- •Cuprins
- •Preambul
- •Implicaţii generale ale psihologiei în medicină
- •Comunicarea în medicină. Principiile comunicării medicale
- •3. Aspecte psihologice ale afectivităţii în medicină
- •Aspecte psihologice ale sferei volitive a personalităţii
- •Psihologia conduitei şi activităţii
- •6. Metode de cercetare în psihologie
- •Psihologia medicală. Reprezentări generale în delimitarea domeniului
- •2. Câmpul de preocupări al psihologiei medicale
- •3. Relaţiile psihologiei medicale cu ale discipline
- •Definirea personalităţii
- •2. Biopsihotipologiile personalităţii
- •I. Tipologiile morfofiziologice
- •II. Tipologiile psihologice
- •3. Dezvoltarea personalităţii. Condiţiile de dezvoltare a personalităţii
- •4. Mecanismele de apărare ale personalităţii
- •5. Tulburările de conştiinţă ale personalităţii
- •5. Tulburările conştiinţei de sine
- •Conceptul de normalitate. Criterii de normalitate
- •Normalitatea ca proces. Limitele normalităţii
- •Normalitatea ca sănătate
- •Anormalitatea. Criterii de definire a anormalităţii
- •Psihologia sănătăţii. Delimitarea domeniului
- •Dimenisunile sănătăţii şi factorii ce influenţează sănătatea
- •3. Modele explicative clasice ale bolii şi sănătăţii
- •4. Sănătatea mintală. Caracteristicile principale ale sănătăţii mintale
- •1. Stresul. Simptomele şi cauzele stresului
- •2. Relaţia sănătate – stres
- •3. Mecanisme şi strategii de coping în stres
- •4. Tehnici de relaxare şi exerciţii antistres
- •1. Particularităţile şi componentele bolii
- •2. Modele de explicare a bolii
- •3. Clasificarea internaţională a bolilor: (isd-10 şi dsm-IV)
- •4. Durerea şi perceperea durerii
- •1. Domeniul medicinei psihosomatice
- •2. Conceptul de tulburare psihosomatică (somatoformă)
- •3. Rolul factorilor psihici în etiologia bolilor psihosomatice
- •4. Acuzele bolnavului psihosomatic
- •5. Clasificarea tulburărilor psihosomatice
- •6. Metode de tratament al tulburărilor psihosomatice
- •7. Tulburarea somatopsihică. Particularităţile psihologice ale pacientului somatic
- •1. Relațiile interpersonale. Aspecte generale
- •3. Etapele întâlnirii medic-pacient
- •4. Aspectele comunicării medicului cu pacientul
- •5. Cauzele comunicării deficiente dintre medic și pacient
- •6. Comunicarea în situații speciale. Comunicarea prognosti-cului infaust (nefavorabil)
- •1. Actul terapeutic. Caracterizare generală
- •2. Psihologia folosirii medicamentului. Efectul placebo
- •3. Complianţa terapeutică. Posibilităţi de optimizare
- •4. Evaluarea complianţei terapeutice. Alianţa terapeutică
- •1. Factori ce ţin de pacient sunt:
- •Caracteristicile schemei terapeutice:
- •Caracteristicile bolii:
- •5. Comunicare şi confidenţialitate în actul terapeutic
- •Definirea conceptului iatrogenie
- •2. Frecvența iatrogeniei. Cauzele iatrogeniei
- •3. Tipuri de iatrogenii
- •4. Prevenirea producerii iatrogeniilor
- •5. Culpa medicală. Malpraxisul
- •1. Statutul de medic
- •2. Trăsăturile de personalitate şi cele profesionale ale unui medic
- •3. Factorii stresogeni din viaţa profesonală a medicului
- •4. Comportamentul adictiv al medicilor
- •4. Sindromul arderii profesionale (burnout) în profesia de medic
- •1. Modificări comportamentale induse de boală
- •2. „Rolul” de bolnav
- •3. Atitudinea pacientului faţă de boala sa
- •4. Tipuri de pacienţi cu trăsături psihopatologice de personalitate
- •1. Calitatea vieţii şi sănătatea
- •2. Psihoprofilaxia bolilor psihice şi somatice
- •3. Modele de educaţie a sănătăţii organice şi mintale
- •4. Psihoigiena individuală și cea colectivă
- •1. Definirea psihoterapiei
- •2. Analiza tipurilor de psihoterapie în funcţie de modalitatea de derulare a ședințelor
- •3. Analiza orientărilor în psihoterapie
- •4. Psihoterapia și consilierea psihologică
- •Intrebari şi exerciţii pentru consolidarea și autoevaluarea cunoștinţelor:
Aspecte psihologice ale sferei volitive a personalităţii
Voinţa aparţine acelor fenomene ale vieţii psihice care nu şi-au precizat încă definitiv locul lor în problematica sistemică şi aria studiilor psihologice. Punctele de vedere exprimate diferă şi uneori au fost situate la poli diferiţi.
Voinţa este recunoscută ca o entitate distinctă şi ireductibilă, declarată drept componenta fundamentală a vieţii psihice a omului (în special, în psihologia introspecţionistă de factură voluntaristă); la polul opus, i se neagă statutul de entitate individualizată, distinctă, fiind atribuită procesualităţii fiziologice (psihologia behavioristă, J. B. Watson). Psihologia europeană conferă voinţei un statut de entitate psihică distinctă, ea fiind abordată în individualitatea ei specifică.
Cel mai pregnant atribut ce se ataşează la procesul volitiv al personalităţii este libertatea umană: omul trebuie să se dezvolte independent în spaţiul existenţei sale, ghidându-se în special de dorinţele şi interesele sale, de necesităţile şi motivaţiile personale. Absolutizarea acestei forţe a dus la conturarea conceptului de „liber arbitru”, potrivit căruia comportamentul uman este determinat exclusiv de voinţă şi prin aceasta el devine independent de condiţiile externe.
Voinţa este un proces reglator complex al personalităţii, care se implică în viaţa psihică ca un mecanism de filtrare şi raţionalizare (optimizare).
Pierre Janet (1859-1947), creatorul psihologiei acţionale şi a conduitei, susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor sociale comlexe, ce necesită un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate. În acest context, voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare şi pregătind-o mintal prin intermediul limbajului intern.
În „Dicţionarul de psihologie” (N. Sillamy), voinţa este definită ca aptitudine de actualizare şi realizare a intenţiilor proprii. Actul voluntar, precedat de o idee şi determinat de ea, presupune o reflecţie şi o angajare. Conduitele care nu răspund de acest criteriu nu depind de voinţă.
În urma expunerii prezentate mai sus este evidentă complexitatea procesului volitiv al personalităţii şi lipsa unităţii teoretice şi metodologice în abordarea acestui fenomen psihic.
O poziţie adecvată a voinţei este ataşarea acesteia la sistemul şi mecanismele de reglare şi autoreglare a personalităţii, al căror rol principal se conturează în optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativă. La om, aceste mecanisme interne de autoreglare se structurează şi se integrează la două niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul voluntar.
Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a condiţiilor, a comparării, selecţiei şi deliberării. El asigură declanşarea automată a acţiunii de răspuns şi centrarea ei directă pe obiectiv (efectul adaptativ final). Exemplul tipic al reglării involuntare îl constituie actele reflexe care stau la baza homeostaziei fiziologice a organismului, reflexele de orientare – explorare – ţintire în cadrul activităţii perceptive, reflexele de apărare.
De nivelul involuntar se apropie actele comportamentale puternic automatizate, de genul deprinderilor şi mai ales al obişnuinţelor, a căror derulare nu mai reclamă un control conştient susţinut şi nici o concentrare specială.
Nivelul voluntar se subordonează funcţiei reglatoare a conştiinţei (deci el obligatoriu implică atributul conştiinţei), iar din punct de vedere instrumental, se conectează la subsistemul motivaţional, favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop.
Elementele sale definitorii vor fi:
intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată);
analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de un model mental);
deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi);
efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct proporţională cu dificultatea obstacolului).
Obstacolul devine pilonul principal în jurul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică a omului. El are sens psihologic, relaţional, individualizându-se pe fondul interacţiunii subiectului cu abilităţile şi disponibilităţile lui, cu situaţiile pe care este pus să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţiuni (profesionale, sociale).
Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare egală pe aceleaşi coordonate sau în aceleaşi direcţii. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei, cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective – grad de complexitate, nivel de dificultate sau noutate, etc.
Este important să precizăm că efortul voluntar şi, respectiv, voinţa nu se identifică şi nu decurg nemijlocit din forţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul puternic), ci reprezintă expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiente în cursul ontogenezei prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diferite genuri.
Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin direcţionarea lor spre atingerea scopurilor propuse, voinţa devine o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi a înaltelor performanţe în orice activitate. Dat fiind faptul că există un important consum de energie, actul voluntar duce, inevitabil, şi la oboseală (musculară sau neuropsihică), a cărui amplitudine depinde de intensitatea şi durata efortului şi de tipul de sistem nervos al persoanei.
Oricât ar fi de important şi necesar în cadrul activităţii, efortul voluntar trebuie încadrat în limite rezonabile, pentru a preveni astfel acumularea în timp a efectelor oboselii zilnice, ce pot deveni dăunătoare stării de sănătate (surmenajul, astenia etc.).
