1. Managementul circuitului banilor;

2. Managementul sistemelor (inclusiv în ce te priveşte pe tine însuţi şi timpul acordat familiei);

3. Managementul oamenilor.

Cele mai importante calităţi specifice sunt cele referitoare la vânzări şi la înţelegerea marketingului. Abilitatea de a vin­de - de a comunica cu alţii, fie că e vorba de un client, de un angajat, de un şef, de un partener de viaţă sau de un copil - stă la baza reuşitei personale. Capacitatea de a comunica în scris, oral sau la negocieri este de o importanţă capitală pen­tru o viaţă reuşită. Este o capacitate la care eu lucrez perma­nent, urmând cursuri sau cumpărând casete pregătitoare toc­mai pentru a-mi lărgi cunoştinţele.

Aşa cum am menţionat, tatăl meu cu şcoală, pe măsură ce muncea tot mai mult, devenea tot mai competent. Dar se şi afunda tot mai tare în capcana super-specializării. Chiar dacă salariul lui creştea, posibilităţile scădeau. Când n-a mai avut acces la funcţia guvernamentală, şi-a dat seama cât de vulne­rabil este de fapt din punct de vedere profesional. Exact ca şi în cazul sportivilor profesionişti, care dintr-odată au un acci­dent sau îmbătrânesc şi nu mai pot face sport. Brusc, slujba lor foarte bine plătită dispare şi au capacităţi limitate de a o lua de la început. Cred că de aceea tatăl meu cu studii s-a îndreptat apoi spre sindicate. Şi-a dat seama cât de mult ar avea de câştigat cu ele.

Tatăl cel bogat ne-a încurajat pe Mike şi pe mine să ştim câte puţin din toate. Ne-a încurajat să lucrăm cu persoane mai deştepte ca noi şi să aducem oameni inteligenţi cu care să ne formăm echipe. În prezent, asta s-ar chema o sinergie a specializărilor profesionale.

Actualmente, întâlnesc foşti profesori care câştigă sute de mii de dolari pe an. Câştigă atât de mult pentru că s-au spe­cializat în domeniul lor, dar au dobândit şi alte cunoştinţe utile. Ei pot preda tot aşa de bine pe cât pot vinde şi face mar­keting. Ştiu că nu există talent mai important decât acela de a vinde şi de a face marketing. Capacitatea de a vinde şi de a face marketing nu este la îndemâna celor mai mulţi în primul rând datorită faptului că se tem de a nu fi refuzaţi. Cu cât veţi fi mai pricepuţi în arta comunicării, a negocierii şi a stăpânirii fricii de a fi refuzaţi, cu atât vă va fi mai uşor în viaţă. Aşa cum o sfătuiam pe acea ziaristă care vroia să devină „autoare de best-seller-uri” îi sfătuiesc pe toţi ceilalţi. O specializare propriu-zisă are punctele ei tari, dar şi punctele ei slabe. Am prieteni care sunt nişte genii, dar nu pot comunica eficient cu ceilalţi oameni şi, ca urmare, câştigurile lor sunt jalnice. Îi sfă­tuiesc să-şi petreacă un an învăţând cum să vândă. Chiar dacă nu câştigă nimic, arta comunicării se va îmbunătăţi în cazul lor considerabil. Şi acest lucru este nepreţuit.

Pe lângă faptul că trebuie să ştim să acumulăm informaţii, să vindem şi să facem marketing, trebuie să fim buni profe­sori, dar şi buni învăţăcei. Pentru a fi cu adevărat bogaţi tre­buie să fim capabili să oferim aşa cum suntem capabili să primim. În cazul unor probleme financiare sau profesionale, intervine tocmai această incapacitate de a oferi şi de a primi. Ştiu mulţi oameni care sunt săraci pentru că nu sunt nici buni elevi, nici buni profesori.

Ambii mei taţi erau generoşi. Amândoi puneau pe primul loc dăruirea. Predatul era una dintre modalităţile lor de a oferi ceva. Cu cât ofereau mai mult, cu atât primeau mai mult. Exista însă o diferenţă izbitoare în privinţa darurilor în bani. Tatăl meu cel bogat dăruia mulţi bani, dona la biserică, pen­tru opere de caritate, pentru fundaţiile sale. El ştia că pentru a primi bani trebuie să dai bani. A da bani este secretul ma­jorităţii familiilor foarte bogate. De aceea există organizaţii precum Fundaţia Rockefeller şi Fundaţia Ford. Acestea sunt organizaţii concepute pentru a spori averi, dar şi pentru a dărui permanent.

Tatăl meu cel cu şcoală spunea mereu: „Când o să am un ban în plus am să-1 dăruiesc.” Problema era că niciodată n-avea un ban în plus. Muncea tot mai mult pentru a obţine mai mulţi bani, în loc să se concentreze asupra legii celei mai im­portante a banilor: „Dă şi ţi se va da.” în loc de a crede în asta, el credea în „Primeşte şi apoi vei da.”

În concluzie, eu am devenit într-un fel asemeni ambilor mei taţi. Parte din mine este un capitalist înrăit, căruia îi place jocul de noroc al banilor care fac bani. Cealaltă parte îl re­prezintă pe profesorul cu răspundere socială, profund preo­cupat de veşnica prăpastie dintre cei care au şi cei care n-au. Personal, socotesc că principalul vinovat de adâncirea acestei prăpăstii este sistemul de învăţământ arhaic.