Internetul

Un moment important în evoluţia mass-media l-a constituit apariţia Internetului, care din „1997 a început să fie tratat ca o paradigma”³¹⁶.

Apărut la început în anii 1968-69, prin finanţarea guvernamentală a ARPA (Administraţia Proiectelor de Cercetare Avansată a Departamentului de Apărare al Statelor Unite), Internetul a fost parte a contramăsurilor luate de SUA la provocarea programului sovietic Sputnik.

Rolul ARPANET-ului a constat iniţial, în viziunea Armatei SUA, în protejarea informaţiilor confidenţiale transmise între universităţile „hi-tech” şi alte centre ştiintifice în faţa posibilităţii nimicirii fizice a oricărui terminal şi „chiar distrugerii nucleare a tuturor infrastructurilor (un alt termen nou) de comunicaţii”. În viziunea unităţilor de învăţământ superior, Net-ul „oferă acces liber utilizatorilor din cercetare şi universităţi şi că, ei sunt cei care comunică”³¹⁷ prin e-mail.

Ca extinderea Net-ului să poată fi realizată a fost nevoie de „o nouă infrastructură, cea comercială”³¹⁸. Un număr de trei firme, competitoare aspre, reuşiseră să creeze, în 1993, o reţea care cuprindea 3,5 miloane de beneficiari constanţi.

Încercând să distingă raţional fazele de dezvoltare ale Internetului, Burke defineşte din acest moment o a doua etapă, anume în care „Net-ul a atras interesele de afaceri şi şi-a extins uzajele”³¹⁹.

Cercetători europeni grupaţi în Elveţia pun, în 1989, bazele W.W.W. ( World Wide Web), adică ceea ce avea să însemne că „toate informaţiile stocate pe toate calculatoarele de peste tot ar fi puse în legătură”³²⁰.

În această etapă, viziunile asupra rolului Internetului difereau foarte mult. Unele păreri constau în faptul că triunghiul informaţii-divertisment-educaţie va fi prezent ca în oricare altă media, cu deosebirea că baza de formare va fi jos, la indivizi, fără controlul autorităţilor. Alte opinii, cum ar fi cea a „democratului “ american Benjamin Parker, evocau viitoarea apariţie a „noi titani ai telecomunicaţiilor, gata să exercite un control monopolist nu numai asupra bunurilor materiale precum cărbunele, petrolul, oţelul şi căile ferate, ci şi asupra instrumentelor esenţiale ale puterii într-o civilizaţie bazată pe informaţii”³²¹.

În cea de-a treia fază istorică, Internetul a intrat atunci când „guvernul Statelor Unite, care a sprijinit pe deplin comercializarea acestuia, l-a transformat într-un simbol politic”. Astfel, făcând o analogie între posibilitatea înfiinţării unor programe universitare on-line, „deschise” şi Internet, care se dorea a fi tot ”deschis oricărui mediu de comunicaţii, deschis oricărui scop privat sau public”, modelul indus publicului devenea unul propagandistic: „Închis, rău; deschis, bun”³²².

3.2.Analiza situaţiei create. Acţiunea mediatică şi globalizarea (efectele)

Panopticul

Să revenim acum la sociologul polonez Zygmunt Bauman şi la lucrarea sa „Globalizarea şi efectele ei sociale”. Autorul face o descriere a societăţii plecând de la proiectul lui Jeremy Bentham, cel al Panopticului, o metaforă concretizată cu o mare capacitate de convingere, folosită de Michael Foucault pentru ilustrarea evoluţiei, modificărilor şi reîmpărţirii contemporane a puterii.

Bentham a desluşit din întreaga exprimare a puterii esenţa sa teleologică: „disciplinarea prin menţinerea la un nivel real şi palpabil a ameninţării cu pedeapsa” prin persuadarea indivizilor că nu se pot sustrage supravegherii „ochiului permanent şi omniprezent al superiorilor”³²³.

Observat din alt unghi, Panopticul poate fi descris, aşa cum a facut-o Thomas Mathiesen, ca un început ireversibil al epocii în care o minoritate veghează asupra unei majorităţi, inversul situaţiei anterioare.

Ca şi Habermas, Bauman face referire la sfera publică reprezentativă caracteristică Evului Mediu, când monarhii absolutişti se afişau superiori şi ostentativi în spectacole menite a le demonstra în faţa mulţimii natura deosebită. Acest spectacol demonstrativ a fost înlocuit în perioada modernă de supraveghere, noua autoritate rămânând ascunsă, exercitând un control nevăzut.

Extinzând alegoria, Mathiesen observă şi un alt fenomen dezvoltat simultan, expresie a unor noi tehnici de exercitare a puterii, diferite de cele ale Panopticului, chiar contrare ca sens şi anume „supravegherea celor puţini de către cei mulţi, mai mult ca niciodată în istorie”³²⁴. Această exprimare a mecanismului puterii este mass-media, în special televiziunea şi a fost denumită Synopticon.

Synopticul

Analizând comparativ Panopticul şi Synopticul, sociologul polonez observă esenţa locală, punctuală, a primului model, care oricât de mult întrebuinţat, rămâne tot o expresie a poziţionării fixe a celor supravegheaţi, oriunde în lume.

„Synopticul este prin definiţie global”. Activitatea de urmărire delocalizează pe păzitori, fizic sau cu ajutorul mijloacelor electronice moderne, iar cei păziţi „oriunde ar fi şi oriunde s-ar duce, ei se pot conecta la reţeaua extrateritorială prin mijlocirea căreia cei mulţi îi supraveghează pe cei puţini”³²⁵.

Sociologul se referă la cei puţini şi atent selectaţi, care captează publicul din spatele ecranelor televizoarelor, amăgind în locul constrângerii Panoptice. „Ştim căror persoane li se permite să pătrundă din afară în mass-media şi să-şi exprime opiniile. O serie de studii norvegiene şi internaţionale au demonstrat că sistematic, aceştia aparţin elitelor instituţionale. Cei care intră sunt sistematic bărbaţi proveniţi din înalte sfere sociale, oameni cu putere în viaţa politică, în industria privată şi administraţia publică.”³²⁶

Noile mijloace de comunicare, Internetul sau W.W.W. crează o falsă impresie de interacţiune biunivocă, ba mai mult, în ciuda a „ceea ce par să creadă universitarii, ei inşişi membri ai noii elite globale”³²⁷, accesul la reţea este exclusivist şi nici nu pare a deveni altfel, mai ales în zonele defavorizate.

Mijloacele clasice, precum televiziunea, nu permit deloc interactivitatea, păstrând neatacată sfera privată a privitorului care, sedus, subjugat, joacă după regulile impuse de Synoptic: „cei mulţi se uită la cei puţini”³²⁸.

Minoritatea vizionată este formată din cei reputaţi, faimoşi, proveniţi din „lumea politicii, a sportului, a ştiinţei sau a afacerilor, sau sunt renumiţi specialişti ai informaţiei”. Din oricare zonă ar proveni, aceştia ne prezintă latura lor caracteristică de a stârni atenţia oamenilor de oriunde, de a promova personalitatea şi veleităţile lor globale. „Indiferent ce ar spune pe post, ele (celebrităţile) aduc mesajul unui întreg mod de viaţă. Viaţa lor, modul lor de viaţă.”³²⁹

Seducţia provine tocmai din ecartul major între situaţia privitorilor, persoane individuale supuse legilor pământeşti şi starea universală, liberă şi distantă a vedetelor televiziunii, întruchipări moderne ale îngerilor creştini care „îndeamnă în loc să conducă”. „Segregaţi şi separaţi pe pământ, localnicii se întâlnesc cu persoanele globale prin intermediul transmisiilor televizate din paradis.”³³⁰

Încăperile închisorilor privitorilor capată în acest fel o atmosfera universală, globală, halucinantă şi admirativ paralizantă. Vedetele îşi prezintă propria doctrină, propriul înţeles asupra lumii şi vieţii, îi reprezintă pe cei delocalizaţi, deresponsabilizaţi şi cosmopoliţi, în timp ce privitorii „acordă credibilitate acestei ideologii doar prin refuzul de a o contesta”³³¹.

Sociologul polonez descrie apoi modelul de dezvoltare propus de „Şcoala de la Chicago”, bazat pe monedă şi neoliberalism, potrivit căruia, distrugând graniţele westfalice şi urmărind creşterea libertăţii individuale economice, a comerţului şi a banilor (de parcă libertatea nu ar fi un joc cu sumă nulă sau cel mult constantă, ca şi bogaţia la un moment dat), această bogăţie va creşte atât de mult încât va ajunge tuturor, neexplicând însă şi mecanismele de redistribuire.

„Săracii lumii nu îşi recunosc condiţia în asemenea basme populare”. Povestea aceasta este diseminată de mass-media „prin care trăieşte instituţia pieţei mondiale”³³² şi care transmite mesajul amorţitor al binelui viitor făgăduit.

Bauman evocă timpurile în care îmbogăţiţii aveau trebuinţă de cei pauperi, măcar pentru a le păstra starea, ceea ce în oarecare măsura crea un soi de responsabilitate ce întreţinea pacea socială. Noua bogăţie, eliberată prin eliminarea zăgazurilor statale nu păstrează însă acest tip de interacţiune socială: „noii bogaţi nu mai au nevoie de săraci. Fericirea libertăţii supreme e aproape.”³³³

Aparenta lipsă a legăturii deterministe între bogaţie şi sărăcie, accentuată şi de automatizarea producţiei, este întreţinută prin intermediul mass-media care prezintă lumea bogată şi lumea săracă aparţinând unor scenarii diferite, având cauzalitate distinctă.

Globalizarea si mass media

„Minciuna comerţului liber este bine escamotată; este greu de sesizat legătura dintre mizeria şi disperarea celor legaţi de pământ şi libertatea celor puţini şi mobili din rapoartele ce sosesc de pe pământurile globalizării.”³³⁴

Din aceste relatări ale mass-media nu reiese deloc faptul că înavuţirea accelerată şi scăpătarea în timp scurt au aceeaşi origine, că elementele constitutive ale glocalizării sunt în relaţie cauză-efect, că aducerea celor mulţi în starea de sărăcie extremă este preţul „libertăţilor nelimitate ale celor bogaţi”³³⁵.

Interpretând pe Ryszard Kapuscinski, un reputat scriitor contemporan, Bauman devoalează şiretlicurile folosite pentru falsificarea realităţii, întrebuinţate de către mass-media în scopul orientării eronate a emoţiilor publicului.

Primul vicleşug constă în prezentarea ştirilor despre lipsa de hrană cronică din anumite zone geografice în antiteză cu exemplele de succes ale lumii globalizate. Se exemplifică prin „tigri”, a căror populaţie însă nu adună mai mult de un procent din întregul continent asiatic.

„Menţionarea lor trebuie să demonstreze ceea ce era de demonstrat şi anume că soarta demnă de milă a celor înfometaţi este opţiunea lor sui generis; există alternative, ba încă la îndemână, dar nu sunt asumate din indolenţă şi nehotărâre.”³³⁶

Conţinutul subliminal indus al comunicării este că sărmanii sunt intrinsec culpabili de starea lor.

Al doilea tertip constă în faptul că ştirile sunt în aşa fel prezentate „încât să reducă problema sărăciei la tema foamei”³³⁷, creându-se impresia că fenomenul se manifestă pe o arie restrânsă (800 de milioane de oameni malnutriţi faţă de 4 miliarde de săraci) iar rezolvarea simplistă ar fi ajutorarea cu mâncare a subnutriţilor.

Trec astfel neobservate aspecte crude ale sărăciei, cum ar fi „condiţiile de trai îngrozitoare, boli, analfabetism, dezmembrarea familiilor, ruperea relaţiilor sociale, lipsa oricărui viitor şi neproductivitatea”³³⁸.

Tot nebăgate în seamă trec aspectele pe care pe care mass-media le eludează, cum ar fi dispariţia locurilor de muncă şi a mijloacelor de producţie agricolă din zonele atinse de globalizare. Îndemnurile cinice la muncă şi la „luarea sorţii în propriile mâini” reprezintă pentru telespectatori „supape de evacuare a pornirilor morale”³³⁹ care, latente fiind, nu se doresc a fi trezite.

Un al treilea şiretlic constă în „spectacolul dezastrelor prezentat de mass-media care susţine şi întăreşte indiferenţa etică zilnică, obişnuită, altfel decât prin descărcarea sentimentelor morale acumulate”³⁴⁰ .

Impresia generată astfel imunizează moral publicul şi chiar îi crează percepţia că lumea violentă şi săracă, îndepartată, reprezintă un pericol. Aproape niciodată nu se face vorbire despre sursa armamentului şi muniţiei folosite în eternele conflicte civile, ucideri, prădari şi anume fabricile occidentale „mândre de productivitatea şi competitivitatea lor la scală globală – sângele scumpei noastre prosperităţi”³⁴¹.

Sentimentul pericolului indus de imaginile despre despre violenţă şi sărăcie crează şi motivări puternice de ordin afectiv pentru respingerea emigranţilor „atunci când argumentele raţionale şi etice slăbesc”. Aceste imagini îi „ţintuiesc locului pe locali îngăduindu-le globaliştilor să se plimbe cu conştiinţa împăcată”³⁴².

Fabricarea consensului

Un alt autor celebru, lingvistul şi filosoful american Noam Chomsky, împreună cu Edward S.Herman, în lucrarea “Manufacturing Consent. The Political Economy of the Mass Media” („Fabricarea Consensului. Economia politica a Mass-Media”), prezintă în ediţia din 1988 o viziune asemănătoare.

Volumul prezintă o schemă de „model de propagandă” regăsită de autorul american în presă şi care întăreşte încredinţarea sa, întemeiată pe cercetarile întreprinse, că mass-media sunt folosite, prin opţiuni, eludari sau sublinieri, „să mobilizeze sprijinul pentru interesele speciale care domină statul şi activitatea privată”³⁴³.

Deşi acest fapt este vădit, totuşi, axioma democratică presupune independenţa presei şi preocuparea sa în a cerceta şi relata realitatea, nu prezentarea acesteia conform dorinţei celor potentaţi în a crea percepţia publică. Cu toate acestea, conducătorii din mass-media afirmă că selecţia ştirilor prezentate este făcută pe baza pe „criterii profesionale, imparţiale şi obiective  şi găsesc suport pentru această afirmaţie în cadrul comunităţii intelectuale”. „Dacă, totuşi, puternicii sunt în măsură să stabilească premisele discursului, să decidă ceea îi este permis  populaţiei în general  să vadă, să audă, şi la ce să se gândească, şi să gestioneze opinia publică prin campanii regulate de propagandă , imaginea standard a modului în care lucrează  sistemul  este în gravă contradicţie cu realitatea.”³⁴⁴

Rolul major al propagandei în „fabricarea consensului”, cum spunea Walter Lippmann, a fost evidenţiat de-a lungul timpului de cercetătorii din domeniul „opiniei publice, propagandei şi cerinţelor politice de asigurare a ordinii sociale”³⁴⁵.

Lippmann , încă de la începutul secolului XX, afirmă faptul ca propaganda reprezintă un mijloc curent, din ce în ce mai stilat şi însemnat, de a conduce oamenii.

Chomsky nu generalizează fenomenul la întreaga presă, dar subliniază importanţa „funcţiei de propagandă” a sistemului în general prin evidenţierea modelului propagandistic, a cauzelor, a metodelor de a furniza tendinţele şi a modului de selectare a ştirilor.

Analiza asupra mass-media se pretinde a fi făcută după principiile economiei de piaţă liberă, iar concluziile sunt verificate prin exemple din presa Statelor Unite de-a lungul vremii.

„Cele mai părtinitoare alegeri în mass-media apar din  preselecţia făcută de oamenii cu gândire de dreapta, din idei preconcepute, interiorizate şi din adaptarea personalului la constrângerile  proprietarilor, organizaţiei,  pieţei şi puterii politice. Cenzura este în mare măsură  auto-cenzura reporterilor şi comentatorilor care se adaptează la realităţile surselor  mass-media şi la cerinţele  organizaţiilor de media, dar este facută şi prin cei de la nivelurile mai înalte din cadrul organizaţiei mass-media care sunt aleşi să pună în aplicare  constrângerile impuse de proprietari şi de către alte centre  de putere ale pieţei şi guvernamentale.”³⁴⁶

Linia fasonării informaţiilor şi orientării presei este dată de persoane influente, directori corporatişti, deţinătorii şi liderii executivi din presă şi de anumite cercuri alese şi acceptate pentru a îndemna publicul spre anumite direcţii.

Aceste grupuri iniţiatoare sunt suficient de restrânse pentru a putea coopera, după modelul „vânzătorilor cu puţini rivali” şi aparţin aceleiaşi lumi elitiste, privesc societatea prin aceleaşi prisme, au aceleaşi motivaţii şi obligaţii şi deci, crează aceleaşi plăsmuiri sau acoperă în comun aceleaşi lucruri.

În situaţia în care sunt puncte de vedere şi interese diferite între aceşti iniţiatori, va izbucni o dezbatere publică la nivel superficial pentru reglarea fină a poziţionărilor, ceea ce va aparea ca o puternică dispută de idei, însă nimic nu va afecta esenţa bazei puterii celor în cauză: „Dar,  opiniile care  contrazic premisele  fundamentale sau sugerează că modul de exercitare a puterii de stat se bazează pe factori sistemici vor fi excluse din mass-media, chiar şi atunci când controversele  elitei asupra tacticilor sunt pasionat înverşunate.”³⁴⁷

Exemplele date referitor la capacitatea guvernamentală de a stabili „cadrele de referinţă şi ordinea de zi” a mass-media sunt dezbaterile „la nivel tactic”, care însă nu ating bazele fundamentale ale „nivelului strategic”, care s-au petrecut cu ocaziile intervenţiilor directe sau indirecte în Nicaragua, Guatemala, Brazilia, Chile sau Filipine, „propaganda trebuie să servească ca un voal pentru astfel de proiecte, mascând adevărata intenţie”³⁴⁸.

Precum şi în cazul subiectului Vietnam, firescul aparent al acestor discuţii, cu ştiri stânjenitoare acceptate cu măsură şi într-un cadru general dat, prestabilit, care elimină opoziţia reală, folosirea sentimentului patriotic pe post de cenzor, crează o imagine verosimilă şi eficace sistemului de propagandă.

Părerile favorabile corespunzatoare curentului principal exprimate în presa centrală devin surse credibile pentru restul mass-media, înlăturând atitudinea critică. „Dar chiar mai importantă în acest context este problema atenţiei acordate unei realităţi - plasarea ei, tonul,  repetiţia, cadrul de analiză în care este prezentată, precum şi faptele conexe  care o însoţesc şi îi dau  semnificaţie sau împiedică înţelegerea.”³⁴⁹

Lingvistul american este revoltat de modul de prezentare a unor „campanii pozitive” şi de eliminarea unor realităţi prin „umbrire sau accentuare”, prin alegerea circumstanţelor, cauzelor şi a ordinii de zi publice favorabile autorităţilor şi „grupurilor majore de putere”.

Se face referire aici la gradele diferite de atenţie acordată crimelor săvârşite în statele inamice faţă de cele prietene.

Reeditarea din 2002 aduce la zi cele prezentate în anul 1988, actualizând modelul de propagandă în contextul situaţiei globale existente după încheierea Războiului Rece.

Funcţionarea mass-media, în modul în care sunt organizate şi interconctate, spune Chomsky, este determinată de „puternicele interese societale care le controlează şi le finanţeaza”. Propaganda desfăşurată de presă este subscrisă „agendelor” exponenţilor acestor interese, politica editorială şi redacţională fiind controlată, nu în mod grosolan, ci prin selectarea personalului şi invitaţilor potrivit orientării instituţiei mass-media.

„Factorii structurali sunt cei cum ar fi proprietatea şi controlul, dependenţa de alte surse majore de finanţare, în special, agenţiile de publicitate, precum şi interesele reciproce şi relaţiile dintre mass-media şi cei care fac ştirile şi au puterea să le definească şi să le explice înţelesul.”³⁵⁰ Sistemul propagandistic se bazează şi pe alte tertipuri, cum ar fi presiunile asupra redactorilor incomozi, oferirea de experţi preorientaţi care să susţina justeţea unor idei, stabilirea paradigmei de desfăşurare a dezbaterilor astfel încât ea să convină atât elitei cât şi exponenţilor mass-media, indiferent de situaţia reală sau de interesele generale.

” În opinia noastră, aceleaşi surse puternice de alimentare de dedesubt, care deţin mass-media şi o finanţează prin agenţiile de publicitate, care joacă rolul de precizare primara a ştirilor, şi care produc experţi cu reacţii ostile şi gândire-potrivită, de asemenea, joacă un rol cheie în stabilirea principiilor de bază şi a ideologiilor dominante. Credem că ceea ce fac jurnaliştii , ceea ce ei văd ca fiind o ştire onorabilă, şi ceea ce consideră acceptabil ca premise ale muncii lor, este în mod frecvent explicabil prin stimulentele, presiunile, constrângerile conţinute de o astfel de analiză structurală”.³⁵¹

Pentru creşterea credibilităţii se permite existenţa unei disidenţe firave, moderate şi controlate, care simulează varietatea de opinii, însă, de fapt, contribuie la întărirea curentului principal prin critici neimportante şi neesenţiale.

„De asemenea, trebuie remarcat faptul că vorbim despre structura şi prestaţia mass-media şi nu de efectele mass-media asupra publicului. Desigur, aderarea mass-media la agenda oficială, cu o slabă disidenţă, este de natură să influenţeze opinia publică în direcţia dorită, dar aceasta este o chestiune treptată, iar în cazul în care interesele publicului diferă semnificativ de cele ale elitei, şi în cazul în care exista surse proprii, independente de informaţii, linia oficială poate fi pusă la îndoială pe scară largă. Punctul pe care vrem să îl subliniem aici, însă, este faptul că modelul de propaganda descrie forţele care modelează ceea ce mass-media face; aceasta nu implică faptul că orice propagandă care provine de la mass-media este întotdeauna eficientă.”³⁵²

Modelul propagandistic. Primele filtre

Ediţia a doua a lucrării, din 2002, îşi propune aducerea la zi a modelului de propagandă descris în 1988, dovedind totodată validitatea celor expuse iniţial, pe care le reproducem mai jos.

În cadrul primului filtru „mărimea, proprietatea şi orientarea spre profit a mass-media”, lingvistul american expune o scurtă istorie a presei, în care se evidenţiază apariţia şi creşterea după anii 1850 a unei componente radicale orientate spre un public pe care l-a solidarizat prin prezentarea unei axiologii diferite, care a contribuit la obiectivarea sa şi formarea conştiintei de clasă.

Puternic antagonică intereselor elitei conducatoare, căreia îi devoala esenţa, această presă lovea în însăşi baza conceptuală a ierarhiei sociale fundamentată pe dreptul divin.

Încercările constrângătoare de a elimina astfel de publicaţii cu asemenea conţinuturi, constând în acţiuni penale sau finaciare (plângeri bazate pe legi anticalomnie, taxe menite să ridice costurile de producţie) au dat greş şi au generat un curent de gândire liberal care considera că legile concurenţei vor reuşi ceea ce anterior nu s-a reuşit pe căi administrative.

Din cauza apariţiei în acea perioadă a maşinilor de tipărit scumpe, evoluate, jurnalele clasei muncitoare nu au reuşit să ţină pasul cu ziarele orientate spre interesele celor avuţi, astfel încât mişcarea muncitorească şi-a pierdut exponenţii din mass-media vremii.

Apariţia şi dezvoltarea pieţei libere a fost acompaniată şi de un proces de „industrializare a presei”, atât în Marea Britanie cât şi în Statele Unite.

“Astfel, primul filtru - limitarea proprietarilor de media la aceia cu avere substanţială, necesară investiţiilor, – s-a  aplicat cu un secol sau mai mult în urmă, şi a devenit tot mai eficient odată cu timpul.”³⁵³

Presa locală, mică şi foarte mică, depindea de „marile companii naţionale şi de serviciile de cablu pentru toate ştirile”, astfel încât fenomenul de concentrare în crearea de ştiri a devenit din ce în ce mai intens şi a condus, în final şi la concentrarea proprietăţii, cu toate încercările de impunere a legilor anti-trust, care au fost abrogate în perioada Reagan.

„În concluzie, firmele dominante mass-media sunt întreprinderi destul de mari; acestea sunt controlate de oameni foarte bogaţi sau de către managerii care sunt supuşi unor constrângeri clare de către proprietari şi de către alte forţe orientate spre piaţă şi profit; şi sunt strâns interconectate si au importante interese comune cu alte corporaţii mari, bănci şi guvern. Acesta este primul filtrul puternic care  afecteaza selectia ştirilor.”³⁵⁴

Al doilea filtru „licenţa dată de publicitate pentru a face afaceri” se referă la rolul deţinut în piaţa liberă a mass-media de către publicitate.

Iniţial, costul de producţie al ziarelor era acoperit de preţul de vânzare al acestora. Apariţia reclamelor a permis comercializarea jurnalelor sub costurile de publicare, ceea ce a contribuit la ieşirea de pe piaţă a tipăriturilor văduvite de aportul publicităţii, piaţa liberă fiind denaturată de inţentiile agenţiilor de advertising şi generându-se astfel amplificarea procesului de concentrare.

„Din momentul introducerii publicităţii în presă, prin urmare, ziarele clasei muncitoare şi cele radicale au fost serios dezavantajate. Cititorii lor având  mijloace materiale modeste, acest factor  a afectat întotdeauna interesele agenţiilor de publicitate.”³⁵⁵

„Pe scurt, mass-media sunt interesate în atragerea publicului cu putere de cumpărare, nu de audienţa în sine;  publicul bogat este acela care aprinde interesul  publicităţii astăzi, ca şi în secolul al XIX -lea. Ideea că orientarea spre audienţe mari  facen mass-media democratică suferă astfel de slăbiciunea  iniţială a sistemul de vot politic analog,  care este un sistem de vot ponderat de venit!”³⁵⁶

Influenţa agenţiilor de publicitate asupra programelor de televiziune este dată tocmai de contribuţia lor financiară, iar mass-media devine prizoniera lor prin audienţele obţinute, nu prin emisiuni culturale sau ştiintifice critice, dezbateri asupra afacerilor publice, asupra poluării mediului sau a problemelor politice cu conţinut serios social – cu excepţia celor pro-conservatoare, ci prin divertisment uşor care îndeamnă spre consumerism.

Al treilea filtru identificat de Noam Chomsky sunt „sursele ştirilor din mass-media”.

Relaţia strânsă a instituţiilor media cu sursele importante de ştiri este dată, pe de o parte de nevoia de fluxuri continue de ştiri credibile, iar pe de alta parte de insuficienţa reporterilor şi carelor de transmisie faţă de multitudinea şi dispersia evenimentelor, generându-se astfel o comunitate de nevoi economice şi de interese.

„Sursele guvernamentale şi cele corporatiste au, de asemenea, marele merit de a fi recunoscute şi credibile datorită statutului şi prestigiului lor.”³⁵⁷

Redactorii au tendinţa de a considera declaraţiile oficiale ca fiind lipsite de vreun temei de îndoială, ceea ce le reduce costurile anchetelor şi posibilitatea de a da impresia de neobiectivitate, cum s-ar întampla în cazul folosirii surselor alternative.

„Amploarea operaţiunilor de informare publică ale guvernului  şi ale birocraţiilor corporative, care constituie sursele primare de ştiri este vastă şi asigură un acces privilegiat  mass-mediei.”³⁵⁸

Relaţia dintre angajaţii relaţiilor publice corporatiste sau guvernamentale şi presă este intens cultivată prin acordarea de facilităţi jurnaliştilor care le uşurează preluarea ştirilor.

„Relaţia dintre putere şi procurarea de ştiri se extinde dincolo de furnizarea zilnică a ştirilor oficiale şi corporatiste, către  formarea  ofertei  de  experţi. Dominaţia  surselor oficiale este slăbită de existenţa unor surse extrem de respectabile  neoficiale, care au opinii disidente de mare autoritate. Această problemă este atenuată de  cooptarea experţilor, de exemplu, punându-i pe statul de plată în calitate de consultanţi,  finanţându-le cercetarea, organizând think-tank-uri care îi vor angaja în mod direct şi vor ajuta difuzarea mesajele lor.”³⁵⁹

Citându-l pe Henry Kissinger, Chomsky scrie că relaţia presă – experţi este biunivocă, în sensul ca aceştia, susţinând puncte de vedere consacrate, aflate în curentul prestabilit, generează consensul dorit şi in acelaşi timp, primesc şi o confirmare a valorii lor, consolidându-se ca specialişti.

„În conformitate cu această formulă, în cursul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, un şir de instituţii a fost creat şi  a fost activat în scopul propagării  punctului de vedere corporatist. Multe sute de intelectuali au fost aduse  la aceste instituţii, unde munca lor era finanţată  iar  rezultatele ei au fost diseminate de mass-media printr-un efort sofisticat de propagandă.  Finanţarea corporatista  şi  scopul clar  ideologic în efortul general  nu a avut nici un efect vizibil asupra credibilităţii  intelectualilor astfel mobilizaţi;  dimpotrivă,  finanţarea  şi promovarea  ideile lor i-a catapultat în presă.”³⁶⁰

O altă sursă de specialişti o reprezintă însăşi presa, precum şi foştii disidenţi reevaluaţi.

Alte două filtre propagandistice

Drept cel de-al patrulea filtru este prezentat ca fiind „ameninţările şi cei ce le aplică”.

“Ameninţările se referă la răspunsurile negative la o declaraţie sau un program din media. Acestea pot lua forma  scrisorilor, telegramelor, apelurilor telefonice,  petiţiilor, proceselor, discursurilor şi citărilor în faţa Congresului, precum şi alte modele de plângeri, ameninţări  şi acţiuni punitive.  Acestea pot  fi organizate la nivel central sau local, sau pot consta în totalitatea acţiunilor  independente ale persoanelor fizice.”³⁶¹

Presiunile puse asupra anumitor programe sau conţinuturi pot, dacă au puterea necesară, să aducă mari prejudicii instituţiilor mass-media, atât penale cât şi civile, financiare. Un mijloc eficace poate fi chiar boicotul acordării de publicitate, în situaţia în care interesele agenţiilor de publicitate sau corporaţiilor sunt lezate, ori dacă audienţele sunt scăzute din cauza abordării educaţionale a unor subiecte de interes public.

Ameninţările pot fi exercitate direct, prin apeluri nemijlocite, ori indirect, prin „finanţarea monitorizării de către aripi de dreapta sau a  operaţiilor think-tank-urilor destinate să atace  mass-media. Ei pot finanţa, de asemenea, campanii politice şi să ajute ajungerea la putere a  politicienilor conservatori, care vor  servi mai direct interesele  puterii private  în blocarea sau combaterea oricărui deviaţionism în mass-media.”³⁶²

Al cincilea filtru este identificat ca fiind cel ideologic: „anticomunismul ca mecanism de control”.

„Un filtru  final este ideologia  anticomunistă. Comunismul, ca rău suprem, a fost întotdeauna fantoma care a bântuit pe  marii proprietari, pentru că el ameninţă chiar rădăcina  poziţiei şi statutului lor de clasă superioară. Revoluţiile sovietice, chineze, cubaneze au traumatizat  elitele occidentale, iar  conflictele în curs de desfăşurare şi bine mediatizatele  abuzuri ale  statelor comuniste au contribuit la edificarea  opoziţiei faţă de comunism ca prim principiu al ideologiei şi politicii  Vest-ului.”³⁶³

Îndoctrinarea anticomunistă realizează coeziune socială contra unui duşmanului comun, iar menţinerea vagă a caracteristicilor inamicului dă posibilitatea identificării oricarei opoziţii faţă de curentul principal cu pericolul acesta.

Orice poate fi etichetat drept comunist şi aşa devine indezirabil pentru întreaga populaţie.

„Ar trebui remarcat că atunci când fervoarea  anti-comunistă  este stârnită, cererea de probe serioase în sprijinul pretenţiilor  de abuzuri comuniste este suspendată, iar  şarlatanii  devin ei înşişi probe.  Dezertori, informatori şi alti oportunişti asemenea  devin centrul atenţiei  ca  experţi şi rămân acolo chiar şi după demascarea lor ca fiind foarte necredibili, dacă nu de-a dreptul  mincinoşi.”³⁶⁴

Prezentarea lumii ca fiind împărţită în comunişti şi anticomunişti generează un mecanism de control asupra mass-media, orice atitudine nuanţată devenind demnă de critici vehemente. Ideologia şi religia anticomunsta constituie filtre puternice.

În ediţia publicată în anul 2002, Noam Chomsky constată înlocuirea temei comunismului cu tema terorismului, cu aceleaşi efecte, atât de necesare influenţării psihologice a populatiei.

Scurgerile în presă

În cadrul campaniilor propagandistice, filtrele amintite mai sus realizează o „cenzură” neoficială, ştirile venite din afara curentului principal oficial fiind aproape complet eliminate.

Istoriile folositoare pornesc de obicei în baza unor „scurgeri de informaţii”, ajung la o instituţie de presă, de unde se răspândesc în întreaga mass-media, în diferite versiuni şi astfel se ajunge la influenţarea opiniei publice.

Scrierea sigură şi elocventă îndepărtează orice judecată critică şi primeşte ajutor chiar în lipsa dovezilor. O dată pornit şuvoiul favorabil, ştirea se amplifică, iar orice opoziţie devine imposibilă.

„Mass-media nu doar suspendă judecata critică şi zelul de investigare, ele concurează pentru a găsi modalităţi de a pune adevărul nou stabilit într-o lumină favorabilă. Teme şi fapte  -  chiar şi analize atente şi  bine documentate,  care sunt incompatibile cu tema  acum instituţionalizată,  sunt suprimate sau ignorate. În cazul în care tema se prăbuşeşte din cauza poverii  propriei   confecţionări, mass-media se va plia în linişte  şi va  trece la un alt subiect.”³⁶⁵

„În concluzie, o abordare  propagandistica a prezentărilor din  mass-media sugerează o divizare sistematică şi extrem de politică a ştirilor în baza  serviabilităţii faţă de interesele importante ale puterii interne. Acest lucru ar trebui să poată fi observat în alegerea diferită a subiectelor şi în volumul şi calitatea prezentărilor”³⁶⁶

Globalizarea vs. raţionalitate

În ediţia revizuită din anul 2002, autorii americani reiau teza principală a propagandei mediatice prin care lămuresc acţiunile mass-media înrâurite de „caracterul lor corporatist şi prin integrarea lor în economia politică a sistemului economic dominant.”³⁶⁷ Sunt subliniate fenomenele de centralizare şi concentrare crescânde, crearea marilor trusturi cuprinzând toate tipurile de media, precum şi efectul de globalizare informaţională.

„Ramuri importante ale mass-media, cum ar fi filmele şi cărţile, au avut pieţe substanţiale globale de mulţi ani, dar numai în ultimele două decenii, au beneficiat de un sistem global de mass-media , cu efecte majore asupra sistemelor naţionale de mass-media, cultură şi politică . Acesta a fost alimentat de globalizarea generală a afacerilor, de creşterea rapidă a asocierii globale în publicitate şi de îmbunătăţirea tehnologiei comunicaţiilor, care a facilitat operaţiunile si controlul transfrontalier. Acesta a fost, de asemenea ajutat pe parcurs şi de politica guvernelor de consolidare a ideologiei neoliberale”³⁶⁸

Prin intermediul instituţiilor de la Bretton Woods, prin presiunile F.M.I. şi ale Băncii Mondiale în folosul companiilor privilegiate nerăbdătoare să se răspândească global, prin doctrina neoliberală impusă şi justificatoare, instituţiile media corporatiste şi-au extins controlul asupra întregii lumi.

„Cultura şi ideologia promovate în acest proces de globalizare se referă în mare măsură la teme despre stilul de viaţă, despre mărfuri şi despre achiziţia acestora, şi au tendinţa de a slăbi orice simţ al comunităţii util pentru viaţa civică”³⁶⁹

Referitor la rolul Internetului în demonopolizarea puterii globaliste, Chomsky dă exemplul locuitorilor Boliviei care, în faţa presiunilor Băncii Mondiale de a privatiza şi taxa apa potabilă prin Bechtel Corporation, reuşind o puternică mişcare de protest antrenată prin Internet, au reuşit să abroge hotărârea luată la presiunea americană în anul 2000.

„Pe scurt, modificările din politică şi din comunicaţii petrecute de-a lungul ultimilor zeci de ani, au avut tendinţa, în contrapartidă, să sporească aplicabilitatea modelului de propagandă. Creşterea puterii corporative şi atingerea globalizării, fuziunile şi continua centralizare a mass-media, precum şi declinul serviciilor publice de televiziune, au făcut considerentele legate de profit mai influente, atât în Statele Unite cât şi în străinătate. Competiţia pentru publicitate a devenit mai intensă, iar graniţele dintre departamentele editoriale şi de publicitate au slăbit şi mai mult. Redacţiile au fost mai bine încorporate în imperiile transnaţionale corporative, cu reduceri bugetare şi cu continua diminuare a entuziasmului managementului pentru jurnalismul de investigaţie, care ar putea contesta structurile de putere.”³⁷⁰

În continuare se enunţă că „aceste schimbări, care au consolidat aplicabilitatea modelului de propagandă, au slăbit serios sfera publică, adica gama de locuri şi forumuri în care sunt dezbatute  chestiunile importante pentru  comunitatea democratică şi unde se promovează  informaţiile  relevante pentru o participare a cetăţenilor în cunoştinţă de cauză. Promovarea constantă şi puterea culturală a marketingului şi publicităţii  au cauzat  înlocuirea  sferei publice politice  cu o cultură de consum depolitizată.”³⁷¹

În fine, „agenţiilor de publicitate nu le place sfera publică, unde audienţele sunt relativ mici, unde au loc controverse,  iar condiţiile nu sunt cele ideale pentru a vinde bunuri.  Preferinţa lor pentru divertisment stă la baza erodării progresive a sferei publice în cadrul sistemului de mass-media comerciale.”³⁷²

În continuare încercăm să prezentam şi alte opinii referitoare la subiectul abordat.

Războiul mediatic

În concepţia SUA, preluată şi de NATO, sub impactul behaviorismului, se consideră că atitudinile şi comportamentele, urmărite a fi influenţate sau modificate prin acţiuni psihologice, se construiesc în baza factorilor socio-istorici alături de cei socio-culturali, adică a stimulilor exteriori, făcându-se abstracţie de starea prealabilă a subiecţilor. „Această ipoteză ar presupune o legătură cauzală liniară: situaţia determină o atitudine care la rândul ei împinge spre acţiune (comportament).”³⁷³

În ecuaţie, consideră unii specialişti, ar trebui introduse şi atitudinile preexistente aplicării factorilor externi, referindu-se la valoarea remanentă a experienţelor, educaţiei, la firea subiecţilor-ţintă etc.

Dacă însă adaugăm şi natura umană, un subiect aproape tabu, care, conform lui Aristotel „înclină din capul locului mai mult spre plăcere din care cauză intrăm mai lesne pe calea desfrânării decât a bunei cuviinţe”³⁷⁴ iar, în viziunea lui Fukuyama se găseşte între „înger şi demon”, adică „proporţia îngerilor şi demonilor depinde de recompensele pe care le primeşte fiecare în parte”³⁷⁵, putem conchide că omul este vulnerabil chiar în absenţa factorilor externi de influenţare, fiind mai mult sau cel puţin egal aplecat către viciu decât spre virtute.

Definiţia „războiului mediatic”, componentă a aşa-numitului „război psihologic” inclus în acţiunile informaţionale, este dată în lucrarea „Propaganda fără frontiere” de către Călin Hentea, astfel: „războiul mediatic cuprinde întreg spectrul de confruntări, purtate exclusiv în mass-media, atât între presa provenind din taberele adverse aflate în conflict, cât şi cele dintre diferitele organe ale mass-media aparţinând aceleiaşi părţi, referitoare la războiul în cauză, pentru impunerea propriilor puncte de vedere”³⁷⁶.

Nefiind amintit oficial în documentele conceptuale, din motive de morală şi corectitudine politică legate de libertatea presei, războiul mediatic a devenit o realitate de necontestat.

O altă definiţie, mai apropiată temei lucrării de faţă, a fost postată pe site-ul guvernului iugoslav în timpul conflictului din 1999: „războiul mediatic constă într-un repertoriu de tehnici şi presiuni psihologice aplicate de lobby-ul internaţional, organizaţii şi indivizi, pentru atingerea scopurilor lor politice, prin utilizarea mass-media împotriva unor grupuri ţintă din propria lor ţară sau din străinatate pe perioade extinse de timp”³⁷⁷.

Călin Hentea, un apreciat autor român, remarcă următorul fapt: „Cortina de fier s-a prăbuşit extrem de rapid în statele din centrul şi estul Europei, pentru că, la sfârşitul anilor ’80, nu a existat nici în blocul comunist şi nici în cel capitalist o tehnologie de bruiaj sau de blocaj informaţional capabilă să stăvilească circulaţia informaţiilor”³⁷⁸.

Cenzura, în sensul blocării audienţei-ţintă în a primi informaţii diverse şi diferite, altele decât cele transmise de o anumită putere, constă de fapt într-o activitate care „din raţiuni de corectitudine politică şi morală”³⁷⁹ este eludată şi ea din discuţiile conceptuale ale actorilor importanţi statali sau nestatali.

Un alt fenomen important, care poate înlocui cenzura oficială, este cel denumit „spirala tăcerii”. Putând fi numit şi „dictatura majorităţii”, teoria aferentă acestuia se referă la blocarea părerilor diferite faţă de curentul principal de opinie publică. „Ca urmare a complianţei individului faţă de opinia generală a mediului social în care trăieşte, opinia percepută drept dominantă devine şi mai puternică, în timp ce alternativele intră în declin.”³⁸⁰

Referindu-se la importanţa majoră a televiziunii în faţa celorlalte mass-media, Cristina Coman remarcă faptul că aceasta „are o putere sporită de a emoţiona, adresându-se în primul rând dimensiunii afective a omului şi abia în al doilea rând disponibilităţilor sale reflexive”³⁸¹.

Analizând adâncimea neîncrederii în societatea americană, Fukuyama leagă acest fenomen de răspândirea televiziunii, constatând o legatură directă: „nu numai ca programele de televiziune alimentează cinismul în rândul telespectatorilor, prin importanţa pe care o dau sexului şi violenţei, dar faptul că oamenii stau în faţa televizorului aşezaţi pe canapeaua din salon le limitează ocaziile de a lua parte la activităţile sociale care implică contactul direct cu semenii, într-o ţară în care cetăţeanul obişnuit se uită la televizor peste patru ore pe zi”³⁸².

Influenţarea psihologică nu beneficiază însă de criterii precise de cuantificare a rezultatelor, peste acestea suprapunându-se o mulţime de alţi factori specifici. „Vom vorbi aşadar despre eficacitatea acestui tip de acţiuni în sensul determinării măsurii în care obiectivele propuse au fost atinse, nu despre eficienţa lor, adică despre raportul costuri/rezultate.”³⁸³

În lucrarea „Noile haine ale propagandei”, Călin Hentea prezintă „cruciada” împotriva imbecilizării prin televiziune pornită de filosoful şi politologul italian Giovani Santori. Conform acestuia, în zonele acoperite de televiziune şi INTERNET, capacitatea raţionala a lui Homo Sapiens a fost redusă la „un limbaj perceptiv, concret, vizual, limitat la imagini gata fabricate, preconcepute, difuzate pentru satisfacerea lui Homo Ludis”³⁸⁴ aflat în Homo Videns.

Prin alegerile făcute în sondajele de opinie destinate alcătuirii grilelor de programe TV, însăşi populaţia aplecată spre superficial solicită emisiuni fără încărcături serioase, formative sau informative, reproducându-şi felul de a fi.

Metodele prin care acest cerc vicios poate fi întrerupt sunt, în opinia lui Santori, presiunile economice asupra redacţiilor ori „dirijarea” sondajelor de opinie în direcţia dorită.

„Altfel spus, influenţa directă, democratică a opiniei publice asupra mass-mediei poate fi premeditat alterată tocmai datorită sărăciei în gândire a lui Homo Videns şi dependenţelor de facil şi distracţie ale lui Homo Ludis.”³⁸⁵

Acest enunţ ne întăreşte concluziile anterioare, căci dacă populaţia nu este capabilă să-şi aleagă programe de televiziune de o anumită calitate morală, oare cum reuşeşte să fie aptă de alegeri electorale în propriul interes sau în cel general, etic ?

Călin Hentea, preluând părerea sociologului francez Jacques Ellul, consideră că propaganda în favoarea unei puteri străine, pentru a fi eficace, trebuie făcută de aşa-numite „Coloane a cincea” formate din persoane autohtone. „Cea mai eficientă propagandă este aceea care provine de la o sursă (oameni, instituţii) aflată chiar în centrul mediului căruia i se adresează şi care se fundamentează pe idei, pe concepţii preexistente în societatea respectivă.”³⁸⁶