Instinctul generator

Despre amor: obiectul sau, efectele si cauzele sale aparente – Importanta si seriozitatea pasiunii amoroase – Iluzia individului si triumful speciei

Dragostea este, ca instinctul vital, cel mai puternic dintre toate resorturile. Deci, daca s-ar gindi cineva ca dragostea absoarbe, fara incetare, vlaga tineretii, ca este scopul suprem aproape al oricarui efort omenesc aducind dezordinea in afacerile cele mai serioase, ca incurca cele mai mari spirite, ca arunca desertaciunile sale printre incurcaturile diplomatice si lucrarile academice, ca strecoara biletele dulci in mapele ministrilor si florii uscate in mapele filozofilor, ca rupe relatii pretioase, sfarima legaturi ce pareau de nezdruncinat, isi face victime din viata, sanatate, bogatie, rang, fericire, ca face din omul cinstit un desfrinat si din prieten tradator, dragostea raufacatorului care se straduieste sa rastoarne, sa incurce, sa distruga tot, atunci acel cineva ar fi gata sa strige: Pentru ce atita zgomot si efort, atitea necazuri si suferinte?

Este vorba, fireste, de un lucru cit se poate de simplu: fiecare face ce doreste sa-si aiba in barca lui.

Pentru ginditorul serios insa adevarul este altul. Caci importanta chestiunii este pe masura goanei furioase ce se desfasoara in acest scop.

Ce este omul?

Vointa care aspira sa traiasca intr-o fiinta noua si deosebita.

Dragostea este viclesugul intrebuintat de natura pentru a-si atinge scopul, care nu este, in realitate, decit crearea unei fiinte noi, determinata in esenta sa.

Proba?

Iat-o. Amorul platonic este o prostie, caci amorul nu se multumeste nici chiar cu un sentiment reciproc – ceea ce doreste, ce cauta, ce pretinde este posedarea insasi, este a simti fiinta iubita, dorita, in puterea sa vitala, barbateasca, sa simta posedind in toata plenitudinea, cu toata forta simturilor dezlantuite prin placere.

Scopul unic, adevarat, scopul real al oricarei uniri din dragoste este procreatia, nasterea unui copil, cu toate ca indragostitii nici nu viseaza cit de tradatoare este natura cu ei, aruncind peste actul propriu-zis cel mai stralucitor si mai minunat val.

Placerea, voluptatea posedarii reciproce nu este decit o cursa. Natura umple golurile cu indivizi noi. Examinati doua fiinte care cauta sa-si satisfaca acest instinct imperios numit dragoste. In privirile lor, incarcate de dorinte, se vede cuprinzindu-se viata unei fiinte noi; in impreunarea sexuala, dupa care tinjesc, este contopirea a doua fiinte intr-una singura. Acest al treilea individ, pe care-l vad creat din stringerea lor in brate si in mijlocul voluptoaselor lor placeri, va recrea in el calitatile ereditare ale parintilor, care astfel vor supravietui.

Dragostea nu este asadar decit vointa de supravietuire a speciei, necesitatea de perpetuare in dauna iluziilor si bucuriilor efemere pe care omul le simte.

Oare exista vreun indragostit care, dupa ce si-a satisfacut pasiunea, sa nu simta ca vraja s-a risipit? Numai specia a profitat din impreunarea amoroasa a doua fiinte; individul nici macar nu realizeaza cine pierde si cine cistiga. Impins de geniul speciei, isi impune toate sacrificiile fara macar sa banuiasca scopul adevarat al dragostei, faptul ca adesea este total diferit de aspiratiile sale.

Animalele sint, de asemenea, inselate de aceasta mistificare a naturii care, inventind placerea, le face sa creada ca lucreaza pentru satisfactia individuala. In realitate, numai perpetuarea speciei conteaza.

Ceea ce probeaza faptul ca dragostea se reduce la un instinct de reproducere a speciei este ca barbatul, prin natura sa, este inclinat spre instabilitate, in timp ce femeia este obligata, macar un timp, sa ramina fidela.

Barbatul este poligam. Numarul popoarelor poligame este de patru ori mai mare decit numarul popoarelor monogame. Scopul naturii, indreptat spre mentinerea speciei, impinge barbatul sa caute mai multe femei. El poate cu usurinta sa insaminteze o suta de copii pe an daca are atitea femei la dispozitie.

*

* *

Care sint femeile pe care dorim sa le posedam?

Acelea care sint tinere, vitale, sanatoase, avind virsta cuprinsa intre 18 si 30 de ani. O femeie batrina, incapabila de a mai avea copii, nu mai are farmec, nu mai atrage. Instinctul ascuns care ne conduce se vadeste in intentia de a avea copii. Apoi, vedeti fata sau femeia care, dupa calendarul ei, cind natura o face fecunda cauta un barbat. Reciproc, atractia noastra scade in ochii sexului frumos dupa perioada proprie germinatiei sau cind conceperea este mai mult sau mai putin departata.

*

* *

Daca vitalitatea si sanatatea femeii ne atrag in egala masura din teama de a nu procrea o fiinta slaba si bolnavicioasa, scheletul care este fundamental modelul speciei reprezinta pentru noi un motiv puternic de atractie sau de respingere. O talie care se abate de la proportie nu poate fi despagubita de un obraz frumos. Un corp frumos, mladios si drept, cu picioare mici, ne incinta. Insasi Biblia spune despre picioarele frumoase ale unei femei ca sint ca niste coloane de aur pe socluri de argint. Dam, de asemenea, mare importanta dorintelor care servesc nutritia si sint ereditare. Mai cautam iarasi rotunjimea carnurilor, frumusetea plastica pentru ca acestea promit fatului o nutritie corecta si indestulatoare. Sinii bine reprezentati produc asupra barbatului un adevarat farmec pentru ca, aflindu-se in raport direct cu organele genitale feminine, sinii puternici sint ca niste rezervoare asteptind gurita fatului.

Femeia prea grasa, femeile-colos ne displac pentru ca starea lor morbida arata o atrofiere a uterului si este un semn sigur de sterilitate.

Regularitatea si frumusetea fetei ramin la urma. Se cauta un nas bine facut, caci natura lucreaza la vedere pentru conservarea tipului speciei. Ne place o gura mica, opusa unui bot de animal. Ochii frumosi, o frunte frumoasa, barbia proeminenta sint, de asemenea, elemente atragatoare.

Din partea lor, femeile prefera barbatii intre 30 si 35 de ani fata de tinerii care reprezinta totusi eleganta si frumusetea masculina. Caci nu gustul conduce vointa femeii ci instinctul care recunoaste, in acesta virsta, apogeul fortei virile si generatoare.

*

* *

Femeia nu este atrasa de chipul barbatului, ci de forta si curajul sau. Aceste calitati par a asigura copilului o protectie viguroasa. Femeile iubesc vigoarea muschilor, umerii lati. Nu le pasa daca barbatul e grosolan, e de ajuns sa fie puternic. Chiar daca barbatul se arata iubaret si amator de aventuri sexuale, va fi refuzat de femeia care vede in el un barbat, nu doar un sex.

Ceea ce cucereste femeia este curajul, hotarirea, bunatatea inimii, spiritul de dreptate al barbatului, caci toate aceste calitati tatal le va transmite copilului.

Darurile spirituale nu influenteaza atractia sexuala, pentru acestea nu se transmit copilului. De aceea, barbatii prosti, dar bine facuti, au adesea mai multa trecere decit cei spirituali. S-au vazut uniri din dragoste dintre barbati grosolani, stupizi, dar robusti, si fete blinde, instruite si cu gust; s-au vazut si barbati instruiti, imperechindu-se cu cite o femeie bine facuta, dar total necorespunzatoare spiritual.

Ceea ce natura are in vedere in timpul imperecherii nu este o intretinere mai mult sau mai putin spirituala, ci procrearea de copii robusti. Unirea nu se face cu capul, ci cu inima.

*

* *

Sexul este constituit incomplet, caci intr-unul si in celalalt sex este o parte care cauta pe cealalta pentru a se completa unindu-se.

Orice individ gaseste complementul sau firesc intr-un alt individ de sex opus, care are ceea ce lui ii lipseste si este neaparat necesar pentru a produce tipul deplin al umanitatii, conceput in noua creatura, care trebuie sa se nasca; totul tinde, concura la construirea acestei fiinte viitoare. Fiziologii ne invata ca la barbat si la femeie sexualitatea se gaseste in grade diferite: printre femei se gasesc hermafrodite gratioase; hermafroditismul feminin si masculin dau indivizi neputinciosi, neapartinind nici unuia dintre sexe.

Pentru ca doua individualitati sa-si gaseasca complementul lor firesc, trebuie ca gradul lor determinat de sexualitate sa corespunda la barbat si la femeie. Din instinct indragostitii masoara aceasta parte proportionala, necesara fiecaruia dintre ei. Dincolo de orice mare pasiune sta acest calcul inconstient si cind amantii vorbesc de unirea sufletelor, trebuie sa subinteleaga intotdeauna armonia calitatilor fizice, caci nu sufletele se cauta, ci trupurile, in scopul de a procrea fiinta cea mai deplina.

*

* *

Pe linga acestea se mai adauga si alte consideratii: cautam sa neutralizam slabiciunea si imperfectiunile noastre prin calitatile altor persoane. Astfel, cu cit un barbat are mai putina forta musculara, cu atit va iubi mai mult femeile puternice si invers. Dar cum femeia este intotdeauna mai slaba, ea prefera barbatii robusti. De altfel, barbatii nu au gust pronuntat pentru femeile masive, iar femeile cu o structura fizica solida nu iubesc barbati inalti. Instinctual, natura evita insa o rasa de giganti sau de pigmei, careia n-ar putea sa-i transmita vigoarea necesara pentru a-i asigura durata. De altfel, s-a observat ca progeniturile unui cuplu masiv sint slabe si rahitice.

Devierile si defectele noastre sint corectate de natura pina in cele mai mici amanunte. Persoanele cu nasc cirn privesc admirativ la nasurile acviline, barbatii inalti, cu oase lungi, prefera femei minione, plinute, cu posterior accentuat.

Fara sa stie, barbatul se supune inaintea femeii unui ordin superior, acela al speciei. Priviti seriozitatea, subconstienta cu care se studiaza la prima intrevedere un barbat si o femeie: se scruteaza reciproc, se observa in amanunt incepind cu fata si terminind cu ceea ce e ascuns privirii. Acest examen nu este decit meditatia speciei asupra copilului pe care acest cuplu ar putea sa-l creeze. Rezultatul acestei meditatii va decide gradul lor de apropiere si dorintele lor reciproce.

*

* *

Scopul ultim al oricarui demers amoros, indiferent daca se incheie dramatic sau optimist, este in relitate deosebit de serios, si in acelasi timp cel mai inportant din viata omeneasca: in orice fiinta in stare sa procreeze geniul speciei pregateste generatia viitoare.

Acesta este marea opera a lui Cupidon, fara incetare activ si creator. Comparate cu importanta intereselor speciei, interesele individuale, in existenta lor efemera, sint neinsemnate. De aceea, Dumnezeu este gata de a le sacrifica fara mila.

Caci geniul speciei este in raport cu individul ceea ce este un nemuritor pentru muritor si interesele sale, infinitul pe linga universul finit.

Pentru a raspunde unor interese superioare acelora care fac obiectul fericirii sau nefericirii noastre personale, Dumnezeu le urmareste cu o constanta sublima in vacarmul razboiului sau al imbulzelii afacerilor, in mijlocul ororilor unei epidemii, prin pustietati sau in preajma lacasurilor sfinte.

Nevoia de iubire pe care poetii din toate timpurile o descriu in fel si chip si al carei subiect este fara sfirsit, acesta dorinta, care leaga de posesiunea unei femei ideea unei fericiri inexorabile si a unei dureri nesfirsite, la teama ca n-ar putea s-o aiba, aceste framintari fara margini ale dragostei nu pot avea ca motivatie necesitatile unei fiinte trecatoare. Ele sint tendintele geniului speciei care nu vede prin aceasta decit un incomparabil mijloc de actiune. Numai specia are o viata nesfirsita si numai ea poate sa creeze dorinte, satisfactii si dureri nesfirsite. Dar inchisa cum e in strimtul piept al muritorului, nu-i de mirare ca acest piept pare citeodata ca vrea sa izbucneasca si nu poate gasi nici un fel de expresie pentru presentimentul unei voluptati sau al unei torturi nesfirsite.

Acesta exaltare supraomeneasca se constituie in fondul oricarei poezii amoroase, indemnindu-l pe poet sa se exprime prin metafore fara masura, ireale. Acesta stare exaltata i-a creat pe Petrarca, Werther, Ortis si altii. Altfel nu se pot explica.

Nu numai insatisfactia in dragoste poate duce la finaluri tragice, dar si satisfacerea amorului, caci pasiunea duce adesea la conflicte atit de incompatibile cu starea personala a individului, incit adesea distruge totul pentru a se putea mentine.

Amorul poate fi in opozitie cu toate relatiile noastre sociale, chiar cu persoana celui iubit, legindu-se de o fiinta care, in afara de inclinatia sexuala, nu este decit un obiect de teroare si dispret.

Vointa speciei este superioara individului si inchide ochii la toate viciile, raminind solidar cu obiectul pasiunii sale.

Indata ce vointa speciei este satisfacuta, ea dispare si placerea individului risipindu-se, il readuce la cruda realitate.

De aceea, insusi Amor este infatisat legat la ochi.

*

* *

Rezultatul final al amorului este asigurarea generatiei viitoare. Personajele care vor urca pe scena cind noi vom cobori vor fi astfel strict determinate in existenta si calitatile lor de acest fleac numit pasiunea in dragoste. Marea importanta a dragostei pasionale strins legata de existenta umanitatii se prezinta ca expresia cea mai inalta a vointei individuale, care se transforma in vointa a speciei.

Intr-adevar, din amorul pasional si vointa individuala se nasc pateticul si sublimul in dragoste. Nici un subiect nu poate egala interesul stirnit de acela ce face fericirea si nefericirea speciei.

O actiune dramatica, desfasurindu-se fara episoade amoroase, este greu de sustinut, in timp ce intimplarile pe aceasta tema suscita permanent interesul cititorului sau al ascultatorului si este, practic, inepuizabila.

In toti aceia care sint capabili de procreatie geniul speciei creeaza generatia viitoare.

Un erou care-si plinge infringerile sau durerile fizice este demn de dispret, dar acelasi erou nu se simte umilit cind isi plinge nefericirile din dragoste, caci atunci nu el, ci insasi specia plinge. De asemenea, oamenii cei mai cinstiti, mai corecti, comit adulterul, dispretuind si incalcind morala, caci interesul speciei a pus stapinire pe ei.

Impotriva oricaror proteste se ridica insasi pilda Mintuitorului, indemnind sa arunce cu piatra in femeia adultera pe acela care cu adevarat n-a gresit.

*

* *

Prima consideratie care determina inclinatie si alegerea este aceea a virstei: tineretea fara frumusete este atractiva; frumusetea fara tinerete nu prezinta sex-appeal.

A doua consideratie este sanatatea: bolile acute nu tulbura inclinatiile noastre decit trecator; bolile cronice sperie sau departeaza pentru ca ele se transmit copilului.

Dupa virsta si boala nimic nu departeaza mai mult decit o conformatie defectuoasa.

Un indragostit este cind tragic, cind comic pentru ca si-ntr-unul si-n celalalt caz este in miinile speciei, care-l domina pina la a-l scoate din fire: actiunile lui depind numai de caracterul sau. De aici vine, atunci cind pasiunea atinge un nivel superior, acea culoare atit de sublima in care se imbraca sugestiile amantului, acea inaltare transcendenta si supranaturala care pare a-i face sa piarda din vedere scopul fizic al amorului.

Aceasta pentru ca geniul speciei si instinctele sale superioare il atita acum. El a primit misiunea de a intemeia un sir nedefinit de generatii dotate cu oarecare constitutie fizica si formate din oarecare elemente care nu se poate intilni decit intr-un singur tata si intr-o singura mama; aceasta unire si numai aceasta poate forma o generatie determinata strict de vointa de a trai.

Sentimentul care-l ajuta in aceste circumstante de importanta transcedentala il face pe indragostit sa se ridice deasupra lumii materiale, sa se depaseasca pe sine, si-i imbraca dorintele astfel incit iubirea devine un episod poetic uneori pina la ridicol.

*

* *

Voluptatea este serioasa. Imaginati-va cea mai frumoasa pereche, cea mai fermecatoare. Cum se atrage si se respinge, cum se doresc si cum fug unul de altul cu gratie si frumusete. Vine momentul voluptatii. Orice gluma a disparut. Perechea a devenit serioasa. De ce? Pentru ca voluptatea este animala si animalitatea nu ride. Fortele naturii lucreaza pretutindeni in mod serios.

*

* *

Se intimpla ca amorul sa se impace cu ura cea mai violenta pentru fiinta iubita; de aceea, Platon l-a comparat cu iubirea lupilor pentru oi. Aceasta situatie ia nastere cind un indragostit pasional nu poate cu nici un pret sa se faca ascultat. “Il iubesc si il urasc”, exclama Shakespeare in “Cymbeline”.

Ura cuiva impotriva fiintei iubite se poate aprinde atit de tare, incit se ajunge la crima pasionala si la sinucidere.

Cind pasiunea atinge stari paroxistice aceasta himera este atit de tulburatoare, incit daca cineva nu poate s-o atinga viata insasi isi pierde sensul si pare atit de lipsita de placere, incit indragostitul isi depaseste frica de moarte chiar.

In acest caz, vointa omului este deosebita de vointa speciei sau altfel spus vointa speciei intrece atit de mult vointa individului, incit indragostitul care nu poate lucra in calitate de reprezentant al speciei dispretuieste sa-si fie util lui insusi. Individul este mult prea fragil pentru a inchide in el aspiratia nesfirsita a vointei speciei, concentrata asupra unui obiect determinat. Sinuciderea devine singura modalitate de eliberare a individului sau chiar a cuplului, exceptind cazul in care natura insasi rupe zagazurile constientului, lasind libera nebunia.

Dar nu numai pasiunea nesatisfacuta are un sfirsit tragic si disperat, ci si dragostea implinita poate duce la nefericire. Exigentele dragostei in confllict cu starea personala a indragostitului sint atit de incompatibile cu celelalte circumstante ale vietii si planurilor sale de viitor, incit cel mai adesea le distruge in loc de a le sustine.

*

* *

Dragostea nu intra in contradictie numai cu relatiile sociale, adesea bulversind natura intima a individului atunci cind se fixeaza asupra unor persoane care in afara raporturilor sexuale ar fi dispretuite de partener.

De indata ce amorul pasional, adica interesul speciei, intra in joc, onoarea, datoria, credinta nu mai exista, raminind vorbe goale. Omul cel mai onest, cel mai drept este in stare sa comita un adulter, dispretuind normele morale cind dragostea il impinge in interesul speciei omenesti. Sub acest raport iata insa o cugetare a lui Chamfort:

“Cind un barbat si o femeie au unul pentru altul o pasiune violenta imi pare intotdeauna ca, oricare ar fi piedicile care-i despart, un sot, parinti etc., cei doi amanti sint unul pentru celalalt prin natura, isi apartin prin drept divin, in ciuda tuturor legilor si conventiilor omenesti”.

Mintuitorul insusi cu cita indulgenta trateaza femeia adultera, cind spune asistentilor sai ca nu e nici unul printre ei care sa nu fi facut acelasi pacat.

Geniul speciei inlatura toate barierele sociale, risipeste rigorile impuse de institutii, legi, spulbera rigorile de casta sau rasa, neavind grija decit de asigurarea generatiilor viitoare.

De ce ne intereseaza atit de mult comedia, drama, romanul sau lirica?

Pentru ca vedem in ele fiinte care-si apara dragostea, adica interesul speciei si care triumfa asupra celor care nu au decit interese individuale.

Subiectul fundamental al oricarei opere literare este rolul pe care-l joaca geniul speciei cu aspiratiile si proiectele sale, in care izbuteste intotdeauna. Cititorii si spectatorii cred ca amantii si-au intemeiat propria lor fericire, dar in realitate au sacrificat-o in folosul speciei, cu toata prevederea si opozitia celor din anturajul lor.

*

* *

Geniile protectoare ale individului sint intotdeauna in lupta cu geniul speciei, care e fara mila, care nu lucreaza decit pentru a-i distruge fericirea lui individuala, ca sa-si atinga scopurile. Cei vechi au personificat in Cupidon specia, au facut din el un zeu crud cu toata infatisarea lui copilaroasa, un zeu capricios, despotic, stapin al zeilor si-al oamenilor, un zeu inarmat cu sageti veninoase, ucigase, legat la ochi si inaripat. Aripile simbolizeaza instabilitatea lui, urmare a dorintei satisfacute.

Pasiunea se sprijina pe iluzia unei placeri, unei fericiri personale, in profitul speciei. Aceasta iluzie dispare odata cu achitarea tributului datorat de om naturii si speciei sale.

Individul odata scapat de sageata care-l impungea reintra in posesia libertatii sale, redevine constient de sine, cade in marginile strimte ale saraciei sale si se mira vazind dupa atitea eforturi, staruinta si pasiune, ca nu-i ramine decit satisfactia grosolana a simturilor. Isi inchipuia ca posesiunea il va face fericit, pe cind in realitate starea lui a ramas aceeasi. Recunoaste ca a fost inselat de vointa speciei si, fericit ca Tezeu, o paraseste pe Ariadna. Daca Petrarca si-ar fi satisfacut pasiunea ar fi incetat sa mai cinte, precum pasarea dupa ce si-a depus ouale in cuib.

*

* *

Casatoriile din dragoste sint facute in interesul speciei, nu al individului. Este adevarat ca indragostitii isi imagineaza ca-si gasesc propria lor fericire, dar scopul real le este cu desavirsire ascuns, caci el sta in procrearea individului, care nu este posibila decit prin ei. Mergind impreuna spre acest scop este necesar ca ei sa se puna insa de acord, sa se potriveasca pe cit le va fi cu putinta mai bine.

Foarte adesea acesta pereche, unita printr-o iluzie ce tine de instinct – cum e caracterizat amorul pasional – se gaseste asupra intregului rest in cel mai complet dezacord. Aceasta se vede limpede cind iluzia se risipeste.

Iata de ce casatoriile din dragoste au, in general, un sfirsit nefericit, caci ele asigura fericirea generatiei viitoare in dauna individului. Un proverb spaniol zice: “Cine se casatoreste din dragoste va trai in suferinta”. Intr-o casatorie de convenienta consideratiile care o determina sint cel putin reale si nu pot sa dispara prin ele insele. Prin ele fericirea sotilor este asigurata, dar in detrimentul generatiei viitoare.

Barbatul care in casatorie considera mai importanta situatia materiala decit satisfacerea inclinatiilor firesti, traieste mai mult in individ, decit in specie, ceea ce este contrar naturii si demn de dispretuit.

O tinara care impotriva sfatului parintilor sai refuza cererea in casatorie a unui barbat mai in virsta, dar cu o buna situatie materiala, pentru a alege dupa inclinatia sa fireasca, neglijind convenienta, isi sacrifica fericirea individuala de dragul speciei. Tocmai acest lucru nu i se poate refuza caci ea a actionat in sensul naturii, nu in sensul egoismului individual.

La intemeierea unei familii trebuie sacrificate ori interesele individuale, ori interesele speciei.

Rar se intimpla sa-si dea mina convenientele cu amorul pasional pentru a realiza o casatorie fericita.

*

* *

Precaritatea constitutiei fizice, morale sau intelectuale a unei mari parti dintre barbati isi are cauza in aceste uniri, care nu se intemeiaza pe alegere si afinitate fireasca, ci pe consideratii exterioare sau imprejurari intimplatoare. Casatoriile fericite sint rare tocmai pentru ca scopul natural al casatoriei nu este fericirea generatiei actuale, ci a generatiei viitoare.

Cu toate acestea, pentru mingiierea sufletelor blinde si iubitoare, ds adaugam ca uneori se alatura pe linga amorul sexual un sentiment de cu totul alta origine; o prietenie adevarata, fondata pe potrivirea gindurilor si caracterelor. Dar aceasta profunda amicitie nu se declara decit dupa ce amorul sexual s-a stins.

*

* *

Capriciile nascute din amor sint ca licuricii: ne atrag cu fanteziile cele mai vii, ne baga-n mocirla si apoi dispar.

Voluptatea simturilor este opusa entuziasmului, care ne deschide lumea ideala.

Amorul este compensatia mortii.

*

* *

Nasterea si moartea sint cumpana existentei noastre, constituindu-se in cele doua poluri ale tuturor manifestarilor vietii.

La indieni zeul Siva, simbol al mortii, poarta la git, pe linga lantul sau de cranii, lingamul, ca organ si simbol al generatiei viitoare. Romanii isi impodobeau sarcofagele cu reliefuri vesele reprezentind satiri si bacante, vinatori, lupte, dansuri, scene lubrice simbolizind contrastul dintre trupul intins in mormintul sau, plins de cei apropiati si viata animala intensa, fara de moarte a naturii.

FEMEILE

Uritenia si slabiciunea fizica ale femeii – Defectele spiritului si caracterului sau – Rolul ei in casa si in educatia copiilor sai

A trebuit ca spiritul barbatului sa fie intunecat de iubire ca sa numeasca “frumos” acest sex de talie mica, cu umeri strimti, cu soldurile largi si cu picioarele scurte. Toata frumusetea femeii sta in instinctul amoros.

Intreaga conformatie a femeii arata ca n-a fost facuta pentru marile realizari ale spiritului sau ale trupului, ci numai pentru propasirea speciei.

Ea isi plateste datoria catre viata nu prin actiune, ci prin suferinta, prin grija fata de copii, prin supunerea sa fata de barbat, caruia trebuie sa-i fie o tovarasa rabdatoare si devotata.

Viata ei trebuie sa curga incet, mai blinda si mai neinsemnata decit a barbatului, fara a fi in fond nici mai fericita, nici mai nefericita.

E placut sa constati ca femeia este facuta pentru ascultare. Pusa intimplator intr-o situatie de o deplina independenta, fiecare din ele se leaga cu toate acestea de un barbat pentru a fi conduse si stapinite. Femeile au nevoie de stapin. Este tinara? Are un amant. Este batrina? Are un duhovnic sau preot.

Femeia este un animal cu par lung si idei scurte.

Rousseau a spus-o cu dreptate: “Femeile in general nu iubesc nici o arta, nu se pricep in nici una si n-au geniu”. Daca nu te opresti la aparente ai putut deja constata acest lucru.

E de ajuns sa se observe, de exemplu, ce le preocupa si le atrage in mod deosebit atunci cind asista la un concert, la opera sau la teatru. A se vedea nepasarea cu care flecaresc in cele mai nepotrivite momente.

Grecii, daca e adevarat, au avut mare dreptate sa nu admita prezenta femeilor la teatru; cel putin asa puteau sa inteleaga ceva din spectacol.

Dar la ce sa ne asteptam din partea femeilor daca ne gindim ca, in intreaga lume, acest sex n-a putut sa produca nici un spirit mare, nici o opera completa si originala sau oricare alta valoare durabila.

Lipsa obiectivitatii spiritului, atit de necesara in artele plastice, este hanidcapul lor cel mai serios. Din punct de vedere tehnic, isi pot insusi temeinice cunostinte necesare practicarii unei meserii artistice sau chiar tehnice, dar nu se pot depasi pe ele insele.

Exceptiile izolate, partiale nu schimba cu nimic situatia. Femeile sint si vor ramine un univers inchis, strimt, limitat. Ele sint filistinii cei mai deplini si incurabili.

Datorita organizarii noastre sociale atit de absurda, care le pune in situatia de a impartasi titlurile si situatia barbatului, orice ar fi el, femeile suscita cu inversunare amibitiile ignobile, firesti acestei absurditati: dominatia lor, tonul pe care-l impun corup societatea moderna.

*

* *

Femeia este un animal care trebuie strunit, ingrijit bine si pastrat in interiorul casei.

Femeile ar trebui sa se ocupe numai de interior; trebuie hranite bine, imbracate corect, chiar frumos, dar tinute in afara societatii. Invatatura religioasa este cea mai potrivita pentru ele, iar poezia si politica mai ales, cele mai daunatoare. Femeile sa nu citeasca decit carti cuvioase, din care sa invete mila, si carti de bucatarie. Muzica, desenul, dansul, gradinaritul si putina munca le vor da acea stare atit de placuta barbatului. Numai asa nu se vor vesteji, vor fi permanent fecunde.

*

* *

Acest sex nu trebuie numit “frumos”, caci femeile nu-si pot insusi cu adevarat nici o arta. Ele nu au sentimentul poeziei, nici inteligenta muzicii, iar exersarea unui talent este curata maimutareala, un pretext, o afacere exploatata din dorinta de a placea, caci nu pot concepe nimic in mod dezinteresat. Din punct de vedere estetic femeile sint “nonestetice”.

*

* *

In timp ce barbatul domina direct prin inteligenta si puterea sa, femeia a recurs intotdeauna la mijloace indirecte in scopul cuceririi barbatului.

Acest interes fata de activitatile exterioare nu-i decit prefacatorie si cochetarie. Champfort a zis cu drept cuvint: “Ele sint facute sa negutatoreasca slabiciunea noastra, nebunia noastra, dar nu si ratiunea noastra. Exista intre femeie si barbat o simpatie de epiderma si foarte putine afinitati spirituale si de caracter”.

Femeile sint “sexus sequior”, adica al doilea sex menit a fi tinut de-o parte, in planul secund, ceea ce de altfel au aplicat cu succes anticii si popoarele orientale, care-si dadeau mai bine seama de rolul secund ce se cuvine femeilor in societate.

Vechea galanterie frantuzeasca si prostia germano-crestina ne-au condus la cea mai stupida dintre veneratii. Ce-am cistigat prin aceasta?

Femeile au devenit mai arogante, mai cu tupeu. Isi inchipuie ca le este permis totul, pentru ca au luat cunostinta de sfinta lor demnitate si de inviolabilitatea lor.

In Occident ceea ce numim “doamna” se afla intr-o pozitie cu totul falsa, caci femeia, sexus sequior al anticilor, nu avea dreptul la veneratie si omagii, ocupind o pozitie inferioara aceleia a barbatului. A suprima “doamna”, a pune acest zero la locul lui, ar fi o excelenta reforma politica si sociala. Doamna europeana este un fel de fiinta contra naturii; in casele noastre n-ar trebui sa avem decit femei de interior si fete care, invatind atributiile unei viitoare menajere, sa fie formate prin munca si ascultare, in loc de a face din ele fiinte lipsite de bun simt.

Daca femeile din clasele inferioare sint mai de plins la noi, in Occident, este pentru ca avem “doamne”.

*

* *

Femeile ramin toata viata copii.

La femei, ratiunea atinge dezvoltarea completa la optsprezece ani, pe cind la barbat ea se dezvolta pina la douazeci si opt de ani.

Ratiunea femeii este, asadar, strict masurata – ca la virsta de optsprezece ani.

De aceea, femeii ii scapa trecutul si viitorul, ea negindind decit in prezent. Ea ia aparenta drept realitate, inlocuind cu fleacuri lucrurile cele mai importante. Femeia sufera de miopie intelectuala si nu stie nimic. Risipa pe care o face frizeaza nebunia uneori, caci in inima ei este convinsa ca barbatul a fost creat si adus pe pamint pentru a servi, a cistiga bani pe care ea sa-i cheltuie.

Daca in timpul vietii barbatul n-o lasa sa risipeasca banii, cit de tare se revanseaza ea dupa moartea lui!

Confirmarea rolului lor de “cheltuitoare” este data de insusi faptul ca barbatii le dau bani si le incredinteaza gestiunea bugetului familial.

Femeile nu au sentimentul dreptatii, caci natura lipsindu-le de forta fizica, le-a inzestrat in schimb cu siretenie pentru a se apara in slabiciunea lor; disimularea, minciuna sint defecte cu care ele se nasc.

Leul are dinti si gheare, elefantul si mistretul au colti, taurul coarne, femeia are viclenia. La ea prefacatoria este innascuta. Pina si cea mai proasta are un dram de siretenie si este aproape imposibil sa descoperi o femeie absolut sincera si adevarata.

Din disimulare se nasc necredinta, nerecunostinta, tradarea.

*

* *

Femiele sint create numai in vederea propagarii speciei, ele traiesc asadar mai mult pentru specie decit pentru individ. Prin natura lor, se dusmanesc intre ele intotdeauna caci au aceeasi meserie: DRAGOSTEA.

Intr-o competitie amoroasa, femeile intrebuinteaza mai multa siretenie, stapinire de sine, rezerva decit o armata de diplomati.

Dar cu ce ton superior se adreseaza o femeie din lumea buna unei alte femei aflate pe o treapta sociala inferioara!

Numai instinctul, prezentul, concretul exista pentru ele, caci nu pot asimila notiuni abstracte sau departate in timp si spatiu. De aici trebuie sa se fi nascut defectele dar si calitatile lor prin compensatie.

Femeile intrec barbatii in mila, abnegatie, umanitate, iubire fata de aproapele sau.

Justitia este mai mult o virtute masculina, mila este virtutea femeii. Femeile-judecator rar se ridica la inaltimea misiunii lor, dar surorile de caritate pretuiesc mult mai mult decit doctorii.

CASATORIA

Pericolul casatoriei pentru barbati – Avantajele poligamiei pentru femei – Casatoriile morganatice – Casatoriile din dragoste – Casatoriile din interes

Ce este casatoria?

O cursa pe care ne-o intinde natura.

Cind cineva nu-si face iluzii trebuie sa vada in casatorie avantajele de a fi ingrijit la batrinete sau la boala, de a avea un camin.

Trebuie sa se considere, de asemenea, si inconvenientele casatoriei: cheltuieli, grija copiilor, capricii, incapatinare, batrinete sau uritire dupa citiva ani, coarne, isterie, gusturi traznite, amanti, infern. Baltazar Ciraciau numeste barbatul de patruzeci de ani “camila”, pentru ca are nevasta si copii. Tinarul insurindu-se devine dobitocul de frunte al nevestei. Chiar daca este vorba de o sotie buna, ea este un pacat al tineretii, pe care-l tiraste dupa sine toata viata.

Barbatul insurat duce toata povara existentei. Celibatarul n-o are decit pe a sa. Oricine se consacra muzelor trebuie sa ramina celibatar.

Filozoful are nevoie de timpul sau. Toti marii poeti insurati au fost, fara exceptie, nefericiti. Shakespeare purta un indoit rind de coarne.

Rezulta din toate acestea ca orice barbat prudent refuza sa contracteze acest pact inegal. In Orient, la popoarele poligame, fiecare femeie este sigura ca va gasi pe cineva care sa-i poarte de grija, pe cind la popoarele monogame numarul femeilor nemaritate este cu mult mai mare decit al celor maritate; ramin o multime de fete batrine, de femei vegetind cu tristete, fara protectie, mai ales in clasele inferioare. Dintre acestea unele ajung prostituate mizere, legate de o viata rusinoasa, formind un fel de clasa publica destinata a feri de pericolele seductiei femeile atit de fericite de a avea un sot sau care spera sa-l gaseasca.

Pentru femei, considerate in general, poligamia ar fi o binefacere. Cu ce ar afecta logica sau bunul simt rational, ce-ar putea fi irational in faptul ca in cazul in care sotia are o boala cronica sau e stearpa sau imbatrineste pur si simplu, ca sotul sa-si mai ia o femeie?

Succesul sectei mormonilor consta in suprimarea acestei monstruoase monogamii.

Pina la reforma la toate popoarele civilizate concubinajul a fost un lucru admis, nicidecum dezonorant, si chiar recunoscut legal. Dar Luther, care a gasit in aceasta institutie admisa pina la el o justificare a casatoriei preotilor, a atacat-o cu violenta si biserica catolica a trebuit sa se pronunte, de asemenea, impotriva concubinajului.

De fapt, poligamia exista pretutindeni, asa ca orice discutie devine inutila; nu e vorba decit de lipsa reglementarii si a organizarii.

Unde sint adevaratii monogami? Cea mai mare parte din noi am trait in poligamie. Si pentru ca orice barbat are nevoie de mai multe femei, nu este drept ca barbatul sa fie liber sa-si ia mai multe femei?

Acestea vor fi atunci reduse la rolul unor fiinte subordonate si “doamna”, acest monstru al civilizatiei europene, doamna cu pretentiile ei ridicole la respect si onoare va disparea.

Cind nu vor mai fi “doamne”, Europa va fi curatata de toate acele “fete” a caror viata nu-i decit mizerie si rusine.

*

* *

A intretine o amanta este o actiune cu mult mai morala decit a contracta o casatorie morganatica. Copiii din asemenea uniri pot ridica pretentii in cazul in care descendenta legitima s-ar stinge; de aici tot felul de procese. Acest tip de casatorie nu este decit o concesie facuta femeilor si popilor, doua categorii cu care barbatii trebuie sa fie prudenti.

*

* *

Orice barbat, in tara lui, poate sa se casatoreasca cu femeia pe care si-o alege; unul singur nu are acest drept; acest sarman om este Suveranul. Mina lui apartine tarii si nu se acorda decit din ratiuni de stat in interesul natiunii. Si cu toate acestea, printul este si el barbat, i-ar face placere sa-si urmeze, macar o data, inclinatia inimii.

Este tot atit de nedrept si ingrat, pe cit e de vulgar, sa impui sau sa-l opresti pe Suveran sa traiasca cu iubita lui oricit de mult, fireste fara ca ea sa se amestece in treburile statului.

Sigur ca femeia care accepta un asemenea rol este o femeie exceptionala, iesita din comun. Ea apartine unui singur barbat, il iubeste si este iubita de el si nu va putea, cu toate acestea, sa-l ia vreodata de sot.

Barbatul se simte lezat in onoarea lui atunci cind tovarasa lui de viata se comporta contrar cerintelor sexului ei. Orice barbat care consimte sa se casatoreasca, adica cedeaza avantajele libertatii sale, capitulind in conditii atit de avantajoase pentru adversara sa, contracteaza in acelasi timp obligatia de a veghea la respectarea contractului incheiat, cunoscind ca orice slabire a vigilentei este in defavoarea sa.

Nu trebuie ca barbatii, dupa ce au dat totul, sa ajunga sa nu fie cel putin asigurati de singurul lucru pe care l-au stipulat in schimb, adica posesiunea in exclusivitate a sotiei.

Onoarea barbatului pretinde atunci razbunarea adulterului femeii, pedepsind-o cel putin cu despartirea.

Daca accepta adulterul, comunitatea masculina il va acoperi de rusine. Dar rusinea femeii adultere va fi cu mult mai mare, caci in viata barbatului relatiile sexuale sint o afacere secundara, data fiind multimea si importanta celorlalte relatii ale sale. In flagrantul delict de adulter onoarea sotului este satisfacuta numai prin pedepsirea femeii adultere, nefiind necesara si pedepsirea amantului.

Onoarea feminina, atunci cind este vorba de o fata, consta in starea ei de virginitate – din punctul de vedere al opiniei publice, iar pentru o femeie maritata – consta in aceea ca nu a intretinut relatii sexuale decit cu barbatul cu care s-a casatorit.

Greseala femeii maritate, mai mult decit aceea a oricarei fete, are un dublu aspect: inselarea sotului si nerespectarea cuvintului dat. Prin aceasta greseala, femeia casatorita isi pierde onoarea si decade pe plan social. Scuzele si circumstantele atenuante de care se bucura “o fata care a gresit” nu pot fi invocate niciodata in favoarea unei femei “care a gresit”.

Se poate atribui cea mai mare importanta in viata femeii onoarei sexului – ca valoare relativ mare, dar niciodata ca valoare absoluta, depasind pe aceea a vietii cu destinele sale.

Nu se va admite niciodata ca valoarea onoarei feminine sa ajunga sa fie platita cu pretul vietii. Asadar n-o putem aproba nici pe Lucretia, dar nici pe Virginia, cu exaltarea lor degenerind in farsa tragica. Cind sentimentul onoarei atinge manifestari extreme, scopul este uitat de dragul mijloacelor.

Sint, de asemenea, conveniente sociale care exclud oficierea formala a casatoriei, in special in tarile de religie catolica, unde nu exista divort.

*

* *

Daca se tine seama de inteligenta nativa si de caracterul fiecarui om se poate admite ca pentru innobilarea rasei umane nu sint necesare interventiile exterioare; acest rezultat s-ar putea obtine nu prin educatie si instructiune, co pe calea selectiei artificiale. Aceasta e ideea lui Platon cind, in cartea a cincea a “Republicii”, expune un plan eficient de inmultire si innobilare a castei razboinicilor. Daca s-ar putea face din toti neputinciosii eunuci, daca toate femeile sarace cu duhul ar fi inchise in minastiri si s-ar procura barbatilor nobili si viteji un harem, dindu-li-se fete inteligente si de spirit, s-ar crea o generatie care ar sfida prin realizarile ei secolul de aur al lui Pericle.

Fara a ne lansa in utopii, ar fi locul sa ne gindim ca daca s-ar restabili, dupa pedeapsa cu moartea, castrarea ca pedeapsa maxima, societatea ar scapa de generatii intregi de tilhari si ucigasi, cu atit mai mult cu cit se stie ca virst delicventilor de acest gen este cuprinsa intre 20-30 de ani in cea mai mare parte.

*

* *

Pentru ca un barbat si o femeie sa manifeste o inclinare deosebita unul fata de celalalt este necesara o conditie care se poate exprima printr-o metafora scoasa din chimie: cele doua fiinte trebuie sa se neutralizeze una pe alta ca un acid cu o substanta alcalina, din care ar rezulta o substanta neutra.

Intrebarea care se pune atunci cind cineva vrea sa se hotarasca daca sa se casatoreasca sau nu, se reduce in multe cazuri la a sti daca care nevoie mai mare de mincare decit de iubire.

Exista supozitia ca poetii sau filozofii casatoriti sint inclinati sa-si imbunatateasca starea materiala mai degraba decit sa-si aduca prinosul pe tarimul stiintei sau al artei.

Poligamia ar avea inca un avantaj: evitarea oricaror legaturi si obligatii fata de familia sotiei.

Legile care reglementeaza casatoria in Europa presupun egalitatea femeii cu barbatul, ceea ce inca din start creeaza o situatie falsa.

Cu cit legile vor consfinti femeilor drepturi si onoruri care le depasesc meritele, cu atit aceste legi restring numarul acelora care ar putea beneficia de ele, restringindu-le, in acelasi timp, drepturile lor naturale.

*

* *

Cu fetele deci, natura a avut deci ceea ce se numeste in teatru “efect scenic”. Ea le-a inzestrat cu farmec sau frumusete pentru a putea la tinerete sa stapineasca fantezia unui barbat. Din acest moment grija intregii sale existente a fost preluata de sot. Gratia este arma care asigura viitoarei femei existenta viitoare.

Dupa unirea cu barbatul, femeia-furnica isi pierde aripile nefolositoare in timpul incubatiei. De asemenea, dupa doua, trei nasteri, femeia isi pierde gratia si frumusetea; nici nu mai are nevoie de ele.

De aceea, fetele nu se ocupa cu placere de menaj. Adevarata lor vocatie este cucerirea inimilor, ademenirea barbatului in mrejele iubirii.

*

* *

Onoarea femeii tine de modul in care-si respecta trupul.

Femeia asteapta si pretinde de la barbat tot ceea ce ii este necesar si tot ce-si doreste; barbatul nu pretinde de la femeie decit un singur lucru. Femeia trebuie sa-i ofere barbatului ceea ce-si doreste intr-un schimb cit mai avantajos pentru ea, iar barbatul trebuie sa se angajeze in schimb sa asigure traiul femeii si al copiilor pe care-i vor avea. Intreaga lor fericire viitoare sta in felul in care este realizat acest angajament.

Prima cerinta de care femeia trebuie sa tina seama este refuzul placerilor si legaturilor nelegitime, pentru ca astfel barbatul sa fie constrins sa capituleze semnind actul de casatorie.

In acest scop toate femeile, in rinduri strinse, vegheaza asupra fiecareia in parte.

O fata care “a gresit”, s-a facut vinovata de tradare fata de intreg sexul ei; daca aceasta actiune s-ar generaliza, interesul comun ar fi compromis. Asadar, comunitatea astfel o acopera de rusine, considerind ca si-a pierdut onoarea.

O asemenea soarta o asteapta si pe femeia adultera, pentru ca ea a incalcat una din conditiile acceptate liber de barbat la contractarea casatoriei. Exemplul ei ar putea sa-l duca pe barbat sa nu mai semneze asemenea acte de care tine fericirea intregului sex feminin.

Ceea ce dovedeste ca onoarea femeilor nu este conforma cu natura. De unde si cazurile tragice de pruncucidere, sinuciderea mamei etc.

Daca o fata care-si ia un amant comite o tradare fata de sexul ei, sa nu uitam ca pactul feminin a fost primit de ea fara a-l sti si fara consimtamintul ei formal.

Cum adesea ea este prima victima, nebunia si disperarea ei intrec cu mult pacatul formal de care s-a facut vinovata.

*

* *

Fetele sarace sint adesea mai pretentioase si mai cheltuitoare dupa ce se casatoresc decit acelea care au avut zestre.

Fetele bogate depun mai mult zel si instinct pentru a putea pastra averea, comparativ cu fetele sarace.

*

* *

Barbatul poate zamisli usor mai mult de o suta de copii intr-un an daca va avea la dispozitie atitea femei; femeia oriciti barbati ar avea, nu poate duce pe an decit o sarcina.

Deci barbatul cauta mereu alte femei, in timp ce femeia ramine cu credinta legata de un singur barbat; natura o impinge din instinct sa pastreze linga ea pe acela care trebuie sa hraneasca si sa protejeze mica ei familie.

Credinta in casatorie este artificiala pentru barbat si fireasca pentru femeie si, prin urmare adulterul femeii, din cauza consecintelor si pentru ca este impotriva firii, este cu mult mai de neiertat decit acela comis de barbat.

*

* *

Dragostea barbatului scade vizibil din momentul in care el este satisfacut sexual. El aspira la o schimbare si oricare alta femeie prezinta mai mult interes decit aceea pe care o poseda. Dragostea femeii, dimpotriva, creste din momentul satisfactiei sexuale.

O antipatie reciproca si indaratnica intre o femeie si un barbat este semnul ca nu vor zamisli decit o fiinta rau constituita, lipsita de armonie si nefericita.