Iar copacii îmi părură dintr-odată întinşi la pământ.

După ce am apucat-o pe celălalt drum

Crezând că poate am ales mai bine acum

Căci parcă avea mai multă iarbă

Mi-am spus repede, în barbă,

Că sunt cam la fel.

În acea dimineaţă semănau atât de mult

Frunzele nu fuseseră călcate de demult

Oh, am pornit-o pe cel dintâi şi a doua zi

Deşi ştiam exact unde mă voi opri.

Şi atunci m-am îndoit de el.

Vă spun toate acestea cu un oftat,

S-a întâmplat cândva, pe înnoptat,

În pădure două drumuri am văzut -

L-am apucat pe cel mai puţin bătut

Şi asta a contat.

Robert Frost [1916]

Şi într-adevăr a contat enorm.

De-a lungul anilor, m-am gândit adesea la poezia lui Ro­bert Frost. Faptul că am ales să nu ascult sfatul învăţatului meu tată şi să nu preiau atitudinea sa faţă de bani a fost o hotărâre dureroasă, dar ea mi-a modelat întreaga existenţă.

De îndată ce m-am hotărât pe cine să ascult, a început şi educarea mea în spiritul banilor. Tatăl meu cel bogat m-a învăţat vreme de 30 de ani, până am împlinit 39. S-a oprit atunci când şi-a dat seama că deja învăţasem şi înţelesesem perfect ceea ce încercase să bage în capul meu sec.

Banii sunt o formă de putere. Dar şi mai puternică este educaţia financiară. Banii vin şi se duc, dar dacă ai o anumită educaţie în privinţa felului în care acţionează banii, poţi câştiga de pe urma acestei învăţături şi poţi să începi să-ţi construieşti averea. Motivul pentru care simpla gândire po­zitivă nu funcţionează este acela că majoritatea oamenilor au făcut şcoală, dar n-au învăţat niciodată despre felul în care funcţionează banii, aşa încât îşi petrec viaţa muncind pentru bani.

Pentru că aveam doar 9 ani când am început, lecţiile pe care mi le-a dat tatăl cel bogat au fost foarte simple. După ce mi-a spus totul, n-au mai rămas decât şase lecţii principale, pe care mi le-a repetat 30 de ani. Această carte se referă la aceste şase lecţii, explicate cât se poate de simplu de către tatăl meu cel bogat pentru a fi pe înţelesul meu. Aceste lecţii nu intenţionează să fie nişte răspunsuri, ci nişte puncte de reper. Puncte de reper care vă vor ajuta pe voi toţi şi pe co­piii voştri să vă îmbogăţiţi, indiferent ce s-ar întâmpla pe lu­mea asta întotdeauna plină de schimbări şi nesiguranţă.

Lecţia întâi - Cei bogaţi nu muncesc pentru bani

Lecţia a doua - De ce trebuie predat alfabetul financiar

Lecţia a treia - Vezi-ţi singur de afacerea ta

Lecţia a patra - Istoria impozitelor şi a puterii companiilor

Lecţia a cincea - Cei bogaţi inventează banii

Lecţia a şasea - Munciţi ca să învăţaţi - nu munciţi pentru bani

Capitolul 2

LECŢIA 1

Cei bogaţi nu muncesc pentru bani

„Tăticule, Poţi Să-mi Spui Cum Să Mă Îmbogăţesc?”

Tatăl meu a lăsat ziarul de seară şi mi-a zis: „De ce vrei să te îmbogăţeşti, fiule?”

„Pentru că azi m-a dus cu maşina mama lui Jimmy, care are un Cadillac nou, şi ei toţi urmau să meargă în week-end la casa lor de pe malul mării. Jimmy i-a invitat pe trei dintre prietenii lui, dar Mike şi cu mine nu ne-am numărat printre ei. Ni s-a spus că nu suntem invitaţi pentru că suntem «copii săraci»”.

„Aşa au zis?” m-a întrebat tatăl meu neîncrezător.

„Da, chiar aşa”, i-am replicat eu pe un ton jignit.

Tatăl meu a dat tăcut din cap, şi-a împins ochelarii pe nas şi s-a apucat iar să citească. Eu am rămas să aştept un răspuns.

Era în anul 1956. Aveam 9 ani. Cu totul întâmplător, mer­geam la aceeaşi şcoală publică la care oamenii bogaţi îşi tri­miteau copiii. Iniţial, aici a fost un oraş cu o mare plantaţie de zahăr. Proprietarii plantaţiei, precum şi alte persoane im­portante din oraş, cum ar fi doctori, oameni de afaceri, ban­cheri, îşi trimiteau copiii în clasele I-VI la această şcoală. Du­pă clasa a VI-a, copiii lor erau trimişi de obicei la şcoli parti­culare. Cum familia mea locuia chiar pe această stradă, am mers la şcoala respectivă. Dacă aş fi locuit peste drum, aş fi mers la altă şcoală, la una cu copii din familii cam ca a mea. După clasa a VI-a, împreună cu aceşti copii, am fi continuat studiile tot la o şcoală publică şi apoi la un liceu de acelaşi fel. Nu existau şcoli particulare pentru cei ca noi.

În sfârşit, tata a lăsat ziarul. Era clar că se gândise profund.

„Ei bine, fiule”, a început el lent, „dacă vrei să fii bogat, trebuie să înveţi să faci bani.”

„Şi cum se fac banii?” am întrebat.

„Ei, pune-ţi capul la contribuţie, fiule”, mi-a spus el zâmbind. De fapt, asta însemna: „Asta e tot ce am să-ţi spun” sau „Nu ştiu răspunsul, aşa încât nu mă mai deranja.”

Se formează un parteneriat

A doua zi dimineaţa i-am spus celui mai bun prieten al meu, Mike, ce mi-a zis tata. Din câte îmi dădeam eu seama, Mike şi cu mine eram singurii copii săraci din această şcoală. Şi Mike era aici tot din pură întâmplare. Cineva stabilise în funcţie de zonă cine merge la această şcoală, şi aşa ne-am tre­zit noi cu copiii bogaţi. Nu eram chiar săraci, dar ne simţeam astfel pentru că toţi ceilalţi băieţi aveau mănuşi noi de baseball, biciclete noi şi totul nou.

Mama şi cu tata ne asiguraseră un minim necesar, cum ar fi mâncarea, un acoperiş deasupra capului, hainele. Dar cam asta era tot. Tatăl meu obişnuia să spună: „Dacă vrei ceva, munceşte pentru asta.” Noi vroiam tot felul de lucruri, dar nu erau suficiente locuri de muncă, mai ales pentru băieţii de 9 ani.

„Şi atunci ce putem face ca să producem bani?” m-a între­bat Mike.

„Nu ştiu”, am spus. „Dar nu vrei să fii partenerul meu?”

A fost de acord şi astfel, în acea sâmbătă dimineaţă, Mike a devenit primul meu partener de afaceri. Ne-am petrecut toată dimineaţa încercând să găsim idei despre cum să facem bani. Din când în când, vorbeam şi despre „băieţii mişto” care erau în casa lui Jimmy de pe malul mării şi se distrau grozav. Ne cam durea gândul ăsta, dar ne făcea şi bine, pentru că ne-a determinat să continuăm să ne gândim cum am putea să fa­cem bani. În cele din urmă, în acea după-amiază ne-a stră­fulgerat o idee luminoasă. Era o idee pe care Mike o luase dintr-o carte ştiinţifică pe care o citise. Plini de entuziasm, ne-am strâns mâna şi acum parteneriatul nostru avea şi o afa­cere.

În următoarele săptămâni, eu şi cu Mike am bătut tot car­tierul rugându-i pe vecini să ne păstreze tuburile de la pasta de dinţi. Aceştia s-au arătat foarte miraţi, însă, ce-i drept, ma­joritatea adulţilor au fost de acord. Unii ne-au întrebat ce vrem să facem cu ele şi le-am răspuns: „Nu vă putem spune. E un secret de afaceri.”

Mama era tot mai îngrijorată pe măsură ce săptămânile treceau. Alesesem un loc lângă maşina ei de spălat unde să ne adunăm materia primă. Într-o cutie maronie de carton, în care fuseseră cândva sticle de sos picant, începuse să crească grămada noastră de tuburi goale de pastă de dinţi.

În final, mama a pus piciorul în prag. O exasperase ima­ginea mizeriei tuburilor de pastă de dinţi consumate ale ve­cinilor. „Ce faceţi de fapt, băieţi?” ne-a întrebat. „Şi să nu mai îmi spuneţi că e un secret de afaceri. Rezolvaţi cu mizeria asta, pentru că altfel o să vă arunc totul la gunoi.” Eu şi cu Mike am rugat-o, am implorat-o, i-am explicat că în curând o să avem destule tuburi cât să începem producţia. I-am mai spus că încă mai aşteptăm câţiva vecini să îşi termine pasta de dinţi ca să luăm şi acele tuburi. Mama ne-a mai acordat doar o săptămână de amânare.

Data începerii producţiei fusese devansată. Situaţia era prea tensionată. Deja primul meu parteneriat era ameninţat cu evacuarea din magazie de chiar mama mea. Slujba lui Mike a fost să le spună vecinilor să îşi termine mai repede pasta, pentru că dentistul i-a sfătuit să se spele mai des pe dinţi. Am început să asamblez linia de producţie.

Într-o zi, tata a venit cu un prieten ca să vadă ce fac cei doi băieţei de 9 ani acolo, în curte, cu acea linie de producţie care funcţiona la viteză maximă. Peste tot era o pudră albă. Pe o masă lungă erau cutioare mici din carton în care de obicei se ţine laptele de la şcoală, şi grătarul familiei era încălzit la ma­ximum cu cărbuni încinşi.

Tata s-a apropiat prudent; fusese nevoit să-şi parcheze maşina ceva mai încolo, având în vedere că producţia noas­tră bloca intrarea în garaj. În vreme ce se apropia împreună cu prietenul său, au constatat că pe cărbuni se afla un vas de oţel în care erau topite tuburile de pastă de dinţi. Pe vremea aceea, pasta de dinţi nu era în tuburi de plastic, ci de plumb. Aşadar, de îndată ce era arsă vopseaua, tuburile erau arun­cate în acest ibric de oţel, topite până deveneau lichide, după care, cu ajutorul mănuşilor de apucat ale mamei, turnam uşor plumbul printr-un orificiu în cutiile de lapte.

Cutiile de carton erau pline cu ipsos. Pudra aceea albă care plutea în aer era de fapt ipsos, care urma să fie ameste­cat cu apă. În graba mea, răsturnasem un sac şi întreaga zonă arăta ca şi cum ar fi trecut un viscol pe acolo. Cutiile de lapte erau containerele care înveleau formele de ipsos.

Tatăl meu şi cu prietenul său ne-au privit atent în vreme ce turnam cu grijă plumbul prin orificiu peste cubul acela de ipsos.

„Atenţie!”, a spus tata.

Am dat din cap fără să mă uit la el.

În cele din urmă, după ce am terminat de turnat, am lăsat ibricul şi i-am zâmbit tatei.

„Ce faceţi aici, băieţi?”, mi-a zâmbit el prudent.

„Facem ceea ce mi-ai spus. Vom fi bogaţi”, i-am zis.

„Îhî”, a spus Mike rânjind şi dând din cap. „Suntem parte­neri de afaceri.”

„Şi ce e cu mulajele astea de ipsos?”, a întrebat tata.

„Fii atent”, i-am spus. „Ar trebui să fie o şarjă excelentă.”

Am lovit cu un ciocănel peste legătura care împărţea cubul în două. Am ridicat cu grijă partea de deasupra a acestui mulaj şi de acolo a apărut o monedă.

„Dumnezeule”, a spus tata. „Voi faceţi monede din plumb!”

„Exact”, a spus Mike. „Facem aşa cum ne-aţi zis. Facem bani.”

Prietenul tatei s-a întors şi a izbucnit în râs. Tata a zâmbit şi a dat din cap. Pe lângă un foc şi o cutie cu tuburi de pastă de dinţi, în faţa lui se mai aflau doi băieţei plini de praf alb, care zâmbeau cu gura până la urechi.

Ne-a spus să lăsăm totul şi să stăm puţin cu el pe treptele din faţa casei. Zâmbindu-ne, ne-a explicat cu blândeţe ce în­seamnă să „falsifici” bani.