Virtute sau viciu

Considerând fericirea ca bine suprem şi ca scop final al oamenilor, deci şi al asociaţiilor lor politice, aceasta fiind bazată pe virtute, care este neegal distribuită oamenilor, mulţi dintre aceştia fiind văduviţi în proporţii diferite de prezenţa ei, la fel şi popoarele, filosoful nu defineşte o anumită formă de conducere ca fiind universală. „Fiecare popor, urmând fericirea şi virtutea, pe căi deosebite, îşi organizează de asemenea viaţa sa, precum şi statul, pe baze de asemenea deosebite”²¹².

O altă observaţie pe care o face clasicul grec este faptul că o cale de refacere a unei societăţi ruinate de viciu, de dezorganizare lască şi hedonistă, este „războiul, (care) dă cu sila dreptate şi înţelepciune”²¹³.

Un rol în protejarea virtuţii este atribuit educatorilor care trebuie să nu permită ajungerea la cunoştinţa celor tineri nici măcar a unei poveşti imorale: „legiuitorul va trebui să alunge din cetatea sa necuviinţa în vorbe, după cum alungă din ea orice viciu”²¹⁴.

Aristotel consideră că atunci când cineva aude, apoi îndrăzneşte să pronunţe cuvinte lipsite de bună-cuviinţă, este la un pas şi de a le făptui, iar acest lucru trebuie interzis încă din etapa timpurie a vieţii. Până şi „farsele satirice şi comediile”, „picturile şi reprezentările obscene” trebuie îndepărtate de tineri până la vârsta la care „educaţia îi va fi întărit împotriva primejdiilor acestor reuniuni”²¹⁵.

Neurmând aceste precepte, ba chiar dimpotrivă, „pretutindeni unde educaţia s-a nesocotit, statul a primit din pricina aceasta o lovitură funestă”²¹⁶.

Pe o altă linie a cercetării, Aristotel face referiri la artişti, al căror public nu este omogen, fiind constituit atât din oameni educaţi cât şi din vulg, care şi el are nevoie de recreere. Considerând mulţimea ca fiind de „natură inferioară”, arta necesară acesteia este tot atât de „degradată”, căci “fiecare nu gaseşte plăcere decât în ceea ce corespunde naturii sale”²¹⁷.

Analizând mobilurile infracţiunilor, chiar ale omuciderilor, sunt enumerate, în afara absenţei celor trebuincioase, indispensabile, poftele neîmplinite sau dispoziţiile de moment aflate în neorânduială. Soluţia oferită, aceeaşi ca şi pentru prevenirea revoltelor sociale, este „mai întâi proprietatea, oricât de mică ar fi, şi deprinderea muncii; apoi cumpătarea”²¹⁸, iar pentru spiritele independente, filosofia.

La nivel social, ca motiv de „lupte şi răscoale”, sunt prezentate excesele extremelor numite democraţie şi oligarhie, întrucât singurele pături cu obiective de nereconciliat sunt bogaţii şi săracii, care o dată ajunşi la conducere, îşi impun propriile interese.

Însă tendinţa generală, se observă, chiar în ciuda bunelor intenţii, este dată de comiterea unei perechi de greşeli mari: „mai întâi dând prea multe drepturi bogaţilor, apoi înşelând clasele inferioare. Cu timpul, în mod necesar, dintr-un bine fals iese întotdeauna un rău adevărat; căci ambiţia bogaţilor a ruinat mai multe state decât ambiţia săracilor”²¹⁹.

În continuare, Aristotel, evident un om bogat şi stăpân de scalvi, compară tipurile de decizii care se pot adopta în democraţie sau în oligarhie, precum şi nedreptăţile asociate acestora. În democraţie, nedreptatea ar consta în faptul că „majoritatea suverană prin numarul său îşi va împărţi îndată averile bogaţilor”, în timp ce în oligarhie, preceptele oligarhice ar conduce la tiranie, „căci dacă un individ este mai bogat decât toţi bogaţii împreună, trebuie (...) ca acest individ să fie suveran”²²⁰.

În concluzie, deliberările în democraţie ar prezenta avantajul dat de „instinctele mulţimii”, însă numai cu ajutorul influenţei primite „prin cultura oamenilor de seamă”²²¹. Însemnătatea acestei încheieri este mare şi o vom analiza în capitolul următor referitor la mass-media ca platformă de comunicare.

Egalitate şi justiţie

Referitor la dificultăţile întâmpinate în calea spre a atinge „egalitatea şi justiţia”, se consideră că acestea sunt mai lesne de surmontat decât „a împiedica prin convingere pe nişte oameni destul de puternici să-şi satisfacă lacomele lor dorinţe”²²². Soluţia ar fi autoînfrânarea poftelor, însă natura umană dovedeşte că simplul act volitiv al fiecaruia nu este de ajuns, ci trebuie să existe un vector extern individului, „căci neatârnarea nemărginită a voinţei noastre proprii nu ar putea fi stavilă împotriva viciilor, pe care fiecare din noi le poartă în sine”²²³.

Iar transpunerea în fapte a acestor limitari externe, în situatia deciziilor luate prin vot universal şi prin corp eligibil deschis, adică în democraţie, este vazută ca absolut necesară, deoarece „nu orice stat este făcut s-o rabde; iar existenţa sa este foarte nesigură, fiindcă numai nişte moravuri şi legi bine orânduite pot s-o menţină”. „Toate vicleşugurile tiranilor pot găsi loc în această democraţie; spre exemplu (...) destrăbălarea femeilor şi copiilor. Se va mai îngădui fiecaruia şi libertatea de a trăi cum îi place”. În acest context, populaţia va deveni un mare susţinător al conducerii, din simplul motiv că „oamenii în general vor mai degrabă un trai fără disciplină decât o viaţă înţeleaptă şi ordonată”²²⁴.

Oamenii se vor ridica însă împotriva ocârmuirii în cazurile extreme de nedistribuire justă a averilor sau gloriei, din indignarea faţă de acestea sau faţă de ofense, jigniri, teamă, atitudine trufaşă, desconsiderare, din cauza uneltirilor politice, comploturilor şi nepăsării, acestea constituindu-se în cauze interioare ale nimicirii.

Printre cauzele externe ale ruinării orânduirilor este dat exemplul vecinătăţii unui alt stat „constituit pe un principiu opus principiului lor sau când duşmanul acesta, oricât de departe este, are o mare putere”²²⁵.

Tot Aristotel avertizează asupra pericolului constituirii în interiorul societăţii a unor grupuri redutabile formate pe baza „mărimii averii şi pe forţele unui partid numeros”, fapt ce trebuie prevenit. Dacă totuşi asemenea grupări au fost deja constituite, ele trebuie să fie ori exportate ori puterea lor trebuie diminuată treptat, „căci puterea corupe pe cineva şi nu toţi oamenii sunt capabili de a suporta prosperitatea”²²⁶.

Subliniind importanţa sprijinului popular în menţinerea formei de conducere, astfel încât mai mulţi să susţină decât să dorească înlocuirea ordinii existente, filosoful îndeamnă la cumpătare şi mai ales la evitarea unor erori săvârşite de obicei atât în democraţie, cât şi în oligarhie. Astfel, în democraţie, unde majoritatea săracă legiuieşte, ar trebui mascate intenţiile de expropriere a bogaţilor, mimându-se tocmai contrariul, „după cum în oligarhii guvernământul ar trebui să pară că are în vedere numai interesul poporului”²²⁷.

Aristotel povăţuieşte în special pe oligarhi să se oprească din a face legămintele lor obişnuite de tipul „voi fi duşmanul statornic al poporului; îi voi face tot răul ce i-l voi putea face” şi să se exprime în sensul opus, „luând o mască cu totul diferită (...): nu voi face niciodată nici un rău poporului”²²⁸.

În final se poate spune că „a face rău poporului, a-i îndepărta pe cetăţeni din cetate şi a-i risipi sunt manopere comune oligarhiei şi tiraniei”²²⁹.

Statele Unite, democraţie sau oligarhie

Revenind la contemporaneitate, Noam Chomsky, considerând că în Statele Unite se exercită o anumită presiune asupra cetăţenilor proprii, încearcă să răspundă la întrebările majore pe care ni le-am pus la începutul capitolului.

Plecând de la necesitatea promovării democraţiei în interiorul SUA, autorul american evocă dreptul la liberă exprimare ca fiind un lucru „crucial pentru democraţia autentică”²³⁰.

Remarcă însă „rolul presei în subminarea politicilor democratice”²³¹, precum şi pe cel al „concentrării de putere privată”²³² tot în subminarea democraţiei. Aşa cum a afirmat Woodrow Wilson, „stăpânii guvernelor Statelor Unite sunt capitaliştii şi producătorii din Statele Unite”²³³.

Tot Chomsky îl interpretează pe filosoful social John Dewey: „politica este umbra aruncată asupra societăţii de către marile afaceri şi va ramâne astfel atâta vreme cât puterea constă în afaceri pentru profitul privat cu ajutorul controlului privat asupra băncilor, terenurilor, industriei; profitul privat fiind întărit de controlul asupra presei, agenţiilor de presă şi altor mijloace de publicitate şi propagandă”²³⁴.

Filosoful face referiri şi asupra moralei corporatiste, mai precis asupra lipsei sale. „Puternicele mijloace de publicitate şi propagandă trebuie desfăşurate pentru a se asigura că un public emancipat nu începe să înţeleagă maşinaţiunile sistemului corporatist de stat.”²³⁵

Apoi, în acelaşi registru, se prezintă teoria lui James Madison, anume faptul că oamenii bogaţi sunt reprezentativi, iar cei săraci nu pot participa la actul politic pentru că ar râvni la averile primilor. „Populaţia îşi va fi folosit drepturile electorale pentru distribuirea mai echitabilă a pământurilor”²³⁶, iar pentru a se evita acest lucru ar fi necesare chiar anumite „aranjamente”.

Aceste „aranjamente” sunt identificate de Chomsky în tehnicile de propagandă de tip nazist împrumutate de societăţile anglo-americane, la început doar în domeniul comercial. Folosind simboluri, sloganuri, adresându-se afectelor, emoţiilor, prin repetare, propaganda de tip „mesianic demonic este o pârghie naturală în mâinile grupurilor de conducere (...) în folosul intereselor imediate din sectoarele puterii şi bogăţiei, precum şi dominaţiei globale”²³⁷.

Evocând scăderea veniturilor salariale din SUA după 1970, odată cu aplicarea teoriilor neoliberale şi sporirea avuţiei bogaţilor, prezentând concepte precum „economia sănătoasă” datorată creşterii numărului săracilor şi şomerilor, Chomsky constată faptul că toate acestea s-au sprijinit psihologic fie pe folosirea temelor religioase, fie pe inducerea fricii faţă de adversari inventaţi sau exageraţi, în scopul abaterii atenţiei.

Continuând cu prezentarea falsificării de către autorităţi a unor sondaje de opinie legate de teme sociale precum şi a unor indicatori ai dezvoltării economice în scop propagandistic, lingvistul demontează principiile neoliberale aplicate în SUA, tezele comerţului aşa-zis liber, concluzionând că „într-o societate profund atomizată, publicul este, ca urmare, privat în mod grav de a-şi forma opinii consistente”²³⁸.

Fireşte, opiniile prezentate mai sus pot fi combătute prin prisma „subiectivismului“ lui Chomsky, un adept al democraţiei neviciate de propaganda corporatistă şi globalistă. Noi prezentăm în continuare şi alte puncte de vedere provenite din Antichitate, care evidenţiază vicierea intrinsecă a democraţiei.

Spre exemplu, Socrate, în „Cartea a opta a Republicii “, descrie cetăţeanul, omul democratic: „aşa îşi petrece viaţa, lăsându-se pradă fiecarei dorinţe care apare (...).Viaţa lui nu are disciplină sau necesitate, însă el o numeşte încântătoare, liberă şi plină de binecuvântări”²³⁹.

Aristotel, în „Etica nicomahică”, enumerând felurite „genuri de trăi”, se exprimă în sensul că „mulţimea, oamenii neciopliţi, pun binele suprem şi fericirea adevărată în plăcere, căutând o viaţă de plăceri”²⁴⁰.

Printre formele, felurile de stat, identificate de Aristotel, se află trei tipuri bune (regalitatea, aristocraţia şi timocraţia) precum şi trei degenerări ale acestora (tirania, oligarhia şi democraţia). Filosoful remarcă democraţia ca fiind cel mai mic rău dintre degenerări pentru că este opusul celui mai mic bine (timocraţia). Este de remarcat cum a rămas în istorie fraza rostită de Winston Churchill despre democraţie, ca fiind imperfectă, dar cel mai mic rău, frază corectă, însă care eludează voit formele bune de stat.

Aristotel face şi o analogie între democraţie şi „casele unde lipseşte stăpânul şi unde capul este slab, iar fiecare face ce-i place”²⁴¹.

În fine, filosoful antic afirmă că: „mulţimea, după natura ei, nu se lasă determinată de teama morală (...). Deoarece ea traieşte condusă de pasiune, ea năzuieşte spre plăcerile ce corespund gustului său (...)”²⁴².

Din textele amintite reiese faptul că marea masă a populaţiei, în democraţie, este uşor manipulabilă prin mass-media. Se poate chiar afirma, legat de natura umană, faptul că majoritatea oamenilor, în majoritatea situaţiilor, acţionează imoral chiar fără stimuli exteriori.