1. Nevoile umane si interesele economice

Nevoile umane – cerinţele materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic al vieţii şi activităţii oamenilor.

Nevoile umane au următoarele trăsături:

1. Nevoile umane sunt nelimitate în număr (creşterea în continuu a nevoilor umane în baza progresului tehnico - ştiinţific constituie o lege economică generală);

2. Nevoile umane sunt limitate în volum;

3. Nevoile umane sunt concurenţiale şi substituibile (cafeaua – ceaiul - compotul);

4. Nevoile umane sunt complementare şi deseori realizarea lor este interdependentă (legătura între anumite lucruri);

5. Nevoile umane au caracter reproductibil şi repetabil (proces de repetare).

Nevoile umane pot fi grupate în:

1. Nevoi inferioare (apa, pâine) şi superioare (cunoştinţe, ştiinţe);

2. Nevoi directe de consum (îmbrăcămintea, încălţămintea, mâncare) şi nevoi indirecte de producţie (materie primă);

3. Nevoi absolute (apa, aer) şi nevoi relative (vizitarea teatrelor, cinematografelor);

4. Nevoi actuale (de a poseda locuinţă) şi nevoi viitoare (de a zbura pe lună).

În literatura economică toate nevoile sunt clasificate în 3 grupe:

1. Nevoile naturale (fiziologice, biologice);

2. Nevoile sociale (convieţuire, comunicare);

3. Nevoile spirituale (de instruire, de perfecţionare profesională, culturală).

Interesele economice sunt o formă de realizare a nevoilor umane.

Interesele economice se divizează în:

1. Interesele personale sau individuale;

2. Interesele private (a firmelor);

3. Interesele publice (a statului)

4. Interesele de grup (studenţilor, inteligenţilor etc.)

2. Resursele si bunurile economice

Resurse economice – totalitatea elementelor, condiţiilor, premizelor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în procesul de producere a bunurilor economice şi serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.

Resursele economice pot fi divizate în:

1. Resursele materiale, care la rândul lor se împart în:

a) resurse primare (fondul funciar, silvic, bogăţiile subterane, flora, fauna);

b) resursele derivate (utilajul, maşinile, instalaţiile, clădirile).

2. Resursele umane, care la rândul lor se împart:

a) resursele primare (populaţia);

b) resursele derivate (stocul de cunoştinţe, descoperirile ştiinţifice, brevetele etc.)

Legea economică generală – volumul, structura şi calitatea resurselor evoluează mai încet decât volumul, structura nevoilor umane.

Alegerea raţională a resurselor de către agenţii economici depinde de:

1. Nivelul de resurse de care dispune agentul economic;

2. Coraportul dintre cerere şi oferta pe piaţa respectivă referitor la produsele care vor fi fabricate;

3. Depinde de nivelul ratei profitului aşteptat

Bunul economic – rezultatul utilizării eficiente a resurselor economice, care satisface anumite nevoi personale sau sociale.

Bunurile economice pot fi grupate în:

1. Bunuri economice relativ libere aflate în natură (aer, lumina solară, apa, vânt etc.)

2. Bunuri economice limitate (terenuri agricole, cărbune, gaz);

3. Bunuri materiale (îmbrăcăminte, utilaj),nemateriale

4. Bunuri directe de consum personal (alimentare si nealimentare); si indirecte (materie prima , masini)

5. Bunuri iniţiale (materie primă); si intermediare (faina , ciment)

6. Bunuri finale cu destinaţie de consum personal, social şi productive

Marfa – reprezintă un bun economic creat în baza factorilor de producţie care întruchipează cheltuieli de factori de producţie şi care este destinat pentru schimb prin mecanismul de cumpărare-vânzare.

Marfa se manifestă în următoarele forme:

1. În formă de obiecte de consum personal şi productiv;

2. În formă de resurse naturale (loc de pământ, cărbune, petrol, gaz);

3. În formă de forţă de muncă;

4. În formă de capital real (maşini, utilaje);

5. În formă de servicii manageriale şi de marketing;

6. În formă de rezultate ale activităţii ştiinţifice (brevete, inovaţii);

7. În formă de moneda şi hârtii de valoare;

8. În formă de bunuri materiale şi nemateriale.

Marfa are 2 laturi:

1. Utilitatea (valoare de întrebuinţare);

2. Valoarea (valoare de schimb).

Utilitatea – reflectă gradul de satisfacere a nevoilor umane.

Utilitatea se manifestă în următoarele forme:

1. Unitară (utilitatea unei persoane);

2. Totală (utilitatea unui anumit număr de consumatori);

3. Marginală (utilitatea ultimei partide de bunuri care satisfac cerinţele consumatorului).

Calitatea bunului – gradul de satisfacere a cerinţelor consumatorilor în bunurile respective

Marfa în afară de utilitate dispune de valoare de schimb şi valoare.

Valoarea – categorie economică care întruchipează totalitatea cheltuielilor factorilor de producţie materializaţi în marfă.

Valoarea de schimb – reprezintă raportul dintre două mărfuri care conţin aceeaşi cantitate de factori de producţie (exemplu: 1 kg de carne = 1 kg de cereale).

În economia de piaţă marfa devine şi forţă de muncă. Pentru ca forţa de muncă să se manifeste în formă de marfă sunt necesare 2 condiţii:

1. Ca lucrătorul să fie juridic liber;

2. Ca lucrătorul să fie lipsit de mijloace de existenţă.

Forţa de muncă ca marfă la fel are utilitate şi valoare. Utilitatea forţei de muncă ca marfă constă în crearea unei valori mai mari, decât valoarea forţei de muncă proprie.