Prefaţă

Tot ce există în lumea înconjurătoare, există în mod real şi independent de conştiinţa noastră. Fizica este ştiinţa despre natură. Ea studiază fenomenele naturii, le descifrează şi le descrie pe înţelesul tuturor. Din nefericire, în fizică s-au strecurat şi unele inexactităţi. Scopul prezentei lucrări este nu numai de a scoate la iveală aceste erori, dar şi de a le corecta.

Ca şi mulţi semeni, tot timpul liber (din anul 1978) l-am consacrat cercetărilor şi rezolvării diferitor probleme, perfecţionării diferitor mecanisme. Timp de mai mulţi ani am lucrat la proiectarea variatoarelor (transmiterea momentului de torsiune neîntrerupt cu puteri nelimitate). Dar, paradox nu alta, fizicienii m-au avertizat că mecanismul respectiv (proiectat) încalcă legea conservării şi transformării energiei. Curios din fire, am cercetat problema în cauză răsfoind cărţile de fizică de la A la Z. Prin urmare, am descoperit că în fizică domneşte un adevărat haos. În zădar se strigă în gura mare că fizica este o ştiinţă experimentală, în realitate unele „teorii” se construiesc doar pentru apărarea disertaţiilor bazându-se pe experimente mintale şi imaginaţie intuitivă.

Cu cât mai mult mă adânceam în fizică, cu atât mai multe erori depi­stam. Ca persoană ce nu acceptă inexactităţile, m-am dedicat în totalitate cercetărilor (a. 2000) renunţând la orice altă ocupaţie. În anul 2006 am re­uşit să public rezultatele cercetării mele în broşura „Limita posibilului? ...”.

Sunt îngrijorat de situaţia creată în şcoli. Judecând la scara globului, se poate spune că aproximativ 99% din populaţie studiază fizica conform programului şcolar. Copiii sunt obligaţi să studieze şi să memorizeze „teorii” eronate. Consider că se încalcă drepturile copilului. De aceea este foarte important de exclus din manualele de fizică aceste inexactităţi. În instituţiile superioare este liber să se studieze orice: presupuneri, ipoteze, chiar şi „teorii” false – desigur, dacă cineva doreşte – din motivul că studiul se face benevol şi de un procent mic de persoane.

Lucrarea fiind scrisă într-un limbaj simplu, accesibil, e destinată tuturor categoriilor de cititori interesaţi de fizică şi mai ales celor care şi-au dedicat întreaga viaţă fizicii – fizicienilor.

Secretul mişcării veşnice a electronilor

Multă vreme m-au frământat întrebările: „De ce anume se învârt electronii? De unde se alimentează ei cu energie în mişcarea lor per­petuă?” Doream să pătrund în esenţă, să înţeleg „DE CE?” şi „DE UNDE?”, întrebări la care ştiinţa actuală nu dă nici un răspuns. Voi încerca să dezleg aceste enigme printr-o formulare cât mai clară şi concisă, respectându-mi promisiunea făcută în lucrarea anterioară.

„Cel mai umilitor şi neobişnuit este faptul că această mişcare nu încetează niciodată. Doar ne-am obişnuit că orice corp în mişcare mai devreme sau mai târziu se opreşte” pag. 11¹ (1). Ca atare unii fizicieni spun că: „Electronii se învârt in jurul nucleului fără pierderi, conform primei legi a lui Newton” (?!) Această lege este valabilă doar pentru corpurile ce se mişcă în vid absolut, însă, deoarece vid absolut nu există, reiese că-i inutilă legea. Se ştie că în micromaterie şi macromaterie, îndeosebi în natură, NU EXISTĂ MIŞCARE FĂRĂ PIERDERI. Sau: „Прежде всего следует выяснить, под действием каких причин электрон может обращаться по устойчивой круговой орбите. В принципе таких причин две: сила гравитационного и сила кулоновского притяжения электрона к ядру. Они-то, видимо, и выполняют функции центростремительной силы, необходимой для кругового движения” pag. 329² (2). În acest caz se calculează şi valoarea acestor forţe pag. 330² (2). Forţa gravitaţională:

Forţa culoniană:

Sau: „Am arătat că în modelul planetar electronul se mişcă pe o orbită circulară sub acţiunea forţelor electrostatice de atracţie” (?!), pag. 59³ (3). Personal nu sunt de acord cu această „teorie”, deoarece se ştie că vectorul forţei de atracţie este amplasat perpendicular pe traiectoria mişcării. Iar forţa perpendiculară pe traiectoria mişcării nu efectuează lucru. Prin urmare reiese că această „teorie” este falsă.

Făcând o analiză ştiinţifică aprofundată, am ajuns la concluzia că viteza de rotaţie a electronilor variază. Cauza varierii vitezei de rotaţie a electronilor mi-a sugerat ideea că există o legătură directă între mişcarea electronilor şi temperatura corpului respectiv. Prin urmare am constatat că cu cât valoarea temperaturii corpului respectiv este mai mare, cu atât şi viteza de rotaţie a electronilor pe orbită este mai mare. Dar, ce-i aceea temperatură? Teoria actuală ne spune următoarele: „Temperatura – măsură a energiei cinetice medii a moleculelor” pag. 74⁴ (4). Consider că nu este corect să întrebu­inţăm cuvântul «molecule» deoarece ştiinţa secolului XX a făcut lumină în această privinţă, mai ales că între molecule şi electroni este o deosebire foarte mare: „Divizarea moleculelor în atomi se numeşte reacţie chimică de descompunere” pag. 38⁵ (5). Sau: „Temperatura caracterizează gradul de încălzire a corpului (rece, cald, fierbinte)”, pag. 23⁶ (1). Sau: „Temperatura este o mărime fizică fundamentală ce caracterizează starea termică a unui corp sau a unui sistem de corpuri aflate în echilibru termic” pag. 7³ (5).

Aceste definiţii sunt corecte, dar după părerea mea sunt incomplete. Noţiunile de bază pe care se construieşte fizica trebuie să fie formulate cât mai concis, dar şi să dezvăluie în totalitate esenţa. De aceea propun o nouă definiţie: temperatură – mărime fizică ce caracterizează viteza de mişcare (rotaţie) a tuturor particulelor (electroni) corpului respectiv la nivel atomic. Cu cât viteza de ro­taţie a electronilor este mai mare, cu atât şi temperatura are valori mai mari, şi invers – cu cât viteza de rotaţie a electronilor este mai mică, cu atât şi temperatura are valori mai mici, până la zero absolut (0 K) unde nu-i mişcare. Teoria actuală doar presupune că la zero Kelvini nu ar trebui să existe mişcare [vezi pagina 171⁷ (6)]. Părerea mea este că nu trebuie să presupunem, dar să afirmăm cu îndrăzneală această teorie – la zero absolut (0 K) nu mai există mişcare. Doar nu poate să existe mişcare negativă – este mişcare sau nu este mişcare – doar atât. Altă variantă nu poate să existe, deoarece însăşi noţiunea de temperatură ne-o spune aceasta.

Doresc să menţionez că există două feluri de energie termică: energia internă variabilă şi energia internă constantă. Deci, această mişcare de rotaţie a electronilor este energia internă variabilă pe care corpurile o primesc continuu din mediul înconjurător conform legii echilibrului. Spre deosebire de energia internă constantă energia internă variabilă a corpului respectiv variază continuu de la o valoare la alta, în dependenţă de temperatura mediului. Energia termică ce se degajă în urma unor reacţii [energia forţelor slabe (f. s.) şi energia forţelor tari (f. t.)] şi anume trecerea materiei dintr-o stare de agregare în altă stare, este energia internă constantă – puterea calorică.

Din experienţa de toate zilele ştim cu toţii că sunt corpuri fierbinţi şi reci. La contactul dintre aceste corpuri, fierbinte şi rece, se va stabili echilibrul termic peste un timp oarecare, conform unei legi a naturii – echilibrarea tuturor componenţilor. Conform acestei legi: între diferiţi componenţi care diferă unul de altul se va stabili un echilibru sub acţiunea deferitor forţe. De exemplu: două corpuri cu temperaturi diferite; două corpuri încărcate cu sarcini diferite; două vase, care comunică între ele printr-un tub subţire echipat cu un robinet, îşi vor egala nivelurile apei la deschiderea robinetului etc.

Aceste fenomene sunt atât de banale, încât nu s-a formulat în scris această lege. Dar dacă ne conducem de experienţa americanilor, care au impus condiţii de vânzare a cafelei cu indicarea temperaturii lichidului pe ceaşcă, atunci formularea în scris a legii echilibrului e cu mult mai necesară. Cu atât mai mult că această lege dă răspuns la întrebări deosebit de complicate, întrebări care par de neconceput. Anume această lege dă răspuns întrebărilor: „De ce anume electronii se învârt perpetuu în jurul nucleului?” şi „De unde se alimentează electronii cu energie în mişcarea lor perpetuă?”.

Precum o ceaşcă cu cafea fierbinte va ceda mediului înconjurător energie termică, şi invers – o ceaşcă cu apă minerală rece de la frigider va absorbi energie din mediul înconjurător şi se va stabili un echilibru termic între ceaşcă şi aerul din cameră, într-un interval de timp oarecare, tot aşa şi electronii tuturor corpurilor se alimentează cu energie cinetică (energie termică) din mediul înconjurător pentru mişcarea (rotirea) lor perpetuă. Deci, fiecare element din tabelul lui Mendeleev, cu structura atomică respectivă, conţine electroni ce se învârt perpetuu în jurul nucleului doar pentru că se află într-un mediu în care temperatura este diferită de zero absolut (t ≠ 0 K).

Prin urmare „teoria” despre mişcarea (rotirea) electronilor în jurul nucleului sub acţiunea forţelor de atracţie gravitaţională şi culoniene nu este corectă. Cu atât mai mult este absurd să afirmăm că electronii se mişcă (rotesc) fără pierderi.

„Cea mai grandioasă revoluţie în fizică a coincis cu începutul secolului XX. Încercările de a explica legităţile observate experimental ale distribuţiei energiei în spectrele radiaţiei termice (radiaţiei electromagnetice a corpului încălzit) s-au dovedit a fi neîntemeiate. ... Electrodinamica lui Maxwell conducea la o concluzie absurdă, conform căreia un corp încălzit, pierzând în continuu energie în urma radiaţiei undelor electromagnetice, trebuie să se răcească până la zero absolut. Conform teoriei clasice echilibrul termic dintre substanţă şi radiaţie este imposibil. Însă practica zilnică arată că în realitate nu are loc nimic asemănător. Corpul încălzit nu-şi cheltuieşte toată energia la radiaţia undelor electromagnetice” pag. 144⁸ (7). Consider această „teorie” falsă.

Personal consider că Maxwell avea dreptate – corpul încălzit poate să se răcească până la zero absolut (0 K) în urma unui proces termic. Dar, deoarece corpul respectiv se află într-un mediu cu o temperatură diferită de zero absolut (t ≠ 0 K), conform legii echilibrului se va stabili un echilibru termic între corp şi mediu, prin urmare corpul va înceta să mai cedeze căldură mediului. „Căldura întotdeauna trece de la corpul fierbinte la rece, ...” pag. 68⁹ (1). În această privinţă savantul german Clausius a formulat şi o lege: „ ... este imposibil de a trece căldura de la un sistem mai rece la unul mai fierbinte ...” pag. 68¹ (1). Însă în cazul dat nu s-a lămurit de ce anume se petrec lucrurile aşa şi nu altfel.

Explicaţia este următoarea: la stabilirea contactului între două corpuri – fierbinte şi rece – la care viteza de mişcare (rotaţie) a electronilor este mai mare la corpul fierbinte, apare evident faptul că vor fi antrenaţi în mişcare de rotaţie electronii corpului rece, la care viteza de mişcare (rotaţie) este mai mică. Dar şi electronii corpului rece, ce au o viteză de mişcare (rotaţie) mai mică, la rândul lor vor frâna mişcarea de rotaţie a electronilor corpului fierbinte, prin urmare se va stabili un echilibru la un anumit nivel conform legii echilibrului ce guvernează natura. Este absurd să afirmăm că electronii corpului rece, ce au o viteză de mişcare (rotaţie) mai mică, să antreneze în mişcare de rotaţie mai mare electronii corpului fierbinte, care au viteza de mişcare (rotaţie) a electronilor mai mare, doar nu poate să apară mişcare din nimic!

Dar fizicianul-teoretician Max Planck a ales o altă cale să explice acest fenomen şi anume: „Căutând ieşire din această contradicţie dintre teorie şi practică, fizicianul german Max Planck a presupus că atomii emit energia electromagnetică prin porţii separate – cuante. Energia E a fiecărei porţii este direct proporţională cu frecvenţa a radiaţiei: . Presupunerea lui Planck însemna de fapt că legile fizicii clasice sunt inaplicabile la fenomenele microuniversului. ... Planck a arătat calea ieşirii din situaţia dificilă, în care s-a pomenit teoria radiaţiei termice. Însă aceasta a fost posibilă numai renunţând la legile fizicii clasice aplicate la sistemele microscopice şi la radiaţie” (?!), pag. 144-145¹⁰ (7).

În acest caz, dacă vom ţine cont de definiţia temperaturii, se observă clar absurditatea „teorii” lui Planck: „Planck a făcut supoziţia – care i-a părut destul de ciudată la vremea aceea chiar şi lui Planck – că radiaţia electromagnetică poate fi emisă numai sub formă de „pachete” de dimensiuni bine definite, pe care el le-a numit cuante” pag. 340¹¹ (8). În baza acestei erori s-au construit fel de fel de „teorii” incorecte, false, de exemplu „teoria” lui Einstein, postulatele lui Bohr, principiul lui Pauli etc.

„Se ştie, că orişice mişcare accelerată a sarcinilor electrice este însoţită de radiaţia undelor electromagnetice. Mişcarea pe circumferinţă reprezintă o mişcare accelerată, de aceea electronul din atom trebuie să emită unde electromagnetice cu o frecvenţă, egală cu frecvenţa rotaţiei lui în jurul nucleului atomic. Iar acesta trebuie să ducă în cele din urmă la micşorarea energiei electronului, la apropierea lui treptată de nucleu şi, în sfârşit, la căderea lui pe nucleul atomic (fig. 307). Astfel atomul, compus din nucleul atomic şi electronii, ce se rotesc în jurul lui, este instabil, după cum reiese din legile fizicii clasice. El poate exista doar un interval de timp foarte scurt, în care electronii vor consuma toată energia lor la radiaţie şi vor cădea pe nucleu. În realitate, însă, atomii sunt stabili” pag. 277¹² (4). În acest caz legile fizicii clasice erau corecte: într-adevăr electronul îşi va cheltui toată energia într-un interval de timp scurt, dacă nu se va alimenta cu energie din mediul ambiant conform legii echilibrului. În realitate ATOMUL ESTE INSTABIL.

Influenţat de „teoria” lui Planck, fizicianul danez Niels Bohr a mers pe o pistă falsă în soluţionarea „contradicţiilor” dintre „teorie” şi practică: „Pentru a salva teoria atomului, Niels Bohr şi-a concentrat atenţia la cuanta lui Planck” pag. 340¹ (8). Prin urmare Bohr a construit „teoria cuantificării energiei pe nivele” al atomului, ce vine în contradicţie cu fizica clasică [vezi pag. 57¹³ (3)].

Potrivit teoriei lui E. Schrodinger, electronul nu poate fi văzut ca o particulă punctiformă ce se roteşte în jurul nucleului, ci ca un tren de unde sau ca o regiune înceţoşată în care anume s-ar putea afla el. Consider că la reducerea vitezei de rotaţie a electronului prin expunerea corpului respectiv la temperaturi diferite (300 K ÷ 0,1 K), s-ar putea observa mişcarea electronului pe orbită ca o particulă punctiformă.