- •Cuprins
- •Preambul
- •Implicaţii generale ale psihologiei în medicină
- •Comunicarea în medicină. Principiile comunicării medicale
- •3. Aspecte psihologice ale afectivităţii în medicină
- •Aspecte psihologice ale sferei volitive a personalităţii
- •Psihologia conduitei şi activităţii
- •6. Metode de cercetare în psihologie
- •Psihologia medicală. Reprezentări generale în delimitarea domeniului
- •2. Câmpul de preocupări al psihologiei medicale
- •3. Relaţiile psihologiei medicale cu ale discipline
- •Definirea personalităţii
- •2. Biopsihotipologiile personalităţii
- •I. Tipologiile morfofiziologice
- •II. Tipologiile psihologice
- •3. Dezvoltarea personalităţii. Condiţiile de dezvoltare a personalităţii
- •4. Mecanismele de apărare ale personalităţii
- •5. Tulburările de conştiinţă ale personalităţii
- •5. Tulburările conştiinţei de sine
- •Conceptul de normalitate. Criterii de normalitate
- •Normalitatea ca proces. Limitele normalităţii
- •Normalitatea ca sănătate
- •Anormalitatea. Criterii de definire a anormalităţii
- •Psihologia sănătăţii. Delimitarea domeniului
- •Dimenisunile sănătăţii şi factorii ce influenţează sănătatea
- •3. Modele explicative clasice ale bolii şi sănătăţii
- •4. Sănătatea mintală. Caracteristicile principale ale sănătăţii mintale
- •1. Stresul. Simptomele şi cauzele stresului
- •2. Relaţia sănătate – stres
- •3. Mecanisme şi strategii de coping în stres
- •4. Tehnici de relaxare şi exerciţii antistres
- •1. Particularităţile şi componentele bolii
- •2. Modele de explicare a bolii
- •3. Clasificarea internaţională a bolilor: (isd-10 şi dsm-IV)
- •4. Durerea şi perceperea durerii
- •1. Domeniul medicinei psihosomatice
- •2. Conceptul de tulburare psihosomatică (somatoformă)
- •3. Rolul factorilor psihici în etiologia bolilor psihosomatice
- •4. Acuzele bolnavului psihosomatic
- •5. Clasificarea tulburărilor psihosomatice
- •6. Metode de tratament al tulburărilor psihosomatice
- •7. Tulburarea somatopsihică. Particularităţile psihologice ale pacientului somatic
- •1. Relațiile interpersonale. Aspecte generale
- •3. Etapele întâlnirii medic-pacient
- •4. Aspectele comunicării medicului cu pacientul
- •5. Cauzele comunicării deficiente dintre medic și pacient
- •6. Comunicarea în situații speciale. Comunicarea prognosti-cului infaust (nefavorabil)
- •1. Actul terapeutic. Caracterizare generală
- •2. Psihologia folosirii medicamentului. Efectul placebo
- •3. Complianţa terapeutică. Posibilităţi de optimizare
- •4. Evaluarea complianţei terapeutice. Alianţa terapeutică
- •1. Factori ce ţin de pacient sunt:
- •Caracteristicile schemei terapeutice:
- •Caracteristicile bolii:
- •5. Comunicare şi confidenţialitate în actul terapeutic
- •Definirea conceptului iatrogenie
- •2. Frecvența iatrogeniei. Cauzele iatrogeniei
- •3. Tipuri de iatrogenii
- •4. Prevenirea producerii iatrogeniilor
- •5. Culpa medicală. Malpraxisul
- •1. Statutul de medic
- •2. Trăsăturile de personalitate şi cele profesionale ale unui medic
- •3. Factorii stresogeni din viaţa profesonală a medicului
- •4. Comportamentul adictiv al medicilor
- •4. Sindromul arderii profesionale (burnout) în profesia de medic
- •1. Modificări comportamentale induse de boală
- •2. „Rolul” de bolnav
- •3. Atitudinea pacientului faţă de boala sa
- •4. Tipuri de pacienţi cu trăsături psihopatologice de personalitate
- •1. Calitatea vieţii şi sănătatea
- •2. Psihoprofilaxia bolilor psihice şi somatice
- •3. Modele de educaţie a sănătăţii organice şi mintale
- •4. Psihoigiena individuală și cea colectivă
- •1. Definirea psihoterapiei
- •2. Analiza tipurilor de psihoterapie în funcţie de modalitatea de derulare a ședințelor
- •3. Analiza orientărilor în psihoterapie
- •4. Psihoterapia și consilierea psihologică
- •Intrebari şi exerciţii pentru consolidarea și autoevaluarea cunoștinţelor:
2. Trăsăturile de personalitate şi cele profesionale ale unui medic
În opinia pacientului, un medic “bun”, posedă următoarele dintre calităţi:
Explică clar evoluţia stării de sănătate a pacientului şi succesiunea vizitelor ulterioare.
Manifestă simţul umorului în activitatea profesională.
Încurajează o comunicare destinsă şi cuprinzătoare (solicită opinia pacienţilor, încurajează pacienţii să-şi spune necazurile, verifică gradul de înţelegere a problemelor medicale de către pacienţi).
Acordă toată atenţia pacientului şi problemelor lui de sănătate.
E important faptul că pacienţii mulţumiţi de asistenţă menţionează, în special, calităţile personale ale medicului, decât abilităţile sale tehnice. Anume calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinei, îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale şi istoricul pacientului, precum şi exactitatea acestor date, duc la obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită.
Calităţi terapeutice necesare unui medic (după I. Iamandescu):
Respectul. Câteva reguli prin care se poate exprima respectul faţă de pacient:
- Să te prezinţi clar şi să specifici motivul pentru care te afli acolo.
- Să te interesezi cum resimte pacientul situaţia în care se află (internat, aflat în cabinetul de consultaţii etc.).
- Să discuţi stând la nivelul pacientului, într-un loc în care poţi fi uşor urmărit,văzut şi auzit.
- Să previi pacientul înainte de a face manevre medicale dureroase, în timpul examinării fizice şi atunci când în cadrul anamnezei vă veţi referi la lucruri care ar putea provoca suferinţă morală.
- Să reacţionezi astfel încât pacientul să fie conştient că ai auzit ce spune.
Autenticitatea. Autenticitate înseamnă a nu pretinde că eşti altcineva. Prima situaţie în care te poţi confrunta cu problema autenticităţii este atunci când eşti student, psiholog sau medic stagiar. Cum te prezinţi? Ar trebui să te prezinţi ca student în practică, ca psiholog sau ca medic? Accepţi ca un pacient să ţi se adreseze cu „domnule doctor”? Cum reacţionezi atunci când pacienţii î-ţi pun întrebări care depăşesc aria cunoştinţelor tale sau care vor să transfere altora temerile lor privind prognosticul bolii şi responsabilitatea îngrijirilor? Stagiarii, rezidenţii, psiholgii şi practicienii se confruntă cu situaţii în care pacienţii le cer păreri sau cer efectuarea unor proceduri care depăşesc nivelul de cunoştinţă acumulat. Poţi fi pus în situaţia de a cere sfatul unui coleg sau de a trimite pacientul la un specialist.
A fi autentic implică a recunoaşte în faţa pacientului ce ştii şi ce nu ştii să faci sau poţi ori nu poţi să faci, şi a negocia un plan pentru viitor care să fie bazat pe priceperea ta. Acest aspect al autenticităţii este o componentă a încrederii pacientului faţă de medic. Adăugând detalii personale, se poate induce o stare de disconfort în relaţia doctor – pacient. Când pacientul spune lucruri triste sau comice, este bine să reacţionezi ca om, şi nu ca o maşină perfecţionată de diagnostic şi tratament. Demonstrarea interesului faţă de pacient ca persoană este o altă modalitate de a fi autentic.
Empatia. Empatie înseamnă să înţelegi exact ceea ce spune pacientul şi să îi faci cunoscut faptul că ai înţeles. Modalitatea de a manifesta empatie într-o consultaţie presupune:
Trebuie să încerci să obţii o conversaţie în care să existe reciprocitate (dialog).
Să dezvolţi şi să foloseşti un vocabular compus din cuvinte descriptive.
Să acorzi atenţie comunicării nonverbale, în special paralingvisticii.
Empatia este un fel de înţelegere. Arta empatiei constă în a învăţa să discuţi cu pacienţii astfel încât să obţii maxim de informaţii şi cît mai exacte despre propriile lor gînduri şi sentimente. Există mai multe moduri în a reacţiona într-o discuţie pentru a face cunoscut pacienţilor faptul că îi înţelegeţi. Un comportament empatic poate, de asemenea, să ajute pacienţii în clarificarea sentimentelor. Uneori pacientul nu este conştient de propriile sale sentimente. Empatia poate fi privită ca un proces de feedback. Medicul începe prin a asculta cu atenţie ce are pacientul de spus atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi afectiv. Dacă medicul crede că a înţeles, reacţia lui trebuie să fie aceea de a-i spune pacientului ce a înţeles. Dacă specialistul şi pacientul se află pe aceeaşi lungime de undă, cel de-al doilea se va simţi înţeles şi încurajat să dezvăluie cât mai multe din părerile şi sentimentele sale. Chiar dacă medicul nu a înţeles corect, dar îşi arată interesul verificând informaţiile cumulate cu pacientul, acesta se va simţi încurajat şi va răspunde mai sincer şi cu mai multă precizie.
În discuţiile medicale avute cu pacienţii trebuie învăţat un anume stil de a reacţiona, diferit de cel folosit într-o discuţie socială. În situaţiile sociale, deseori medicul minimalizează sau ignoră sentimentele. Spre exemplu, când oamenii întreabă: „Ce mai faci?” sau „Cum te simţi astăzi?”, nu se aşteaptă la un răspuns negativ, la o confesiune despre cât de proastă este de fapt starea de sănătate. Într-o consultaţie însă, pe medic trebuie să-l intereseze într-adevăr să ştie toate stările nefaste prin care trece pacientul. Printre modalităţile de a reacţiona empatic la aceste stări ale pacientului, se enumără:
- Ignorarea. Fie medicul nu aude ceea ce spune pacientul, fie se comportă ca şi cum nu a auzit. El nu reacţionează nici referitor la conţinutul simptomelor, nici la sentimentele pacientului.
- Minimalizarea. Doctorul reacţionează la sentimentele şi simptomele pacientului cu o intensitate mai mică decât cea cu care acesta le-a relatat.
- Reciprocitatea. Medicul recunoaşte sentimentele şi simptomele exprimate de pacient şi le analizează cu atenţie şi îşi spune părerea într-o manieră de intensitate egală cu cea folosită de pacient în relatare. Răspunsul reciproc poate fi foarte folositor în aflarea antecedentelor medicale. Este de fapt o reformulare cu propriile cuvinte ale medicului a ceea ce a spus pacientul, pentru a-i demonstra acestuia că a fost înţeles.
Cum poate fi obţinut un răspuns reciproc? Două moduri simple sunt: prin oglindă şi parafrazare. Oglinda (sau „reflecţia”) înseamnă pur şi simplu a spune pacientului exact ceea ce a spus el. De exemplu: Pacientul: Mă simt îngrozitor. Medicul: Vă simţiţi îngrozitor? Parafrazarea este o reformulare a informaţiei pacientului în întrebări. De exemplu: Pacientul: Am o stare de oboseală pe care o simt chiar şi dimineaţa. Medicul: Să înţeleg că Vă simţiţi obosit chiar şi dimineaţa?.
- Completarea. Într-un răspuns prin completare, doctorul înţelege nu numai ceea ce pacientul spune, dar şi ceea ce nu poate să spună. Unul dintre motivele pentru care doctorii apelează în activitatea lor la răspunsul prin completare este acela de liniştire a pacientului. Asta înseamnă că medicul trebuie să facă o presupunere pertinentă privind motivele de îngrijorare care ar putea preocupa pacientul şi să se axeze pe acelea care ar conduce la clarificarea lor. Capacitatea de a da un răspuns prin completare vine din experienţa de a asculta cu mare atenţie relatările pacienţilor,i învăţând de-a lungul timpului să găsească puncte comune. Unul dintre avantajele acestui răspuns prin completare este posibilitatea de corectare şi, deci, creşterea exactităţii informaţiilor obţinute. În cazul unei paciente cu anexită, un răspuns prin completare poate fi:
Pacienta: În marea majoritate a zilelor anexita mă chinuie atât de tare, încât senzaţia de tensiune şi durerea devin insuportabile.
Medicul: Pare că durerea este atât de puternică încît nu mai credeţi că lucrurile se vor îmbunătăţi.
Dacă medicul nu a înţeles exact sensul afirmaţiei, pacienta poate răspunde: Mă simt destul de rău, dar încă sper că lucrurile se vor îmbunătăţi.
Cunoscuţii psihiatri francezi Delay şi Pichot au alcătuit o listă cu principalele calităţi cerute de către publicul francez medicilor. Aceste calităţi, în ordinea prorităţilor ar fi următoarele:
- conştiinţă profesională (100%),
- devotament (75-95%),
- exactitatea diagnosticului (51-66%),
- cunoştinţe ştiinţifice (33%),
- francheţe (12%)
- dezinteres material (11%),
- autoritate (9%).
Se pot distinge astfel două grupe primordiale de calităţi ale medicului: calităţile relaţionale, care facilitează relaţia medic – bolnav şi calităţile etice. În primul rând contează factorii afectivi, în timp ce factori ca dezinteresul material sau cunoştinţele ştiinţifice se situează pe al doilea plan.
Psihologul Donn W. Parson subliniază că în faţa omului bolnav medicul poate adopta 5 tipuri de atitudini:
- de competenţă tehnică;
- universalistă;
- de specificitate funcţională;
- de neutralitate afectivă (când refuză relaţiile personale cu bolnavul);
- altruistă.
Munca medicului este, de fapt, o succesiune de stări emoţionale atât – din partea pacientului, cât şi din a sa însăşi. Din acest motiv medicul trebuie să depăşească stadiul unor relaţii de rutină, pentru a nu-şi pierde entuziasmul şi curiozitatea, capacitatea de a fi disponibil să ajute.
Bolnavii raportează medicului atitudinile lor afective, ostilitatea lor şi relaţiile ambivalente pe care le-au avut anterior în relaţiile cu părinţii sau cu alte persoane semnificative din anturajul lor. Bolnavul se comportă faţă de medic ca şi cum ar fi în faţa părinţilor săi (dependenţă, senzaţia de omniprezenţă a medicului, necesitatea unei supuneri necondiţionate). Această relaţie de dependenţă apare pregnantă în cursul transferului. Cu cât pacienţii sunt mai grav bolnavi şi boala este mai îndelungată, cu atât transferul şi dependenţa sunt mai intense.
Contratransferul, subliniază psihiatrul David Moron, este rezultatul influenţei pe care bolnavul o exercită asupra sentimentelor inconştiente ale medicului prin proiecţii şi identificări iraţionale la acestea din urmă. Gravitatea bolii este direct proporţională cu fenomenele de transfer, motiv pentru care bolnavii mai uşori sunt mai greu de îngrijit (datorită dependenţei şi regresiunii mai mici a acestora).
Dacă s-a produs vindecarea organică, pacientul trebuie integrat în societate, moment în care transferul, ataşamentul infantil faţă de medic devine un factor negativ. Această dependenţă trebuie să înceteze şi pacientul să-şi recapete statutul de persoană autonomă avut anterior.
Raportul dintre personalitatea medicului şi diagnostic a fost un aspect atins de Fiessinger, Minkovski şi Heglin, precum şi de Moga A., Râmniceanu A, Podeanu-Popecu C., Dimitriu C., care au arătat că anumite trăsături de personalitate, pe lângă alte neajunsuri, pot contorsiona diagnosticul şi pot duce la erori de diagnostic. Personalitatea examinatorului poate fi o arie largă cu implicaţii nebănuite în ratarea diagnosticului şi poate începe cu vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de a nu greşi şi de a nu răspunde, cu lipsa simţului autocritic, nerecunoaşterea ajutorului pe care îl poţi primi de la un confrate (prin neştiinţa că este necesar, prin lipsa de dorinţă, prin nerecunoaşterea poziţiei de învins. Toate acestea pot fi însoţite de: tendinţa de a contrazice permanent, imposibilitaea acceptării că şi alţii pot ajunge la un diagnostic corect, optimismul necontrolat şi excesiv, dar şi pesimismul exagerat şi nemotivat; opinii foarte particulare asupra unor doze de medicament, asupra colegilor, precum şi asupra propriei persoane, indecizia (absenţa puterii de a confirma sau infirma) – astfel se poate ajunge până la a nu recunoaşte o entitate spre a nu-şi aduce un blam personal. Medicii cu trăsături empatice insuficient dezvoltate, cu o cenzură scăzută, cei cu o susceptibilitate crescută, mai ales privind aprecierea pe care le-o acordă bolnavii, se vor antrena în relaţii conflictuale (Iamandescu I. B, 1995).
Este dificil ca, în cazul unor trăsături de personalitate mai accentuate ale medicului să poţi şti exact unde începe şi unde se termină dizarmonia celui pe care îl examinează. Acelaşi lucru este valabil în cazul unor comportamente adictive (de exemplu, fumatul) sau în cazul unei toxicomanii. Este o situaţie similară cu cazul oftalmologului miop care nu ar purta ochelari de corecţie şi căruia nu i se poate cere şi nici nu va putea să pună diagnosticul de miopie altuia, deoarece el însuşi nu vede optitopul. Dacă în ciuda tuturor acestor aspecte, nu imposibil de întâlnit, se dă dovadă de supleţe în gândire, atunci se acceptă că eroarea de diagnostic în practica curentă nu este rară şi nici atât de gravă. Eroarea nu este rară, indiferent de experienţa sau de nivelul de pregătire; a o accepta, a o recunoaşte este un gest cert de maturitate, o dovadă a unei personalităţi puternice şi echilibrate. A învăţa şi din erori este un succes, ele pot deveni o sursă suplimentară de instrucţie, dacă sunt retuşate cu timpul şi experienţa.
