociază o febră şi dureri articulare. Tratamentul este mai

ales cel al afecţiunii responsabile, dacă ea este identificată,

căruia i se adaugă antisepsia bulelor. O varietate deosebit

de severă a eritemului polimorf, sindromul Stevens-Johnson,

în care leziunile afectează mucoasa gurii, stânjenind alimentarea,

poate necesita o reanimare şi o alimentare prin perfuzii.

ERITEM SOLAR. Reacţie a epidermului datorată unei

expuneri solare excesive. SINONIM: insolaţie.

După o expunere prea intensă sau prea prelungită la

soare, pielea devine eritematoasă (roşcată), chiar apar bule

(băşicuţe) pe ea, iar pacientul simte o durere usturătoare.

în partea a doua a episodului, pielea se descuamează în

lambouri şi se pigmentează neregulat. Eritemul solar corespunde

unei arsuri de gradul întâi sau al doilea. El survine

fie la persoanele cu tenul alb, cu pielea săracă în melanină

(aceasta din urmă favorizând protecţia faţă de radiaţiile

solare), fie după o expunere insuficient protejată.

Tratamentul constă în aplicarea locală de creme

împotriva arsurilor şi în luarea de antalgice (calmante) pe

cale generală. în caz de insolaţie asociată, este uneori

necesară o rehidratare în mediu spitalicesc.

Pentru prevenirea insolaţiilor, expunerea solară trebuie

să fie treptată, iar pielea să fie protejată cu creme fotoprotectoare

„ecran total" care filtrează radiaţiile ce produc

arsuri (ultravioletele B). Aplicarea trebuie să fie făcută din

două în două ore, mai ales după transpiraţie sau scăldat.

I

219 ERITROZÂ

ERITERMALGIE. Tulburare vasomotorie a extremităţilor

(mâini, picioare), care se manifestă prin accese.

SINONIM: eritromelalgie.

Foarte rară, eritermalgia poate fi consecutivă luării unor

medicamente (inhibitori calcici), unei boli hematologice

(poliglobulie) sau sistemice (lupus eritematos diseminat).

Extremităţile, mai ales picioarele, devin brusc roşii, calde

şi usturătoare. Tratamentul constă în luarea de aspirină, iar

în caz de eşec, betablocante; tratamentul vizează în plus

tratarea cauzei eritermalgiei dacă ea este descoperită.

EMTRASMĂ. Infecţie cutanată bacteriană cu

predominenţă în regiunile axilară şi inghinală.

Eritrasma este cauzată de o bacterie, Corynebacteriwn

minutissimum. Ea se manifestă prin plăci trandafirii

simetrice. Tratamentul face apel la antiseptice locale:

dezinfecţia cu un săpun lichid, aplicarea de derivaţi

imidazolaţi sau de eritromicină în soluţie. Eritromicina

administrată pe cale generală dă rezultate bune de obicei.

ERITROBLAST. Celulă a măduvei osoase, specializată

ta sinteza hemoglobinei.

ERITROBLASTOPENIE. Anomalie sangvină caracterizată

prin diminuarea sau prin dispariţia eritroblaştilor

(celulele măduvei spinării specializate în sinteza hemoglobinei),

antrenând o anemie.

Eritroblastopenia, anomalie rară, nu antrenează modificarea

altor celule sangvine, plachete şi globule albe. Ea

se traduce printr-o anemie care provoacă paloare, gâfâială,

oboseală şi vertije.

BMTROBLASTOZĂ. Trecere în sânge a eritroblaştilor,

celulele măduvei osoase aflate la originea globulelor roşii.

Eritroblastoza se observă după ablaţia splinei, după o

hemoragie acută în talasemie (boală ereditară a sintezei de

hemoglobina) şi în cursul oricărei hemolize importante, în

Special în boala hemolitică a nou-născutului. Ea poate, de

asemenea, să traducă o afectare primitivă a măduvei osoase

(leucemie, metastază medulară de cancer).

ERITROCIANOZĂ SUPRAMALEOLARĂ A

PETELOR. Afecţiune cutanată cronică benignă.

De origine necunoscută, eritrocianoza supramaleolară

•fetelor afectează exclusiv femeile, cu o netă predominanţă

UI timpul adolescenţei. Ea are aspectul unei coloraţii roşii

albăstrui sau violacee, simetrică, apărând pe partea inferioara'

a gambelor şi dispărând spontan după câteva luni sau

după câţiva ani. Singura neplăcere ocazionată de eritroejanoză

este de ordin estetic. Nu se cunoaşte vreun tratament

cu adevărat eficace al acestei afecţiuni.

EJMTROCIT. -• HEMATIE.

ERITRODERMIE. Afecţiune caracterizată printr-o

erupţie cutanată roşie generalizată, asociată cu o alterare a

stării generale a organismului.

Eritrodermiile au o cauză precisă în mai mult de 80%

din cazuri: boală cutanată preexistentă (psoriazis, eczemă),

administrare de medicamente (antibiotice, barbiturice, litiu,

antiinflamatoare, anticoagulante), infecţie. Pielea, afectată

de un eritem roşu aprins, este uscată, se descuamează sau,

din contră, zemuieşte, se îngroaşă şi apoi se pigmentează;

mâncărimile sunt mai mult sau mai puţin intense. Semne

generale se adaugă semnelor precedente, astfel ca o febră

ridicată, frisoane, sensibilitate la frig, pierdere în greutate,

precum şi apariţia de numeroşi ganglioni, a măririi în volum

a ficatului şi splinei.

Tratamentul, adesea efectuat în mediu spitalicesc, este

mai întâi cel al simptomelor; el cuprinde odihna la pat,

aplicaţii şi băi cu substanţe antiseptice şi active faţă de

mâncărimi. Tratamentul eritrodermiei nu trebuie să fie întreprins

decât dacă reacţia eritrodermică a fost jugulată.

ERITROMELALGIE. Afecţiune caracterizată prin

violente crize dureroase resimţite la mâini şi la picioare,

care devin roşii, umflate şi fierbinţi. SlNONIM: sindrom al

lui Weir-Mitchell.

ERITROPOIETINĂ. Hormon răspunzător de diferenţierea

şi de proliferarea globulelor roşii.

Eritropoietina este produsă, în principal,de către rinichi

(90%), dar şi de către ficat (10%). Ea acţionează asupra

celulelor eritroblastice ale măduvei osoase, aflate la originea

globulelor roşii.

în caz de insuficienţă renală, absenţa sau reducerea

sintezei acestui hormon de către rinichi provoacă o

diminuare a numărului de globule roşii.

Eritropoietina obţinută prin inginerie genetică este

utilizată pentru tratarea anemiei pacienţilor atinşi de insuficienţă

renală cronică. Medicamentul, injectat pe cale intravenoasă

sau subcutanată din două în două zile, evită

transfuziile sangvine la bolnavi, conferindu-le astfel un

confort apreciabil al vieţii.

ERITROPOIEZĂ. Procesul de formare a globulelor roşii

în măduvă.

ERITROZĂ. înroşire a feţei consecutivă unei dilatări a

vaselor, permanentă sau survenind în accese.

Eritroza, al cărei „bufeu de căldură" constituie o formă

paroxistică, afectează în mod obişnuit fetele tinere sub forma

unor pusee congestive predominând în obraji, nas şi pomeţi,

survenind cel mai des după masă, după o schimbare de

temperatură sau ca urmare a unei emoţii sau a unui stres.

Eritroza constituie primul stadiu al acneei rozacee.

Tratamentul ei constă în luarea de mici doze de neurosedative

şi în corectarea eventualelor dezechilibre

hormonale. Sunt de respectat unele precauţii: mese mici

cantitativ care să evite excitantele (condimente, alcool),

T"

ERIZIPEL 220

luate la ore fixe şi mâncând lent; seara, curăţarea feţei cu

un lapte de toaletă pentru pielea uscată, urmată de pulverizări

descongestionante de apă minerală sau de

serum-zinc (ser fiziologic căruia i s-a adăugat sulfat de zinc);

dimineaţa aplicarea unei creme sau a unei loţiuni

descongestionante pe bază de extracte vegetale (sulfină,

hamamelis, antociani); la soare, protecţia riguroasă printr-o

cremă „ecran total"; la frig, protecţia prin creme compacte

grase. în sfârşit, diferite tratamente mecanice mai pot să

aducă o ameliorare; masaje faciale, aplicaţii de zăpadă

carbonică etc.

ERIZIPEL. Boală infecţioasă acută, caracterizată printr-o

inflamaţie a pielii.

Erizipelul este cauzat de o bacterie, streptococul, provenind

dintr-o infecţie cutanată sau rinofaringiană, denumită

„poartă de intrare". Erizipelul feţei, foarte acut şi dureros,

formează un plancard roşu, cald, umflat, înconjurat de un

sul şi întinzându-se foarte rapid. Erizipelul gambei, mai

frecvent, se traduce printr-o creştere în volum a gambei,

care devine roşie, asociată cu o durere, o febră şi o creştere

în volum a ganglionilor inghinali. Tratamentul, instituit

atunci de urgenţă, este cel al focarului infecţios iniţial,

asociat administrării de penicilină pe cale intravenoasă.

Vindecarea este un lucru obişnuit dacă tratamentul este

precoce, dar recidivele sunt frecvente.

ERIZIPELOID. Dermită de origine microbiană.

SINONIME: erizipeloidul lui Baker-Rosenbuch, rujetul

porcului.

Erizipeloidul lui Baker-Rosenbach este cauzat de o bacterie

Erysipelotrix rhusiopathiae (bacilul rujetului), care

provoacă la animale boala numită rujetul porcului. Bacteria

este transmisă prin intermediul unei plăgi în cursul

manipulării unui animal contaminat. Este o boală care

afectează de cele mai multe ori măcelarii, mezelarii şi

negustorii de peşte.

Această dermită se manifestă sub forma unui placard

inflamatoriu dureros, de culoare roşie-violacee, pe mână

sau pe un deget şi urcă progresiv în lungul braţului. Tratamentul

este asigurat prin antibiotice (peniciline, macrolide).

ERLICHIA. Mic bacii Gram negativ aparţinând unui gen

apropiat de cel al rickettsiilor.

Aceşti bacili provoacă o febră mare, o leucopenie

(scăderea numărului de globule albe), o trombocitopenie

(scăderea numărului de plachete sangvine) şi anomalii

hepatice. Tratamentul constă în administrarea de antibiotice.

EROTOMANIE. Convingere delirantă a unei persoane

că este iubită.

Erotomania este o exagerare patologică a pasiunii iubirii.

Ea afectează de cele mai multe ori femeile. După opiniile

psihoanaliştilor, mecanismul erotomaniei se bazează pe

răstălmăcirea dorinţei iubirii prin negare şi protecţie,

formula „îl iubesc" devenind atunci „Nu-1 iubesc, el mă

iubeşte". Erotomanul se crede dorit de către o persoană

considerată a fi de rang important (vedetă, om politic, pastor,

medic). Fiecare din gsturile acestei persoane este interpretat

drept un semn de încurajare sau de punere la încercare,

inclusiv manifestările de indiferenţă sau de respingere.

Clasic, delirul evoluează în trei faze: speranţă, ciudă,

ranchiună. în acest ultim stadiu, căutarea erotomaniacă

poate să treacă la persecutarea persoanei vizate, cu scandaluri

şi alte acţiuni. Atunci se impune spitalizarea, chiar

internarea.

ERUCTAŢIE. Eliminare zgomotoasă, pe gură, a gazelor

conţinute în stomac. SINONIM: răpăit.

Suptul sugarilor se încheie normal cu o eructaţie, cu

eliminarea unei mici cantităţi de lapte (regurgitare).

Această eructaţie este provocată de deglutiţia bulelor de aer

în timpul suptului. Trebuie ca la sfârşitul fiecărei mese,

copilul să fie ţinut vertical şi să fie aşteptată această eructaţie

înainte de a reculca copilul, cu scopul de a evita o eventuală

rută falsă.

ERUPŢIE. Apariţie, cel mai des bruscă, a leziunilor

cutanate sau ale mucoaselor.

O erupţie poate să fie de origine infecţioasă, ca erupţiile

febrile contagioase din copilărie (rujeolă, scarlatină etc),

erizipel, variolă şi zona zoster. Ea poate fi asociată infecţiilor

virale (cu enterovirus sau cu arbovirus), infecţiilor cu

rickettsii (febre exantematice) şi unor boli parazitare

(toxoplasmoza).

Erupţia febrilă a copilului. Această apariţie la copii a

leziunilor cutanate sau ale mucoaselor are cel mai des o

origine infecţioasă.

Apariţia unei erupţii febrile la copil este un motiv

frecvent de consultaţie. în majoritatea cazurilor, este vorba

de principalele boli infecţioase susceptibile să apară la

această vârstă: rujeolă, rubeolă, megaleritem epidemic,

exantem subit, scarlatină, mononucleoză infecţioasă. Alte

erupţii sunt legate de boli inflamatorii, ca boala lui

Kawasaki, reumatismul articular acut sau boala lui Still.

ERUPŢIE ACNEICĂ. • MILIARIA.

ESCARA. Distrugere localizată a pielii survenind la

bolnavii care zac la pat.

Escarele apar la persoanele imobilizate la pat, adesea

doar numai după câteva ore de imobilizare, mai ales dacă

şi-au pierdut mobilitatea lor naturală (comă, paralizie) sau

dacă se găsesc într-o proastă stare generală (denutriţie,

deshidratare); în câteva cazuri foarte rare, ele mai pot să

apară şi sub gipsul folosit la imobilizarea unei părţi a

corpului. Cauzate de o compresie prelungită exersată asupra

unei regiuni proeminente, escarele afectează mai ales zonele

de apăsare: călcâi, fese, regiunea sacrală, uneori coatele,

omoplaţii sau partea posterioară a craniului.