Interjecţia

Împrumuturile din limba turcă înlocuiesc o serie de interjecţii mai vechi din Moldova și Tara Românească:

Interjecţia hai! înlocuiește imperativele blem!, pas! precum și interjecţia iane (iani) „iată”; interjecţia de adresare bre! Este înregistrată pe la începutul secolului al XVIII-lea într-un text muntenesc.

3. Sintaxa

Structura sintactică a propoziţiei și a frazei din limba literară veche prezintă o serie de construcții cu caracter arhaic.

În primele texte românești complementul direct nume de persoană, exprimat prin substantiv sau prin pronume personal, se construiește și fără prepoziţia pre (pe): „bărbat și muiare îi făcu ei” (PO); „Nu vă clevetireți urul altulu, fraţi, că cel ce cleveteaște fratele său cinre osândește fratele său, leagea cleveteaște” (Codicele Voronețean).

Complementul direct sau indirect exprimat prin pronume personal, forma accentuate, nu este întotdeauna anticipat de forme pronominale neaccentuate, în special în secolul al XVI-lea și în prima jumătate a secolului al XVII-lea: „tremeate noua dulceaţa ta” (Coresi).

Complementul direct sau indirect exprimat prin pronume personal, forma accentuate, poate fi reluat prin aceeași formă pronominală: ț-ai pusu-ț scară, tu i-ai datu-i, le-ai pusu-le (Dosoftei).

Atributul substantival în dativ (dativul adnominal) de tipul: „domn Țării Moldovei”, este frecvent când exprimă grade de rudenie, funcţii și ranguri sociale. Tendinţa de a evita dativul adnominal şi de a-l înlocui cu un genitiv cu funcţie de atribut se observă mai ales în textele sudice.

Apoziţia apare în majoritatea textelor în același caz cu substantivul (sau substitutul acestuia) determinat: „mumă-sa băneasa Hinca, sora jupânesei Stancăi, mumei domnului” (Anonimul Brâncovenesc).

Omiterea negaţiei nu, când predicatul este precedat de nici (negaţia simplă): nice (nici) + verb: „nice cădea stol peste stol” (M. Costin), „nici are șeapte taine” (Varlaam).

Elipsa verbului copulativ este mai frecventă în textele din secolul al XVI-lea, și se explică prin originalul slav din care se tradusese, căci limba slavă veche se caracteriza prin lipsa copulei: „Nimenea destoinic [= nu este destoinic] a se lega de pohtele trupului” (Coresi).

În primele texte românești apare construcția propoziţiilor copulative și a celor adversative cu e (< lat. et): „demâneața... înflori-vă și va trece-vă e seara cade” (Psaltirea Scheiană).

Coordonarea disjunctivă se realizează prin conjuncţiile au, fie, măcar, ori, sau, tând, veri, de cele mai multe ori cu corelative au... au, tind... tind etc.: „cându-şi pune mâna tând într-un umâr, tând într-alt, tând în frunte, tând în piept” (Varlaam); „să o cetească săva preut, săva diac” (Textele...).

Coordonarea conclusivă se realizează prin derept aceea, derept însă, amu („deci”): „Derept însă această noapte iaste sfinţită” (PO).

Subordonarea prezintă mai multe particularităţi decât coordonarea în ce privește elementele de relaţie.

Propoziţia circumstanțială de timp: mainte, mainte de cât, ainte până, când nu se întâlnesc în texte doar până la începutul secolului al XVII-lea.

Propoziţiile condiţionale pot fi construite şi cu să, să va, de să: „să aș grăi” (Dosoftei), când, cândai: „după aceasta voi vedea faţa lui cândoi va priimi fața mea” (Biblia).

Propoziţiile cauzale se introduc prin: că, căce, căce amu, derept ce că, pentru căce că, care nu se vor mai întâlni de la mijlocul secolului al XVII-lea, fiind înlocuite cu: de vreme ce, pentru căci, căci că, den pricină că: „noi vrem ţinea de cătră domnia-voastră... căci că ne set priiateni”, „M-au cutezat să margă drept la pod... căci că ave oaste puțină” (Neculce).

Se cuvine să remarcăm două tendinţe:

În unele texte traduse în secolul al XVI-lea şi în scrisul unor autori ca Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir apar particularităţi sintactice nefireşti, datorită fie reproducerii sintaxei originalelor slave sau maghiare, fie tendinţei autorilor amintiţi de a imita construcţiile şi frazeologia modelelor clasice; Ov. Densusianu chiar vorbea în Histoire de la langue roumaine, II, p. 372, de un „duelism syntactic” în limba textelor din secolul al XVI-lea. Inovaţiile din topica lui Dosoftei, M. Costin, D. Cantemir, precum şi anumite trăsături sintactice ale scrisului lor: construcţii participiale, aşezarea verbului la sfârşitul propoziţiei, schiţarea unor simetrii în construcţia unor fraze mai complexe etc., se explică printr-o influență cărturărească.

Sintaxa din scrierile lui Varlaam, Ion Neculce, Radu Popescu, are un preponderent caracter popular care se datorează folosirii anumitor procedee specifice limbii vorbite: predominarea frazelor construite prin coordonare, realizată prin și, iară; condiţionalele introduse prin de, anacolutul, amestecul vorbirii directe cu vorbirea indirectă.

Pe măsură ce ne îndreptam spre finele secolului al XVIII-lea observăm un efort de simplificare şi clarificare a structurilor sintactice.