- •Cuprins
- •Preambul
- •Implicaţii generale ale psihologiei în medicină
- •Comunicarea în medicină. Principiile comunicării medicale
- •3. Aspecte psihologice ale afectivităţii în medicină
- •Aspecte psihologice ale sferei volitive a personalităţii
- •Psihologia conduitei şi activităţii
- •6. Metode de cercetare în psihologie
- •Psihologia medicală. Reprezentări generale în delimitarea domeniului
- •2. Câmpul de preocupări al psihologiei medicale
- •3. Relaţiile psihologiei medicale cu ale discipline
- •Definirea personalităţii
- •2. Biopsihotipologiile personalităţii
- •I. Tipologiile morfofiziologice
- •II. Tipologiile psihologice
- •3. Dezvoltarea personalităţii. Condiţiile de dezvoltare a personalităţii
- •4. Mecanismele de apărare ale personalităţii
- •5. Tulburările de conştiinţă ale personalităţii
- •5. Tulburările conştiinţei de sine
- •Conceptul de normalitate. Criterii de normalitate
- •Normalitatea ca proces. Limitele normalităţii
- •Normalitatea ca sănătate
- •Anormalitatea. Criterii de definire a anormalităţii
- •Psihologia sănătăţii. Delimitarea domeniului
- •Dimenisunile sănătăţii şi factorii ce influenţează sănătatea
- •3. Modele explicative clasice ale bolii şi sănătăţii
- •4. Sănătatea mintală. Caracteristicile principale ale sănătăţii mintale
- •1. Stresul. Simptomele şi cauzele stresului
- •2. Relaţia sănătate – stres
- •3. Mecanisme şi strategii de coping în stres
- •4. Tehnici de relaxare şi exerciţii antistres
- •1. Particularităţile şi componentele bolii
- •2. Modele de explicare a bolii
- •3. Clasificarea internaţională a bolilor: (isd-10 şi dsm-IV)
- •4. Durerea şi perceperea durerii
- •1. Domeniul medicinei psihosomatice
- •2. Conceptul de tulburare psihosomatică (somatoformă)
- •3. Rolul factorilor psihici în etiologia bolilor psihosomatice
- •4. Acuzele bolnavului psihosomatic
- •5. Clasificarea tulburărilor psihosomatice
- •6. Metode de tratament al tulburărilor psihosomatice
- •7. Tulburarea somatopsihică. Particularităţile psihologice ale pacientului somatic
- •1. Relațiile interpersonale. Aspecte generale
- •3. Etapele întâlnirii medic-pacient
- •4. Aspectele comunicării medicului cu pacientul
- •5. Cauzele comunicării deficiente dintre medic și pacient
- •6. Comunicarea în situații speciale. Comunicarea prognosti-cului infaust (nefavorabil)
- •1. Actul terapeutic. Caracterizare generală
- •2. Psihologia folosirii medicamentului. Efectul placebo
- •3. Complianţa terapeutică. Posibilităţi de optimizare
- •4. Evaluarea complianţei terapeutice. Alianţa terapeutică
- •1. Factori ce ţin de pacient sunt:
- •Caracteristicile schemei terapeutice:
- •Caracteristicile bolii:
- •5. Comunicare şi confidenţialitate în actul terapeutic
- •Definirea conceptului iatrogenie
- •2. Frecvența iatrogeniei. Cauzele iatrogeniei
- •3. Tipuri de iatrogenii
- •4. Prevenirea producerii iatrogeniilor
- •5. Culpa medicală. Malpraxisul
- •1. Statutul de medic
- •2. Trăsăturile de personalitate şi cele profesionale ale unui medic
- •3. Factorii stresogeni din viaţa profesonală a medicului
- •4. Comportamentul adictiv al medicilor
- •4. Sindromul arderii profesionale (burnout) în profesia de medic
- •1. Modificări comportamentale induse de boală
- •2. „Rolul” de bolnav
- •3. Atitudinea pacientului faţă de boala sa
- •4. Tipuri de pacienţi cu trăsături psihopatologice de personalitate
- •1. Calitatea vieţii şi sănătatea
- •2. Psihoprofilaxia bolilor psihice şi somatice
- •3. Modele de educaţie a sănătăţii organice şi mintale
- •4. Psihoigiena individuală și cea colectivă
- •1. Definirea psihoterapiei
- •2. Analiza tipurilor de psihoterapie în funcţie de modalitatea de derulare a ședințelor
- •3. Analiza orientărilor în psihoterapie
- •4. Psihoterapia și consilierea psihologică
- •Intrebari şi exerciţii pentru consolidarea și autoevaluarea cunoștinţelor:
Psihologia conduitei şi activităţii
Un început de răspuns mai nuanţat referitor la obiectul psihologiei îl găsim în concepţia lui Pierre Janet, care a venit în psihologie din filozofie şi medicină. Cercetând diferite boli mintale, Janet a evidenţiat 2 aspecte fundamentale:
Studiul bolilor mintale ar putea constitui o cale de acces la cunoaşterea şi înţelegerea vieţii mintale normale.
Studiul bolilor mintale nu se poate face pe baza introspecţiei.
„Psihologia nu este altceva decât ştiinţa acţiunii umane” – spunea P. Janet în 1889; ştiinţa conduitei sau, şi mai exact, „studiul omului în raport cu universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni” (idem, 1938). Savantul francez P. Janet introduce în psihologie conceptul de conduită, înţelegând prin aceasta atât totalitatea manifestărilor vizibile, orientate spre mediul uman extern, cât şi totalitatea proceselor invizibile de organizare şi reglare a ei.
Generalizând, putem spune că conduita este ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (mişcări) la cele mai complexe (raţionament), orientate spre un scop şi încărcate de sens. În concepţia lui P. Janet, conduita unifică şi sincronizează într-un singur comportament şi viaţa interioară subiectivă.
„Psihologia conduitei” ar trebui să satisfacă, după opinia lui P. Janet, 2 condiţii fundamentale:
să facă loc fenomenelor de conştiinţă, ca o conduită particulară, ca o complicare a actului care se supraadaugă acţiunilor elementare, condiţie ce ar putea fi, la rigoare, suprimată la animale, dar care nu poate să nu fie recunoscută la oameni;
să se preocupe de studiul conduitelor superioare, credinţe, reflecţii, raţionamente, experienţe.
Prima condiţie poate fi respectată prin cercetarea actelor sociale elementare şi mai ales a sentimentelor, care sunt reglări de acţiuni, reacţii ale individului la propriile sale acţiuni; cea de-a doua – prin studiul gândirii. Limbajul intervine în cele mai variate conduite ca intermediar între conduite ca intermediar între conduitele exterioare şi gândire.
Psihologia care ar urma să studieze toate aceste probleme ar putea fi numită „Psihologia conduitei”. Conduitele nu sunt date, nu sunt inerente individului (cum considera introspecţionismul), dar nici imprimate din afară (cum susţinea behaviorismul), ci învăţate ca urmare a relaţiilor de interacţiune dintre organismul uman, specific programat şi ambianţa naturală şi socială.
Conduita angajează întreaga personalitate a omului aflată în interdependenţă cu mediul social. Ea nu depinde numai de stimulare, ci şi de reglare, evidenţiind relaţiile care există între acţiunea externă şi condiţiile interne prin care se refractă exteriorul. Altfel spus, efectele unei stimulări depind nu doar de natura constantă a organismului, ci şi de starea lui internă schimbătoare.
Acţiunea externă determină actul psihic mijlocit, ea fiind filtrată tocmai prin însuşirile, stările şi activitatea psihică a omului.
La prima vedere, conceptul de conduită pare a fi mai puţin obiectiv decât cel de comportament, în realitate el este mai amplu, mai bogat şi mai putin reducţionist. Comportamentul nu mai este privit în sine, ci ca semn exterior al unor structuri subiacente, relaţia dintre exterior şi interior fiind bine marcată de savantul francez.
P. Janet propune şi o nouă metodă de studiere a conduitei, ce diferă într-o măsură oarecare de metodele obiective de laborator, şi anume metoda clinică, care este un fel de “studiu de caz” individual dintr-o perspectivă dinamică, deoarece îmbină ascultarea relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia într-un număr mare de şedinţe. Concomitent cu P. Janet, metoda a fost folosită în SUA de L. Witmer, care a şi impus termenul de “psihologie clinică”.
Prin activitatea şi opera sa, P. Janet a deschis noi direcţii de cercetare pe plan mondial. O contribuţie deosebită – atât sub raport teoretic, cât şi metodologic – la fundamentarea conceptului de conduită a adus-o Daniel Lagache. El considera, că semnificaţia conduitei, nu este niciodată univocă (ea reprezintă, de obicei, o armonie între diferitele trebuinţe mai mult sau mai putin compatibile) şi nici în întregime conştientă (există motive conştiente, dar şi motive inconştiente). Astfel definită, conduita stă la baza interpretării funcţionale sau dinamice a conduitei şi a tulburărilor ei.
Pentru a investiga conduitele, ar trebui să ştim sub ce formă se manifestă ele, care sunt faptele pe care le oferă psihologului. Lagache consideră că acestea sunt următoarele:
conduita exterioară, spontană sau provocată, accesibilă observaţiei;
experienţa trăită, sugerată prin conduitele externe, mai ales prin limbaj;
modificările somatice obiective;
produsele activităţii subiectului.
În funcţie de acestea, se recomandă 5 moduri de cercetare: naturalistă; clinică; psihanalitică; microsociologică; experimentală, iar ca instrument de tratare a faptelor recoltate – cercetarea statistică.
