4. Vocabularul
Problemele lexicografiei româneşti din perioada veche a românei literare sunt legate de necesitatea de a se crea un instrument care să uşureze traducerea în limba româna a textelor, în general – texte bisericeşti şi legiuiri cu caracter ecleziastic. Până în secolul al XVIII-lea lexicul scrierilor religioase şi juridice e plin de slavonisme, care nu circulau decât într-o foarte mică măsură în limba vorbită. Caracterul livresc al vocabularului textelor religioase este evident când se compară vocabularul textelor traduse cu vocabularul textelor netraduse, din care lipsesc cuvintele slavone şi maghiare, necunoscute în limba vorbită; din fondul lexical de sursă cărturărească slavonă: besădui „a vorbi”, bazaconie „nelegiuire”, blagodari „a mulţumi”, cadilă „tămâie”, deală „lucru”, inorog „animal fantastic”, a hlipi „a ofta”; nădăi „a spera”, pogrebanie „înmormântare”, pripec „arşiţă”, prosfeti „lumina”, slatină „apă sărată”, vlasti „putere” s.a.
Influenţa maghiară, mai puternică în regiunile vestice ale țării: aldui „a binecuvânta”, bărat „prieten”, felelui „a da răspuns”, pârcălab „magistrat, prefect”, șoltuz „primar”.
Scrierile bisericeşti conţin un număr însemnat de cuvinte dispărute mai târziu din limba literară: blagogestiv „evlavios”, bodzii „zeii”, ciudesc „minune”, isțelemia „vindecarea”, liubovul „iubirea”, măcenia „suferinţa”, oblostia „ţinutul, țara”, oteți „părinţi”, răpștiia „murmuran, cârtean”, spășenie „ispăşire”, stepenă „treaptă”, tâlcovnicu „interpreţii, comentatorii”, tvoreţ „făcător” s.a.
Se manifestă și preocuparea de a forma cuvinte noi, din materialul existent în limbă, în special la Dimitrie Cantemir, în scopul făuririi unui instrument de expresie cât mai complex.
Necesitatea împrumutării neologismelor din limbi străine este indicată în prefaţa Noului Testament din 1648 și reprezintă un aspect al modernizării lexicului ce va deveni preocupare constantă la Dosoftei (elemente latinești, grecești), la Miron Costin (elemente latine), la Dimitrie Cantemir (elemente turcești, slave, persane, ebraice, grecești, latine și italiene).
Slavonismele fac treptat loc elementelor neogreceşti, începând cu secolul al XVIII-lea, în Moldova și Țara Românească: agonisi, efor „administrator”, epitrop „împuternicit”, iroismos, alfavita „abecedar”, agramat „ignorant”, dascăl „professor”, filodă „caiet”, spudu „student”, spudaxi „a studia”, paradosi „a preda”, sindaxis „sintaxa”, vivliotica „biblioteca”, vivlion „carte” ș.a.
Cuvintele turceşti încep să apară în a II-a jumătate a secolului al XVI-lea, pătrunzând masiv în limba literară a epocii, în timpul domniilor fanariote (1711 – 1821) din literatura de ceremonial şi din cronici.
Elementele populare sunt valorificate de scriitori ca Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, cronicarii moldoveni şi munteni, Dimitrie Cantemir.