Добавил:
Upload Опубликованный материал нарушает ваши авторские права? Сообщите нам.
Вуз: Предмет: Файл:
Sup_curs_Ps_medicala.doc
Скачиваний:
2
Добавлен:
01.07.2025
Размер:
2 Мб
Скачать
☆
  1. Psihologia medicală. Reprezentări generale în delimitarea domeniului

Apariţia oficială a psihologiei medicale coincide cu marile succese obţinute de medicina somatică în combaterea unor boli până atunci incomprehensibile şi devastatoare. Dintotdeauna a existat o opoziţie între medicina centrată pe boală şi medicina de concepţie holistică, centrată pe omul bolnav, la care boala constituie expresia unui dezechilibru care afectează ansamblul întregii personalităţi.

Pentru a face posibilă şi chiar necesară apariţia psihologiei medicale şi organizarea ei ca disciplină autonomă, s-au conjugat două elemente:

  • progresul realizat în domeniul ştiinţelor psihologice şi descoperirile din aceste domenii de studiu, care au adus în cercetare şi practică metode ştiinţifice ce au condus la noi cunoştinţe despre funcţionarea psihismului uman;

  • succesul medicinei „ştiinţifice” (medicinei de organ), care a permis sesizarea limitelor metodei anatomo-clinice, astfel înţelegându-se mai bine locul ocupat de alţi factori în declanşarea şi menţinrea unei boli. Astfel, specialiştii au putut să dezvăluie rolul patogenic al factorilor socioeconomici, de mediu şi, în mod special, al factorilor psihologici, interrelaţionali.

Psihologia medicală este un domeniu de interferenţă a două mari practici care privesc individul uman în stările lui fundamentale de sănătate şi de boală. Evoluţia extraordinar de rapidă a medicinei ultimilor 50 de ani nu a fost dublată, din păcate, de o dezvoltare la fel de importantă a psihologiei medicale şi acest lucru a însemnat o pierdere în calitate a actului medical şi nu rareori o îndepărtare sau o nepotrivită plasare a psihologului în echipa terapeutică. Momentul actual este cel al unei recuperări a unei dimensiuni fundamentale în practica medicală, şi anume a dimensiunii psihologice, fără de care relaţia medic – pacient ar fi mereu incompletă, iar comunicarea ar fi distorsionată sau insuficientă.

„Dictionarul de Psihologie” (Doron R.; Parot Fr.) defineşte psihologia medicală drept „...studiul psihologic (la care constituie toate subdisciplinele psihologiei) ale întregului domeniu medical, în special al relatiei bolnav-medic (şi de o maniera mai generală, al relaţiei bolnav-personal de îngrijire), ca si al aspectelor psihice ale comportamentelor şi proceselor morbide, si ale metodelor terapeutice”. Printre nevoile fundamentale ale pacientului nu se află nici cea de savanţi şi cu atât mai puţin cea de roboţi. Cel în suferinţă are nevoie de remedii, atunci când ele există, şi întotdeauna de alinare, empatie şi simpatie. Prima nevoie a oricărui suflet omenesc este aceea de a împărtăşi cu cineva bucuria, dar mai ales suferinţa şi teama. Iar dacă medicul nu este acest interlocutor, dacă nici un membru al echipei terapeutice nu are deprinsă arta şi ştiinţa de a asculta pacientul, acesta va căuta cu siguranţă alţi parteneri-medici.

Psihologia medicală este partea cea mai subtilă a artei terapeutice, este cea care va da prilej de imagine şi analiză, dar şi de autodezvoltare oricărui specialist. Psihologia oferă medicului şi psihologului un adevărat tablou axiologic, cu ajutorul căruia să-şi poată evalua demersul terapeutic. Ea oferă şi explicaţiile, adeseori ignorate, ale unor atitudini şi comportamente patogene, ba chiar şi complexul multifactorial care generează nu o dată sindroame şi boli care limitează fiinţa umană în libertatea de mişcare, de acţiune şi de a se bucura.

Tot psihologia medicală este aceea care arată de ce medicina îşi păstrează limitele ei empirice, în sensul cel mai bun al cuvântului, fiind obligată să abordeze caz cu caz sau, altfel spus, personalitate cu personalitate, pe cei aflaţi în suferinţă. Nici un pacient nu este un reper statistic, decât în momentul în care nu mai este în faţa medicului sau a echipei terapeutice, fie pentru că a reuşit să depăşească boala, fie pentru că a fost depăşit de aceasta. Psihologia medicală este o ramură a psihologiei generale, aplicată la studiul aspectelor psihosociale care însoţesc actul medical în toate etapele sale, având scopul de a reda sănătatea persoanei şi de a o reintegra în mediul social şi cel familial.

Obiectul psihologiei medicale, într-un sens mai specific, poate fi definit şi ca studiul bolnavului în relaţie cu boala sa, precum şi al funcţiei de îngrijire a personalului medical aplicate bolnavilor.

Obiectivele psihologiei medicale:

  • psihologia omului sănătos şi a bolnavului (pacientului) faţă de agresiunea somatică sau psihică şi efectele psihologice ale suferinţei în diverse faze de evoluţie a bolii;

  • relaţiile pacientului cu personalul medico-sanitar, familia şi ambianţa;

  • relaţia medic – pacient în stabilirea diagnosticului şi desfăşurarea tratamentului;

  • asigurarea confortului fizic şi psihic în condiţiile de spital şi de suferinţă;

  • soluţii tehnice de specialitate pentru prevenirea îmbolnăvirii şi a consecinţelor stării patogene;

  • factorii psihici şi mecanismele producerii tulburărilor de somatizare.

Preocupări de psihologie medicală există încă din sec. al XVII-lea, când se accentua pe originea psihogenă a bolii. Spre sfârşitul sec. al XIX-lea au apărut lucrări de psihologie medicală, fiind scrise de psihiatri. Ca domeniu clinic aplicativ (practic), psihologia medicală îşi are originea în SUA, L. Witmer, care în 1890 a înfiinţat o clinică de psihologie medicală în Pennsylvania, fiind considerat fondatorul psihologiei clinice. A iniţiat metoda de examinare clinică a bolnavului, evaluarea psihometrică, anumite metode recuperatorii. Witmer L. susţinea că bolile care ajung în clinică au la origine deficienţe de natură intelectual–cognitivă şi propunea pentru rezolvarea lor metode de training.

În România, psihologia medicală s-a conturat spre anii ’60 ai sec. XX. Primul curs de psihologie medicală a apărut în cadrul Facultăţii de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, care a fost elaborat de Gheorghe Ionescu.

În Moldova, în anii ’80 ai sec. trecut, primul curs de psihologie medicală a apărut în cadrul Catedrei de Psihiatrie şi a fost elaborat de savantul V. Mihlin.

Actualmente, psihologia medicală se dezvoltă prin aporturile ştiintifice ale psihologilor şi psihiatrilor, care activează în domeniu. Prin urmare, sunt binecunoscute lucrările psihiatrilor autohtoni (Oprea N., Nacu A., Revenco M., Cobâleanschi O. etc) despre psihoterapia tulburărilor mentale şi de comportament; la fel şi studierea problemei suicidului.

Funcţiile psihologiei medicale:

    • participă la descoperirea etiologiei bolilor, insistând asupra elucidarii cauzelor de natură psihogenă;

    • intervine în asistenţa medicală în cunoaşterea simptomelor diferitelor boli şi a conduitei individului în boală;

    • este implicată în susţinerea terapeutică, venind cu mijloace specifice.

Postulatele psihologiei medicale

1) Individualitatea pacientului

Un postulat al psihologiei medicale este importanţa individualităţii şi a individualizării.

Dictonul „Nu există boli, ci bolnavi” ar trebui formulat, mai corect, în modul următor: nu există boli înafara bolnavilor (cu particularităţile lor individuale) care suferă, purtându-le; hotărâtoare pentru succesul terapeutic este uneori combaterea bolii, alteori modificarea particularităţilor reactive individuale.

Din punctul de vedere al psihologiei medicale, aceste particularităţi reactive nu sunt numai somatice, ci sunt şi ale persoanei. Cum se constituie acest specific individual? Ca în orice problemă biologică, avem de luat în consideraţie factori ereditari / genetici şi factori de mediu ambiant. Prin mediu înţelegem:

  • mediul fizic;

  • mediul biotic (animale, plante, microorganisme: bacterii, viruşi cu care interacţionăm);

  • mediul sociocultural.

Fiecare dintre factorii de mediu are o influenţă dinamică şi dinamizatoare, în funcţie de „labilitatea” perioadei de dezvoltare, de evoluţie sau de involuţie. Factorii de mediu intervin de cele mai multe ori, prin mijlocirea unei experienţe de viaţă. Se poate spune, în general, că importanţa relativă a factorilor experienţiali (faţă de cei înnăscuţi, congenitali, ereditari) în determinarea unei reacţii somatice sau de comportament este cu atât mai mare cu cât animalul este situat pe o treaptă mai evoluată a filogenezei. La om factorul experienţial este esenţial în formarea personalităţii.

Având puncte de interferenţă cu factorul ereditar şi cu factorii de mediu, factorul boală constituie – în multe cazuri – unul dintre determinanţii însemnaţi ai personalităţii.

2) Specificul relaţiilor medic – pacient:

    • Relaţiile dintre medici şi pacienţi implică o varietate de impresii contrare, mergând de la idealizarea romantică până la disperarea cinică.

    • După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premisele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire.

    • Pacienţii sunt în mod tipic toleranţi faţă de limitele terapeutice ale medicinei într-un context în care se simt respectaţi şi ascultaţi în mod autentic de către medic / personalul medical.

    • Medicii şi întreg personalul medical lucrează cu oameni bolnavi, şi nu cu sindroame patologice, iar oamenii bolnavi aduc în relaţia terapeutică medic – pacient o influenţă complexă între factorii biologici, forţele psihologice şi condiţiile sociale.

Соседние файлы в предмете [НЕСОРТИРОВАННОЕ]