Добавил:
Upload Опубликованный материал нарушает ваши авторские права? Сообщите нам.
Вуз: Предмет: Файл:
Sup_curs_Ps_medicala.doc
Скачиваний:
2
Добавлен:
01.07.2025
Размер:
2 Мб
Скачать
☆

1. Actul terapeutic. Caracterizare generală

Parafrazându-l pe Moliere, putem spune că medicii au făcut psihologie încă din cele mai vechi timpuri, deoarece e cunoscut faptul că şi cel mai simplu act medical presupune o relaţie interpersonală, un contact uman de tip special între cel care suferă şi cel care ajută, scopul final fiind alinarea unei suferinţe umane. Aceasta înseamnă că milenii în şir psihologia a constat, pentru medici, dintr-o practică empirică.

Dintre disciplinele medicale, psihologia medicală se apropie mai mult de psihiatrie, dar şi de diferite ramuri ale medicinei somatice, pe care le serveşte printr-o mai bună cunoaştere a psihicului uman. Totuşi psihiatria este o disciplină medicală şi vizează mai ales actul terapeutic, pe când psihologia medicală, deşi oferă ca tratament psihoterapiile, îşi interzice metode terapeutice specifice medicinei.

Medicina studiază bolile şi consecinţele lor, în timp ce psihologia medicală vizează doar înţelegerea psihicului uman în condiţii de boală. Întrebarea care se pune astăzi este dacă se poate delimita aria de referinţă a psihogiei medicale.

Psihologia medicală are, ca şi medicina, un caracter aplicativ, prin cele 2 atribute esenţiale: participarea la punerea diagnosticului şi participarea prin mijloace proprii la actul terapeutic.

Psihologia şi etica medicală, în viziunea cercetătorilor Gh. Scripcaru şi T. Ciornea, sunt unicele discipline în măsură să dea conştiinţa profesională deplină asupra rolului medicului în societate, "psihologia medicală umplând în epoca modernă hiatusul dintre om şi tehnică, prin formarea unui medic capabil de emoţie, inedit şi curios".

Progresul tehnic este astfel corijat prin studiul dimensiunii psihologice a bolii, iar hiperspecializarea medicală – prin evitarea atitudinii impersonale şi neafective a medicului, aceasta într-o epocă în care progresul tehnic „a făcut din noi zei înainte de a merita să fim oameni" şi evitând ca relaţia medic-pacient să devină o simplă "relaţie de roboţi".

Psihologia medicală este acea parte a psihologiei care se aplică tuturor problemelor medicale, deoarece medicina are nevoie de o bază psihologică, activitatea medicului, mai ales într-o societate urbanizată şi industrializată trebuind să se bazeze pe temeinice cunoştinţe psihologice privind bolnavul şi consecinţele actului medical. Din acest motiv, nu putem fi de acord cu psihologi ca G. Ionescu, care consideră psihologia medicală că s-ar limita "la studiul variatelor aspecte ale reacţiei insului la boală, la relaţia medic – pacient şi tratamentele psihologice".

Unii psihologi consideră că nivelul atins astăzi de cercetările moderne de psihologie medicală şi de studiu al comportamentului uman a "deplasat" mult mai departe posibilitatea de implicare a psihologiei medicale în medicina somatică şi cea psihică. Simpla limitare la relaţia medic – pacient a psihologiei medicale ar dovedi că nu am învăţat nimic din evoluţia psihologiei din ultimele decenii.

Necesitatea psihologiei medicale s-a impus în secolul XX datorită unor evoluţii ale civilizaţiei noastre şi care s-au reflectat şi în aria medicinei (hipertehnicizarea medicinei, scăderea importanţei medicului de familie, îndepărtarea medicului de personalitatea umană ca efect al ultraspecializării medicinei. Dezvoltarea noilor ştiinţe, adiacente medicinei, noile cerinţe ridicate de societatea actuală au făcut ca în domeniul dat să se resimtă nevoia psihologizării actului medical, în toate specialităţile, pentru a scoate medicina din viziunea mecanicistă a modelului medical şi a o aduce în contextul actual al medicinei moderne, adica al medicinei psihosomatice.

Lupta pentru reformă în medicina autohtonă nu trebuie să se refere numai la fonduri, aparate, salarizare mai mare. Aceasta trebuie să însemne şi o reformă strucrurală a viziunii asupra bolii şi a instituţiei sanitare, prin introducerea noii ideologii (deja veche în Occident) privind bazele psihosomatice ale medicinei. Fără acest salt calitativ reforma nu are nici o şansă.

În viziunea lui Gh. Scripcaru, psihologia medicală vine pentru a umple hiatusul dintre tehnică şi om: "Nu trebuie pierdut în plan uman ceea ce se câştigă în plan tehnic".

Fără conotaţia umană, actul medical este doar un act pur tehnic, de contact rece, iar medicul devine un funcţionar lipsit de conştiinciozitate. Se vede clar, deci, că medicina psihosomatică şi psihologia medicală aduc împreună în acest domeniu o mare contribuţie.

Rene Leriche defineşte boala prin trei aspecte: o anumită stare a organismului, o anumită interpretare a medicului, o anumită conştiinţă a bolnavului. Orice boală, indiferent de natura sa –somatică, psihică sau psihosomatică, este însoţită de o anumită stare de spirit a bolnavului respectiv, denumită cu alte cuvinte psihologia bolnavului.

Boala ca „situaţie de impas existenţial" antrenează o serie de restricţii care modifică modul de viaţă al individului (I. B. Iamandeşcu, 1997): restrângerea sau modificarea unor activităţii motrice sau fiziologice (alimentare, sexuale etc.); limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale, care pe lângă obţinerea de mijloace existenţiale asigurau satisfacţie; dereglarea raporturilor familiale; dependenţa faţă de alţii etc.

Din punct de vedere medical, suntem obligaţi să ţinem seama de această stare de spirit, deoarece de „moralul" bolnavului, de starea lui psihică, legată de evoluţia bolii, depind în mare măsură succesul terapeutic, acceptarea cu calm a procedurilor terapeutice şi stabilirea unor relaţii pozitive, de comunicare - colaborare, între medic şi bolnav, în scopul vindecării suferinţei.

În sensul acesta, trebuie eliminaţi factorii anxiogeni şi încercarea de a tranchiliza bolnavul prin următoarele mijloace terapeutice:

  • Oferirea sprijinului psihologic şi medico-social pacienţilor;

  • Consolidarea adecvanţei procesului terapeutic şi ridicarea încrederii în medic;

  • Inducerea curajului şi puterii de a învinge boala;

  • Oferirea speranţei şi în ajutorarea persoanei suferinde;

  • Spulberarea îndoielilor şi diminuarea gândurilor pesimiste;

  • Confirmarea optimismului prin rezultate terapeutice pozitive;

  • Demonstrarea altruismului, empatiei şi toleranţei în relaţia terapeutică;

  • Susţinerea emoţională a pacientului etc.

În ceea ce priveşte normalitatea şi corelaţia ei cu comunicarea în actul terapeutic, putem menţiona că schimbul de informaţie este caracteristic organismului uman la toate nivelele sale de organizare; toate procesele de reglare au nevoie de informaţie. Fiinţa umană nu poate fi concepută în afara informaţiei şi comunicaţiei (Restian A., 1997). Pamfil E. arată că dialogul, adică informaţia, reprezintă condiţia liminală a conştiinţei şi a psihicului uman. Normalitatea presupune o capacitate de comunicare şi elaborare continua a informaţiei care să asigure armonia la nivelul subsistemului individual, familial, social sau grupal. Enătescu V. (1987) consideră că există tipologii ale normalitătii, modelele de comunicare individuale fiind influenţate de factori constituţionali, temperamentali, psiho-socioculturali, etc.

Principalul scop al actului terapeutic este atingerea unei stări de bine, deci unei “stări de integritate” şi o diminuare sau tratarea simptomelor bolii sau bolii în genere. Deci sănătatea are aici un rol central, ea fiind şi “capacitatea de autoactualizare” a pacientului (după Maslow A.) “capacitatea de a face faţă exigenţelor şi situaţiilor cotidiene, inclusiv propriilor noastre emoţii” (după Goldenson), “capacitatea de adaptare flexibilă faţă de conflictele proprii” (Kraph) sau “facultatea de a cunoaşte şi a acţiona cu autonomie” (Pelicier).

În fond, este necesar să analizăm raportul “sănătate – boală” şi să vedem ce presupune sănătatea la nivelul grupului social, în cadrul relaţiilor terapeutice:

  • Predominanţa relaţiilor de cooperare, colaborare şi (dacă este cazul) competiţie, în defavoarea celor conflictuale;

  • Rezolvarea conflictelor prin mijloace paşnice;

  • Echilibrul între toleranţă şi coercitivitate (coerciţio din l. lat. înseamnă constrângere) în controlul membrilor grupului);

  • Menţinerea coeziunii grupului prin ataşamentul membrilor săi la valori şi scopuri comune în relaţiile terapeutice;

  • Solicitarea de către individ a exercitării rolurilor concordante cu personalitatea sa în cadrul actului terapeutic;

  • Acordarea justă a recompensei şi sancţiunii pacienţilor (ce au susţinut sau au neglijat tratamentul);

  • Asigurarea securităţii emoţionale a pacienţilor (uneori a medicului);

  • Aderarea pacienţilor la valori superioare şi receptivitatea faţă de nou;

  • Evitarea apariţiei tensiunilor cu efect dezorganizant.

Astfel, trebuie să se ajungă la o stare de bine psihică, somatică şi socială a persoanei, deci la o stare de echilibru, ce se subscrie termenului mai general de normalitate.

În continuare ne vom referi la specificul actului medical în mediul spitalicesc. Spre deosebire de asistenţa medicală ambulatorie, relaţia interpersonală medic – pacient dobândeşte în cadrul asistenţei spitaliceşti o serie de caractere noi, dintre care le vom enumera pe cele mai importante, unele reişind şi din cele expuse anterior.

1. Atribuţiile medicului. Medicul este în spital şeful unui grup profesional, fiind dotat cu atribuţii organizatorice. În virtutea acestui fapt, deşi rareori se prevalează de această calitate, medicul este în măsură să reglementeze o serie de aspecte privind modul de viaţă al bolnavilor în salon, învoiri pentru a fi vizitaţi sau pentru a pleca acasă etc. La nivelul relaţiei terapeutice cu pacientul, acest fapt accentuează gradul de dominaţie a medicului.

2. Raporturile dintre medic şi pacient apar adesea mediate. Medierea este înfăptuită în primul rând de către personalul sanitar (extern – stagiar – asistentă) dar poate fi efectuată şi instrumental, prin rezultatele analizelor sau prin consulturi de specialitate. Această mediere tinde să slăbească contactul medic – bolnav.

3. Urmărirea bolnavului este mai riguroasă, zilnică. Indiferent de gradul de mediere a raportului medic – bolnav internat, această a treia trăsătură apare ca o posibilitate suplimentară de apropiere între cei doi poli ai relaţiei terapeutice.

4. Raporturile între medic şi bolnav au loc, în general, în prezenţa celorlalţi bolnavi. Această circumstanţă poate stânjeni comunicarea între medic şi pacient, dar ea poate fi exploatată abil de către medic în acţiunea lui persuasivă asupra bolnavului anagajat într-o psihoterapie dirijată cu tact şi la care pot fi angrenaţi şi ceilalţi bolnavi.

5. Discuţiile cu studenţii sau stagiarii la patul bolnavului. De asemenea, pot avea un rol pozitiv, atunci când ele ţin cont şi de prezenţa bolnavului, dar adesea sporesc anxietatea acestuia, obligând medicul să se revanşeze ulterior printr-o atitudine mai atentă şi mai afectuoasă faţă de bolnav, fapt pe care nu-l respectă totdeauna.

6. Relaţiile bolnavilor cu mediul extern. Medicul acordă atenţie, prin atribuţiile sale organizatorice, problemelor legate de comunicarea bolnavului cu alţi membri ai familiei (reglând oficial, dar şi „informal”, aceste relaţii). Prin aceasta se poate evita contactul cu unele persoane pe care medicul le consideră a fi nocive moralului bolnavului internat, bazat pe anamneză şi pe datele furnizate de o serie de conversaţii cu bolnavul. În situaţii de forţă majoră de ex., infarct miocardic, sunt interzise chiar vizitele celor apropiaţi.

Relaţiile interpersonale sunt considerate a fi cheia dezvoltării individului. Terapia oferă o relaţie astfel structurată, încât va permite actualizarea resurselor, facilitarea dezvoltării şi a maturizării.

Rogers consideră că, pentru a-şi atinge obiectivele, relaţia terapeutică trebuie să se conformeze unor principii. Astfel, el descrie următoarele şase condiţii necesare pentru schimbarea personalităţii:

  1. Două persoane intră într-o relaţie semnificativă pentru fiecare dintre ele.

  2. Clientul se află într-o stare de incongruenţă, adică vulnerabil şi anxios; el trăieşte sentimentul că nu corespunde imaginii pe care o are despre sine.

  3. Terapeutul furnizează clientului o relaţie congruentă şi integrată; adică, terapeutul este el însuşi congruent cel puţin în relaţia cu clientul.

  4. Medicul acordă pacientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi acceptă toate experienţele acestuia, întrucât ele alcătuiesc persoana unică pe care o are în faţa sa.

  5. Terapeutul retrăieşte universul interior al clientului într-o manieră empatică şi încearcă să returneze către acesta experienţele astfel receptate.

  6. Clientul are disponibilitatea de a accepta, cel puţin în principiu, mesajul terapeutului în legătură cu atitudinea pozitivă necondiţionată a acestuia faţă de el şi cu felul cum înţelege situaţia sa.

Punctele 3, 4 şi 5 evidenţiază principalele caracteristici terapeutice ale relaţiei dintre terapeut şi client, descrise de terapia rogersiană ca fiind condiţiile congruenţei, atenţiei necondiţionate şi empatiei, imaginii pozitive.

Relaţia terapeutică este înţeleasă ca o alianţă activă în care medicul nu are alt obiectiv decât de a stabili o relaţie care să satisfacă cerinţele menţionate. În cazul în care clienţii pot accepta oferta unei relaţii empatice, necondiţionate şi congruente, atunci aceasta va preciza şi clarifica comportamentul lor, precum şi răspunsurile consecutive ale terapeutului. Rogers sugerează că eficienţa terapeutică nu constă în construirea unei relaţii terapeutice eficiente, ci efortul continuu al medicului de a menţine această relaţie.

Prin congruenţa terapeutului Rogers înţelegea faptul că aceasta este „ansamblul sentimentelor şi atitudinilor, care curg în el pe moment” (1979, apud Dartevelle, citat de I. Ciorbea, 2010, p. 116). Acest lucru se referă la acordul intern, care este necesar să se realizeze între dimensiunile profunde ale personalităţii sale, şi la acordul extern, referitor la modul în care îşi exprimă personalitatea sa clientul. De asemenea, „aceasta mai înseamnă că terapeutul trebuie să fie pregătit să exprime atitudinile, pozitive sau negative, care îi vin cu persistenţă la suprafaţa sinelui, şi care, oricum, sunt percepute de către client” (Rogers, 1961, op. cit.).

Congruenţa terapeutului nu este expresia interpretării unui rol; medicul, pur şi simplu, exprimă deschis sentimentele pe care le trăieşte în momentul interacţiunii sale cu pacientul. El conştientizează aceste sentimente şi are capacitatea de a le comunica acestuia într-o manieră adecvată. Dacă, de pildă, terapeutul se simte plictisit în relaţia cu clientul său, aceasta nu înseamnă că el îi va vorbi imediat despre acest sentiment; dar în cazul în care clientul continuă să fie plictisitor, terapeutul îşi va exprima acest sentiment cu speranţa că vor vorbi deschis şi constructiv despre el. Totuşi, terapeutul nu trebuie să ofenseze sau să judece pacientul, motivându-şi comportamentul prin invocarea spontaneităţii şi a emoţiilor de moment. Terapeutul se poate comporta liber şi natural doar într-o relaţie bine definită. Această idee ne permite să aducem în discuţie limitele pe care le presupune o bună relaţie terapeutică. Iată câteva dintre aceste limite:

  • limitarea responsabilităţii – medicul nu rezolvă problemele pacientului; terapia creează un cadru care permite la ambii să participe la rezolvarea problemelor de sănătate a pacientului;

  • monitorizarea timpului – pacientul nu poate cere timp mai mult invocând, de pildă, faptul că a ajuns cu întârziere la terapeut;

  • limitarea afecţiunii – trebuie bine definite cererile suplimentare de afecţiune ale unor pacienţi, dorinţa de a depinde de medic, dorinţa de a continua relaţia socială în afara orelor de terapie etc.

Definirea clară a limitelor influenţează pozitiv şi comportamentul lucrătorului medical. Acesta devine mai relaxat, mai natural şi mai eficient. Când relaţia nu este bine definită, este posibil ca persoana ajutată să ceară prea mult de la medic. Atunci când relaţia terapeutică este bine definită, medicul poate abandona atitudinea sa defensivă, poate fi mai atent la nevoile şi sentimentele pacientului şi poate juca rolul de facilitator, stabilizator, de la care poate porni pacientul pentru a-şi reorganiza eul.

Atenţia pozitivă necondiţionată se manifestă prin exprimarea continuă a unui sentiment pozitiv, fără rezerve şi fără evaluări. Ea înseamnă să nu faci judecăţi de valoare (Rogers, 1974). Medicul nu trebuie să accepte anumite sentimente ale clientului şi să respingă altele, ci să-l valorizeze într-o manieră totală, necondiţionată.

Ulterior, accentul pus de Rogers pe relaţia terapeutică, şi în contextul nostru ca un aspect important şi primordial al schimbării, a fost formulat în termenii a 3 condiţii ale terapeutului:

  • Empatia;

  • Consideraţia pozitivă necondiţionată;

  • Congruenţa terapeutică.

Aceste elemente sunt considerate necesare şi suficiente pentru ca schimbarea terapeutică să se producă.

Соседние файлы в предмете [НЕСОРТИРОВАННОЕ]