Iată un citat din John d. Rockefeller: „Întotdeauna am în­cercat să transform orice dezastru într-o ocazie.”

Ca japonezo-american, vă asigur că lucrurile stau chiar aşa. Cei mai mulţi spun că Pearl Harbor a fost o greşeală a americanilor. Eu cred că a fost o greşeală a japonezilor. În fil­mul „Tora, Tora, Tora”, un sobru amiral japonez le spune subor­donaţilor săi care-1 ovaţionează: „Mă tem că am trezit un monstru.” „Nu uitaţi de Pearl Harbor” a devenit un strigăt de mobilizare. Una dintre cele mai mari pierderi ale Americii a fost transformată într-un motiv de a fi învingători. Această mare înfrângere i-a dat tărie Americii şi curând s-a dovedit a fi o putere mondială.

Eşecurile îi inspiră pe învingători. Şi tot eşecurile îi înfrâng pe rataţi. Acesta este cel mai mare secret al învingăto­rilor. Un secret pe care rataţii nu-1 cunosc. Cel mai mare se­cret al învingătorilor este faptul că eşecul inspiră reuşita; ast­fel, învingătorii nu se tem de eşec. Voi repeta citatul din Fran Tarkenton: „Să câştigi înseamnă să nu-ţi fie teamă că ai să pierzi.” Cei ca Fran Tarkenton nu se tem să piardă pentru că îşi cunosc exact valoarea. Ei urăsc eşecul, chiar dacă ştiu că i-ar ajuta să devină şi mai buni. Este o mare diferenţă între a urî eşecul şi a te teme de el. Cei mai mulţi se tem atât de tare să nu piardă bani, încât îi pierd. Dau faliment dintr-o nimica toată. Din punct de vedere financiar, ei îşi plănuiesc viaţa mult prea fără riscuri şi la un nivel prea mic. Îşi cumpără case mari şi maşini mari, dar nu cu investiţii mari. Principa­lul motiv pentru care 90% dintre americani au probleme financiare este faptul că ei nu vor să piardă niciodată. Ei nu joacă pentru a câştiga.

Apelează la specialiştii în finanţe sau contabilitate sau la brokeri şi cumpără un portofoliu de acţiuni sigure. Majorita­tea au mulţi bani băgaţi în certificate de depozit, în obliga­ţiuni cu dobândă scăzută, în mici fonduri mutuale care ope­rează ca în familie şi doar în câteva acţiuni individuale. Aces­ta este un portofoliu sigur şi rezonabil. Dar nu se câştigă dintr-un asemenea portofoliu. Acesta este portofoliul cuiva care joacă pentru a nu pierde.

Să nu mă înţelegeţi greşit. E poate un portofoliu mai bun decât ce deţine 70% din populaţie, şi asta e înspăimântător. Pentru că un portofoliu sigur este mai bun decât nimic. Este un portofoliu ideal pentru un om care ţine să nu-şi asume riscuri. Dar a juca la sigur, urmărind mereu echilibrul între investiţie şi câştig, nu este o cale a investitorilor care joacă cu succes. Dacă aveţi bani puţini şi vreţi să vă îmbogăţiţi, tre­buie mai întâi să vă „concentraţi” şi apoi să vă „echilibraţi”. Dacă veţi analiza o persoană care a reuşit, veţi constata că la început nu avea acest echilibru. Cei care caută prea mult echilibru nu ajung nicăieri. Rămân pe loc. Pentru a face pro­grese e nevoie mai întâi de un dezechilibru. Gândiţi-vă la felul cum aţi învăţat să mergeţi.

Thomas Edison nu era echilibrat. El se concentrase asupra unui lucru. Nici Bill Gates n-a fost echilibrat, ci s-a concen­trat. Donald Trump se concentrează. George Soros se concen­trează. George Patton nu şi-a dus tancurile peste tot. Le-a concentrat într-un loc şi a lovit exact în punctele slabe ale li­niei germane. Francezii au luptat în câmp deschis pe Linia Maginot şi ştiţi ce s-a întâmplat.

Dacă într-adevăr doriţi să vă îmbogăţiţi, trebuie să vă concentraţi. Trebuie să puneţi cât mai multe ouă doar în câte­va coşuri. Nu procedaţi asemeni celor săraci sau asemeni celor din pătura de mijloc: nu puneţi puţinele ouă în multe coşuri.

Dacă vă e frică să nu pierdeţi, acţionaţi fără riscuri. Dacă eşecul vă destabilizează, acţionaţi fără riscuri. Apelaţi la in­vestiţii echilibrate. Dacă aveţi peste 25 de ani şi vă sperie riscurile, nu vă veţi mai schimba. Acţionaţi fără riscuri, dar apucaţi-vă devreme de treabă. Începeţi să vă adunaţi ouăle în cuib încă din vreme, pentru că va fi un proces de durată.

Dar dacă aveţi vise de libertate - sau vreţi să ieşiţi din cursa şobolanului - prima întrebare pe care trebuie să v-o puneţi este: „Cum reacţionez în faţa eşecului?” Dacă eşecul vă îndeamnă să învingeţi, poate că ar fi mai bine să-1 cunoaş­teţi - dar aceasta este doar o eventualitate. Dacă eşecul vă face să fiţi slabi sau vă scoate din fire - şi vă manifestaţi ca nişte copii răsfăţaţi care apelează la avocat şi deschid procese de câte ori ceva nu le iese cum vor -, atunci acţionaţi fără riscuri. Păstraţi‑vă slujba. Sau cumpăraţi obligaţiuni ori fon­duri mutuale. Şi mai ales nu uitaţi că şi în aceste instrumente financiare există riscuri, chiar dacă sunt mai sigure.

Spun toate astea şi pomenesc de Texas sau de Fran Tarkenton pentru că e uşor să umpli coloana activelor. Nu-ţi tre­buie prea multă pregătire. Nici prea multă şcoală. Matemati­ca de clasa a cincea ajunge. Important este ca aceste active să fie valoroase. Pentru asta trebuie curaj, răbdare şi o atitudine potrivită în raport cu eşecul. Rataţii evită eşecul. Şi eşecul îi transformă pe rataţi în învingători. Amintiţi-vă de Alamo.

Motivul nr. 2. Depăşirea scepticismului. „Pică cerul. Pică cerul.” Aproape toţi ştim povestea „Puişorului cel laş” care aleargă de zor în curtea de păsări ca să vestească dezastrul. Cunoaştem şi mulţi oameni care procedează aşa. Cu toţii avem câte un „Puişor laş” în noi.

Aşa cum spuneam mai înainte, scepticul este de fapt un „puişor laş”. Cu toţii devenim puţin laşi când se adună nori de teamă şi de îndoială în gândurile noastre.

Cu toţii avem îndoieli. „Nu sunt deştept.” „Nu sunt destul de bun.” „Cutare e mai bun decât mine.” Uneori suntem pa­ralizaţi de îndoielile noastre. Şi atunci începem jocul infernal al lui „Şi dacă...” „Şi dacă economia se prăbuşeşte imediat după ce eu investesc?” Sau: „Şi dacă pierd controlul şi nu pot să dau banii înapoi?” „Şi dacă lucrurile nu ies aşa cum am plănuit?” Sau prietenii şi chiar cei dragi ne amintesc de ne­ajunsurile noastre, indiferent ce i-am întreba. Adesea ne spun: „Ce te face să crezi că ai fi în stare?” Sau: „Dacă e o idee chiar aşa de grozavă, cum de nu i-a mai venit nimănui?” Sau: „N-o să meargă niciodată. Nu-ţi dai seama ce spui.” Aceste vorbe de îndoială sunt adesea atât de puternice, încât nu mai putem face nimic, ne blochează. Se trezeşte un sentiment de teamă cumplită în stomac. Uneori nu mai putem dormi, nu mai putem avansa şi rămânem la lucrurile sigure şi ocaziile trec pe lângă noi. Ne uităm cum trece viaţa pe lângă noi, în vreme ce rămânem imobilizaţi cu un nod în stomac. Cu toţii am simţit asta măcar o dată în viaţă, unii mai mult decât alţii.

Peter Lynch de la fondul mutual Fidelity Magellan se referă la avertismentele de genul „drobul de sare” considerându-le nişte „zgomote de fond” pe care le auzim cu toţii. Acest „zgomot de fond” fie ia naştere în mintea noastră, fie iese la iveală. Adesea ni-1 spun prietenii, familia, colegii sau mas-media. Lynch îşi aminteşte de perioada din timpul ani­lor 1950, când exista ameninţarea unui război atomic, lucru atât de puternic prezentat la ştiri, încât oamenii au început să‑şi construiască adăposturi şi să-şi facă rezerve de alimente şi apă. Dacă ar fi investit aceşti bani în mod înţelept, în loc să-i cheltuiască în adăposturi precare, probabil că în prezent ar fi cunoscut o adevărată independenţă financiară.

Când au început luptele de stradă de acum câţiva ani la Los Angeles, vânzările de arme în toată ţara au crescut spec­taculos. O persoană moare din cauza cărnii crude dintr-un hamburgher mâncat în statul Washington şi departamentul de sănătate al statului Arizona dă un ordin către toate restau­rantele să frigă bine carnea de vacă. O companie de medica­mente prezintă o reclamă despre felul în care oamenii iau gripa pe un post naţional de televiziune. Anunţul se face în februarie, răcelile sunt tot mai numeroase, dar şi vânzările de medicamente pentru gripă.

Majoritatea oamenilor sunt săraci pentru că atunci când este vorba de investiţii, lumea e plină de „puişori laşi” care strigă disperaţi: „Pică cerul! Pică cerul!” Şi ei sunt foarte efi­cienţi, pentru că în fiecare dintre noi există câte un „puişor laş”. Uneori trebuie mult curaj pentru a nu lăsa zvonurile şi previziunile sumbre să facă să încolţească îndoiala şi teama.

În 1992, un prieten pe nume Richard a venit de la Boston să îi facă o vizită soţiei mele, dar şi mie în Phoenix. El a fost foarte impresionat de ceea ce am reuşit noi cu acţiunile şi proprietăţile imobiliare. Preţurile la proprietăţile imobiliare scăzuseră în Phoenix. Ne-am petrecut două zile explicându-i că acestea sunt nişte ocazii excelente pentru creşterea circui­tului banilor şi a capitalului.

Soţia mea şi cu mine nu suntem de fapt agenţi imobiliari. Suntem doar investitori. După ce am identificat o clădire în­tr-o zonă bună, am sunat un agent care i-a vândut-o în acea după-amiază. Preţul a fost de doar 42.000 de dolari pentru o casă de oraş cu două dormitoare. Casele similare merg până la 65.000 de dolari. Prietenul nostru dăduse de un chilipir. Încântat, a cumpărat-o şi s-a întors la Boston.

Două săptămâni mai târziu, agentul a sunat spunându-ne că prietenul nostru s-a răzgândit. L‑am sunat imediat să aflu de ce. Mi-a zis doar că a vorbit cu vecinul lui, care i-a spus că e o afacere proastă. Că a plătit prea mult. L-am întrebat pe Richard dacă vecinul lui e investitor. Richard mi-a spus că „nu”. Când l-am întrebat de ce l-a ascultat, Richard a început să se apere din răsputeri şi mi-a zis că el vrea să mai caute. Piaţa imobiliară din Phoenix s-a modificat din nou şi în 1994 căsuţa respectivă se închiria cu 1.000 de dolari pe lună – 2.500 în lunile de iarnă grea. Casa valora 95.000 de dolari în 1995. Pentru Richard, ar fi fost suficient să plătească un avans de 5.000 de dolari şi ar fi ieşit din cursa şobolanului. Nici până în prezent n-a făcut nimic. Şi totuşi, chilipirurile în Phoenix încă există; trebuie doar căutate atent.

Faptul că Richard s-a răzgândit nu m-a surprins. Acesta reflectă „remuşcările cumpărătorului”, care ne afectează pe noi toţi. Îndoielile astea ne vin de hac. „Puişorul cel laş” a câştigat şi am pierdut o şansă de a ne descătuşa.

Iată un alt exemplu. O parte dintre activele mele sunt sub formă de drepturi asupra bunurilor debitorului în loc de cer­tificate de depozit. Câştig 16% pe an pentru banii mei, ceea ce sigur că depăşeşte cu mult cele 5 procente oferite de bancă. Acest tip de certificate sunt în proprietăţi imobiliare şi sub puterea legii, ceea ce din nou este un sistem mai sigur decât banca. Formula prin care sunt cumpărate le face să fie mai sigure. Ele nu sunt sub formă de lichidităţi. Le-am privit comparativ cu certificatele de depozit între 2 şi 7 ani. Aproape de fiecare dată când spun cuiva, mai ales celor care au bani în certificatele de depozit, că eu îmi ţin banii în astfel de certificate, mi se răspunde că e riscant. Mi se explică de ce n-ar tre­bui să procedez aşa. Atunci când îi întreb de unde deţin aces­te informaţii, îmi spun că de la un prieten sau dintr-o revistă de investiţii. Ei personal nu au procedat niciodată aşa, dar îi spun cuiva care a cunoscut această experienţă de ce nu tre­buie s-o facă. Cel mai mic profit pe care l-am avut a fost de 16%, dar cei care îşi manifestă neîncrederea preferă să accep­te 5%. Îndoiala costă scump.

După părerea mea, aceste îndoieli şi acest scepticism îi face pe cei mai mulţi să fie săraci şi să acţioneze fără riscuri. Lumea de fapt de-abia aşteaptă să vă îmbogăţiţi. Îndoielile îi fac pe oameni să rămână săraci. Aşa cum spuneam, teoretic, ieşirea din cursa şobolanului se face simplu. Nu trebuie prea multă şcoală, dar îndoielile acestea îi paralizează pe cei mai mulţi.

Tatăl cel bogat spunea: „Scepticii nu câştigă niciodată.” „Îndoielile necontrolate şi temerile duc la scepticism. Scepti­cii critică şi învingătorii analizează” era o altă idee pe care îi plăcea să o repete. Tatăl cel bogat explica faptul că analiza îţi deschide ochii, iar veşnicele comentarii negative te orbesc. Analiza le permite învingătorilor să constate cât de orbi sunt criticii şi să discearnă ocaziile pe care toţi ceilalţi le ratează. Cheia oricărui succes este să descoperi ceea ce alţii nu observă.

Proprietăţile imobiliare sunt o formă serioasă de investiţie pentru oricine îşi doreşte o independenţă sau o libertate fi­nanciară. Este o unealtă unică de investiţie. Şi totuşi de câte ori pomenesc de afacerile imobiliare ca vehicul ideal, aud adesea: „Nu vreau să repar closete.” Asta este ceea ce numeş­te Peter Lynch „zgomotul de fond”. Aşa ar spune şi tatăl meu cel bogat că vorbeşte un sceptic. E, de fapt, persoana care critică şi nu analizează. Persoana care lasă îndoielile şi teme­rile să îi întunece mintea în loc să-i deschidă ochii.

Aşadar, când cineva spune: „Nu vreau să repar closete” îmi vine imediat să replic, spunând: „Ce te face să crezi că eu aş dori aşa ceva?” Asta înseamnă că toaleta este mai impor­tantă decât ceea ce-şi doresc de fapt. Tocmai am vorbit despre eliberarea din cursa şobolanului şi oamenii continuă să se concentreze pe toalete. Aceasta este gândirea şablon pe care continuă s-o aibă majoritatea celor săraci. Ei critică în loc să analizeze.

„Aceste «nu vreau» deţin cheia reuşitei tale”, ar spune tatăl cel bogat.

Cum nici eu nu vreau să repar closete, m-am străduit să găsesc un administrator care să se ocupe de asta. Pentru că am găsit pe cineva foarte priceput care să se ocupe de case şi blocuri, circuitul financiar a crescut. Ceea ce este şi mai im­portant e faptul că acest bun administrator mi-a permis să cumpăr mult mai multe proprietăţi imobiliare atâta vreme cât nu trebuia să repar eu closete. Un bun administrator este cheia reuşitei în afacerile imobiliare. Pentru mine, el e chiar mai important decât proprietăţile imobiliare rentabile. Un bun administrator află mai multe de pe piaţa de proprietăţi imobiliare şi mai repede chiar decât agenţii specializaţi, ceea ce face ca proprietăţilor respective să le crească valoarea.

Asta înţelegea tatăl cel bogat prin „Aceste «nu vreau» de­ţin cheia reuşitei tale.” Pentru că nu vreau nici eu să repar toalete, m-am gândit cum să investesc în proprietăţi imobilia­re şi cum să ies din cursa şobolanului. Cei care continuă să spună „Nu vreau să repar closete” adesea nu-şi dau seama de importanţa investiţiilor. Aceste toalete par să conteze chiar mai mult decât libertatea lor.

Legat de piaţa de acţiuni, deseori îi aud pe unii spunând: „Nu vreau să pierd bani.” De ce or fi crezând ei că eu sau că altcineva ar vrea să piardă bani? Ei nu reuşesc să facă bani pentru că aleg să nu piardă bani. În loc să analizeze, ei refuză un alt important vehicul în investiţii - piaţa de acţiuni.

În decembrie 1996, treceam cu un prieten pe lângă ben­zinăria din cartier. El s-a uitat şi a văzut că a crescut din nou preţul benzinei. Prietenul meu îşi face griji din orice, adică este un fel de „Puişor laş”. Pentru el nu există decât drobul de sare care uneori chiar îi cade în cap.

Până am ajuns acasă, mi-a explicat în ce hal o să crească preţul benzinei în următorii câţiva ani. Ştia tot felul de statis­tici de care eu nu mai auzisem, deşi personal deţin un număr considerabil de acţiuni în companiile petroliere. Primind această informaţie, imediat am căutat şi am găsit o nouă companie petrolieră subevaluată, care era pe cale să descopere noi zăcăminte. Brokerul meu era foarte încântat de această nouă companie şi a cumpărat 15.000 de acţiuni la 65 de cenţi bucata.

În februarie 1997, împreună cu prietenul meu, am trecut pe lângă aceeaşi benzinărie şi într‑adevăr preţul crescuse cu aproape 15%. Din nou „Puişorul cel laş” şi-a făcut griji şi s-a plâns de mama focului. Eu am zâmbit, pentru că în ianuarie 1997 acea companie mică de petrol descoperise un nou zăcământ şi cele 15.000 de acţiuni au ajuns la 3 dolari bucata faţă de momentul în care el mi-a dat prima informaţie. Preţul benzinei va continua să crească dacă se adevereşte ceea ce spune prietenul meu.

În loc să analizeze, aceşti mici speriaţi îşi blochează min­tea. Dacă majoritatea oamenilor ar înţelege cum funcţionea­ză investiţiile pe piaţa de acţiuni şi ce înseamnă un „stop”, mult mai mulţi ar investi ca să câştige şi nu ca să nu piardă. „Stop” este o simplă comandă pe calculator, prin care îţi sunt vândute automat acţiunile în momentul în care preţul scade abrupt, ajutând la reducerea pierderilor şi la creşterea la ma­ximum a unor câştiguri. Aceasta este o extraordinară unealtă pentru cei care se tem să nu piardă.

Astfel, de câte ori îi aud pe cei care se concentrează asupra lui „nu vreau” în loc să îi intereseze ce anume vor, ştiu că acest „zgomot de fond” din mintea lor trebuie să fie unul tare puternic. „Puişorul cel laş” e depăşit de situaţie şi a început să piuie. „Pică cerul şi se strică toaletele.” Astfel, evită ceea ce „nu vor”, dar plătesc enorm pentru asta. S-ar putea chiar să nu obţină niciodată în viaţă ceea ce vor.

Tatăl cel bogat m-a învăţat să-i privesc altfel pe „Puişorii cei laşi”. „Procedează precum colonelul Sanders.” La 66 de ani, el a dat faliment şi a început să trăiască din Asigurările Sociale. Evident, banii nu-i ajungeau. A bătut toată ţara vânzându-şi reţeta de pui fript. A fost refuzat de 1009 inşi înainte să spună cineva „da”. Şi a continuat, devenind multimilionar la o vârstă la care cei mai mulţi se retrag din afacere. „Era un om curajos şi tenace”, spunea tatăl cel bogat despre Harlan Sanders, întemeietorul reţelei KFC.

Aşadar, atunci când aveţi dubii şi vă este puţin frică, pro­cedaţi precum col. Sanders cu puişorii lui: frigeţi-i.

Motivul nr. 3. Lenea. Oamenii ocupaţi sunt adesea cei mai leneşi. Cu toţii am auzit poveşti despre un om de afaceri care munceşte din greu ca să câştige bani. El munceşte serios ca să asigure traiul nevestei şi al copiilor. Petrece multe ore la birou şi munceşte şi acasă în week-end-uri. Dar într-o bună zi se trezeşte singur în casă. Nevasta îl părăseşte şi ia şi co­piii. El ştia că nevasta avea probleme. Dar în loc să se stră­duiască să îndrepte relaţia dintre ei, a continuat să stea cu nemiluita la slujbă. Demoralizat, el începe să nu mai mun­cească bine şi îşi pierde slujba.

Am întâlnit adesea oameni care sunt prea ocupaţi ca să aibă grijă de averea lor. Aşa cum unii oameni sunt prea ocu­paţi ca să se preocupe de sănătatea lor. Motivul este acelaşi. Sunt ocupaţi şi continuă pe linia asta pentru a evita ceva cu care nu vor să se confrunte. Nu e nevoie să le spună nimeni, în adâncul sufletului ei ştiu. De fapt, dacă le atrageţi atenţia, adesea reacţia lor este de furie sau iritare.

Dacă nu sunt ocupaţi cu munca sau cu copiii, sunt ocupaţi să se uite la televizor, să pescuiască, să joace golf sau să mear­gă la cumpărături. În adâncul sufletului, ei ştiu că de fapt evită ceva important. Aceasta este forma de lene cea mai des întâlnită. Este o lene manifestată printr-o ocupare excesivă.

Şi care este leacul leneviei? Răspunsul este puţină lăcomie.

Mulţi dintre noi am fost educaţi în ideea că lăcomia sau dorinţa pătimaşă ar fi ceva rău. „Oamenii hrăpăreţi sunt oameni răi”, obişnuia să spună mama mea. Şi totuşi în noi toţi există dorinţa de a avea lucruri frumoase, noi sau de a trăi ceva palpitant. Pentru a stăpâni acest sentiment al dorin­ţei pătimaşe, părinţii găsesc adesea ca soluţie înăbuşirea do­rinţei prin inocularea ideii de vinovăţie.

„Te gândeşti numai la tine. Nu ştii că mai ai şi fraţi şi su­rori?”, era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai tare mamei să mi le repete. Sau: „Vrei să-ţi cumpăr asta?”, îi plă­cea tatei să spună. „Crezi că sunt fabrică de bani? Crezi că banii se găsesc pe stradă? Ştii că noi nu suntem bogaţi.” Nu atât cuvintele, cât tonul lor îmi trezea un sentiment de vino­văţie.

Reversul sentimentului de vinovăţie era: „Mă sacrific ca să-ţi cumpăr asta. Ţi-o cumpăr doar pentru că eu nu am avut norocul ăsta când eram copil.” Am un vecin care deşi este sărac lipit, nu-şi mai poate băga maşina în garaj. Acesta este plin cu jucării pentru copiii lui. Obrăznicăturile astea răs­făţate au obţinut tot ceea ce şi-au dorit. „Nu vreau să trăiască şi ei sentimentul nesatisfacerii dorinţelor”, repeta el zilnic. Nu pusese nimic deoparte pentru anii de facultate ai copiilor sau pentru pensie, dar copiii lui puteau obţine orice jucărie îşi doreau. Recent, tocmai primise o carte de credit prin poştă şi şi-a dus copiii la Las Vegas. „O fac pentru copii”, spuse el scoţând în evidenţă sacrificiul de care dă dovadă. Tatăl cel bogat interzicea expresia „Nu-mi pot permite.”

La mine acasă numai asta auzeam. În schimb, tatăl cel bogat cerea să se pună întrebarea: „Cum mi-aş putea permite asta?” Raţionamentul său era că exprimarea „Nu-mi pot per­mite” blochează creierul. El nu mai poate gândi. „Cum mi-aş putea permite asta?” îi deschidea mintea, forţând-o să gândească şi să caute o rezolvare.

Ceea ce este însă şi mai important este că el considera că „Nu-mi pot permite” exprimă, de fapt, o minciună. Omul ştie asta. „Spiritul omenesc este foarte, foarte puternic”, spu­nea el. „El ştie că poate face orice.” însă, atunci când este vor­ba de o minte leneşă care spune „Nu-mi pot permite”, izbuc­neşte un adevărat război interior. Spiritul se supără, iar mintea cea leneşă trebuie să-şi apere minciuna. Spiritul strigă din răsputeri: „Hai să mergem la sală şi să facem mişcare.” În schimb, mintea cea leneşă spune: „Dar sunt obosit, am mun­cit din greu pe ziua de azi.” Sau spiritul spune: „M-am sătu­rat până peste cap să fiu sărac. Hai să facem ceva să ne îmbo­găţim.” La care mintea cea leneşă răspunde: „Oamenii bogaţi sunt hrăpăreţi. Şi apoi, e prea mare osteneala. Există riscuri, s-ar putea să pierd banii. Şi aşa muncesc destul. Oricum, am prea multe de făcut la serviciu. Uite numai câte am de făcut în seara asta. Şeful vrea să termin treaba până mâine dimi­neaţă.”

„Nu-mi pot permite” aduce tristeţea, neajutorarea care duce la deznădejde şi adesea la depresie. Un alt cuvânt pen­tru asta este „apatie”. Întrebarea „Cum mi-aş putea permite asta?” deschide posibilităţi, incită şi creează visuri. Tatăl cel bogat nu era preocupat de ceea ce voiai să-ţi cumperi, ci de puterea minţii şi de spiritul dinamic pe care îl crea „Cum mi-aş putea permite asta?”

Astfel, rareori ne dădea ceva lui Mike sau mie. În schimb, ne întreba: „Şi cum ţi-ai putea permite asta?”, cu referire la studiile universitare pe care ni le-am plătit singuri. Nu era vorba de un scop aici, ci de procesul de atingere a unui scop pe care el dorea să ni-1 însuşim.

Problema pe care am sesizat-o în zilele noastre este că există milioane de oameni care au un sentiment de vinovăţie faţă de lăcomia lor. Sunt condiţionaţi să fie astfel din copilă­rie. E vorba de acea dorinţă de a avea cele mai frumoase lucruri pe care ţi le poate oferi viaţa. Cei mai mulţi oameni sunt condiţionaţi subconştient să-şi spună: „Nu poţi tu să ai aşa ceva” sau „Nu-ţi vei putea permite aşa ceva niciodată.”

Când am hotărât să ies din cursa şobolanului, mi-am pus o întrebare foarte simplă: „Cum mi-aş putea permite să nu mai muncesc niciodată?” Şi atunci mintea mea a început să se agite pentru a găsi răspunsuri şi soluţii. Partea cea mai complicată a fost să lupt împotriva ideii inoculate de părinţii mei - „Nu ne putem permite asta.” Sau: „Nu te mai gândi numai la tine.” Sau: „De ce nu te gândeşti şi la alţii?” Şi alte expresii concepute pentru a strecura ideea de vinovăţie şi a anihila lăcomia.

Deci, cum vă puteţi bate cu lenea? Răspunsul ar fi: cu puţină lăcomie. Sau cum spune însuşi numele postului de radio WII-FM, care înseamnă „What's In It - For Me?” („Da' eu cu ce mă aleg?”). Omul trebuie să stea şi să se întrebe: „Da' eu cu ce mă aleg dacă sunt sănătos, sexy şi arătos?” Sau: „Cum ar arăta viaţa mea dacă n-ar mai trebui să muncesc niciodată?” Sau: „Ce aş face dacă aş avea toţi banii de care am nevoie?” Fără această umbră de lăcomie şi fără dorinţa de a avea ceva mai bun nu există posibilitate de progres. Lu­mea noastră progresează pentru că noi toţi ne dorim o viaţă mai bună. Noile invenţii apar pentru că ne dorim ceva mai bun. Mergem la şcoală şi studiem serios pentru că vrem ceva mai bun. Aşadar, de câte ori vă daţi seama că evitaţi ceva ce ar trebui să faceţi, trebuie doar să vă întrebaţi: „Da' eu cu ce mă aleg?” Fiţi puţin lacomi. E cel mai bun leac împotriva lenei.

Prea multă lăcomie însă, ca orice lucru în exces, nu e bu­nă. Amintiţi-vă însă ce spunea Michael Douglas în filmul Wall Street: „Lăcomia este bună.” Tatăl cel bogat spunea alt­fel: „Sentimentul de vinovăţie este mai rău decât lăcomia. Pentru că vinovăţia îţi jefuieşte trupul de suflet.” După păre­rea mea, cel mai bine a spus-o Eleanor Roosevelt: „Fă ceea ce îţi spune sufletul că e bine - pentru că oricum vei fi criticat. Vei fi condamnat de ceilalţi şi dacă faci ceva şi dacă nu faci.”

Motivul nr. 4. Obiceiurile proaste. Viaţa noastră este o reflectare a obiceiurilor, şi nu atât a educaţiei, a studiilor. După ce a văzut filmul Conan cu Arnold Schwarzenegger, un pri­eten mi-a spus: „Mi-ar plăcea să am un trup ca al lui Schwar­zenegger.” Majoritatea bărbaţilor sunt de aceeaşi părere.

„Am auzit că era destul de firav şi de slăbănog la în­ceput”, a adăugat un alt prieten.

„Da, şi eu am auzit”, a spus un altul. „Am mai auzit că făcea sport aproape în fiecare zi la sala de antrenament.”

„Mda, păi n-avea încotro.”

„Nu cred”, zise scepticul grupului. „Pun pariu că aşa s-a născut. Şi apoi, ia să nu mai vorbim de Arnold şi să mai bem nişte bere.”

Acesta este un exemplu al obiceiului de a-ţi controla com­portamentul, îmi amintesc că l-am întrebat pe tatăl cel bogat despre obiceiurile celor bogaţi. În loc să-mi răspundă direct, el a vrut să aflu totul printr-un exemplu, ca de obicei.

„Când plăteşte tatăl tău facturile?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.

„La începutul lunii”, i-am răspuns.

„Şi îi mai rămâne ceva?”, m-a întrebat.

„Foarte puţin”, mi-a spus.

„Ăsta este motivul pentru care se omoară atât”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Are obiceiuri proaste. El îi plăteşte întâi pe ceilalţi, se pune pe el pe ultimul loc, şi asta în cazul în care îi mai rămâne ceva.”

„Ceea ce de obicei nu-i prea rămâne”, am spus eu. „Dar trebuie să-şi plătească facturile, nu? Oare n-ar trebui să şi le plătească?”

„Nici nu se pune problema”, spuse tatăl cel bogat. Cred cu tărie că facturile trebuie plătite la timp. Dar eu mai întâi mă plătesc pe mine, înainte să plătesc statului.”

„Şi ce se întâmplă când nu ai destui bani?”, am întrebat. „Ce e de făcut?”

„Acelaşi lucru”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Eu întâi mă plătesc pe mine, chiar şi când nu am prea mulţi bani. Coloana activelor este mult mai importantă pentru mine decât Statul.”

„Dar”, am spus eu, „nu vin să vă someze?”

„Doar dacă nu plăteşti”, spuse tatăl cel bogat. „Uite ce e, eu n-am spus să nu plăteşti. Am spus să mă plătesc mai întâi pe mine, chiar şi când nu am destui bani.”

„Bine”, am replicat eu, „dar cum faceţi atunci?”

„Nu contează cum. Problema este «De ce»“, spuse tatăl cel bogat.

„Bine, de ce?”

„Motivaţia”, spuse tatăl cel bogat. „Cine crezi că se va plânge mai tare dacă nu plătesc: eu sau creditorii mei?”

„Categoric, creditorii vor face mai mare scandal”, am spus eu, reacţionând aşa cum mi se părea logic. „Nu vă veţi plânge dacă nu vă veţi plăti.”

„Vezi tu, după ce mă plătesc pe mine, constrângerea de a-mi plăti impozitele şi celelalte dări este atât de mare încât mă obligă să găsesc alte forme de venit. Constrângerea de a plăti devine motivaţia mea. Mi-am mai luat şi alte slujbe, am deschis noi companii, m-am apucat să tranzacţionez acţiuni, am făcut tot ce am putut astfel încât cei cărora le datorez bani să nu înceapă să ţipe la mine. Această constrângere m-a de­terminat să muncesc mai mult, să mă gândesc la o soluţie şi, în general, m-a făcut mai deştept şi mai activ în privinţa ba­nilor. Dacă m-aş fi lăsat pe mine pe ultimul plan, n-ar mai fi existat constrângerea, dar aş fi rămas fără o para chioară.”

„Deci frica de Stat sau de alţii cărora le datoraţi bani v-a motivat?”

„Exact”, spuse tatăl cel bogat. „Vezi tu, perceptorii guver­namentali sunt foarte duri în general, indiferent dacă sunt ai Statului sau nu. Cei mai mulţi cedează în faţa durităţii lor. Le dau lor banii şi pe ei înşişi nu se mai plătesc niciodată. Ştii povestea slăbănogului de 48 de kilograme care se alege cu praf în ochi?”

Am dat din cap. Am văzut tot timpul anunţul pentru cursurile de ridicare de greutăţi şi de bodybuilding în cărţile cu benzi desenate.

Ei bine, majoritatea oamenilor îi lasă pe duri să le arunce praf în ochi. Eu am hotărât să transform această teamă de cei duri într-o posibilitate de a mă întări. Alţii devin şi mai slabi. Obligându-mă să mă gândesc cum să mai câştig nişte bani, e ca şi cum aş merge la sala de sport şi aş ridica greutăţi. Cu cât îmi lucrez mai mult muşchii minţii cu scopul de a face bani, cu atât devin mai puternic. Acum nu mă mai tem de aceşti duri.

Mi-a plăcut ce mi-a spus tatăl cel bogat.

„Dacă mă plătesc pe mine în primul rând, devin mai pu­ternic din punct de vedere financiar, mental şi fiscal.”

Tatăl cel bogat a dat din cap afirmativ. „Şi dacă mă plătesc pe mine în ultimul rând sau deloc, devin tot mai slab. Deci oamenii precum şefii, directorii, perceptorii de impozite şi facturi ori proprietarii reuşesc să mă hăituiască toată viaţa. Şi asta doar pentru că nu sunt în stare să îmi fac nişte obiceiuri sănătoase în privinţa banilor.”

Tatăl cel bogat dădu din cap afirmativ. „Exact ca pe slăbă­nogul de 48 de kilograme.”

Motivul nr. 5. Aroganţa. Aroganţa înseamnă orgoliu plus ignoranţă.

„Ceea ce ştiu este ceea ce mă ajută să fac bani. Ceea ce nu ştiu mă face să pierd bani. De câte ori am fost arogant am pierdut bani. Pentru că atunci când sunt arogant cred sincer că lucrurile pe care nu le ştiu nu sunt importante”, îmi spunea adesea tatăl cel bogat.

Am descoperit că mulţi oameni se folosesc de aroganţă pentru a-şi ascunde ignoranţa. Asta se întâmplă deseori atunci când discut declaraţiile de venit cu contabilii sau chiar cu alţi investitori.

Ei încearcă să facă pe grozavii în timpul discuţiei. E clar că nu ştiu despre ce e vorba. Ei nu mint, dar nici nu spun adevărul.

Există mulţi oameni în lumea banilor, a finanţelor şi a in­vestiţiilor care habar n-au despre ce vorbesc. Mulţi dintre cei care aparţin industriei banilor doar îşi laudă marfa precum negustorii de maşini la mâna a doua.

Atunci când ştiţi că nu cunoaşteţi suficient un anumit lu­cru, educaţi-vă apelând la un expert în domeniu sau la o carte pe acel subiect.