Influenţarea publicului votant

Pe acest fond, Burke contextualizează afirmaţiile lui Mathew Arnold, un exeget neîmpăcat al vremii, care observa faptul că progresul înregistrat în zona transporturilor feroviare şi care părea că îmbogăţea viaţa omului mijlociu în accepţiunea acestuia, nu contribuia decât la deplasarea mai rapidă a indivizilor între două locuri diferite în spaţiu, care însă nu se deosebeau ca nivel al evoluţiei umane. „Nu ia deloc în considerare faptul că trenul îl poartă din viaţa sa mărginită şi jalnică din Islington la o viaţă mărginită şi jalnică în Camberwell.”³⁰⁰

Asemenea judecăţi despre superficialitatea omului din clasa de mijloc făcea Mathew Arnold şi referitor la universalizarea dreptului de vot în anii 1867-1868 în Anglia şi anume că aceşti noi „reprezentanţi ai democraţiei” îi creau temeri : „Ei au multe merite, dar printre ele nu se numără şi acela de a fi, în general, persoane rezonabile, care gândesc corect şi cu seriozitate.”³⁰¹

Referitor la relaţia dintre presă şi aceşti noi-votanţi consideraţi superficiali, Arnold o caracterizează astfel: „Noul jurnalism avea creierul unei zburătoare, pentru că încerca să atragă noul public al celor ce primiseră recent drept de vot”³⁰². Aceşti proaspăt votanţi, acest nou corp electoral privea şi cumpăra presa „pentru divertisment – sau chiar pentru evadare- într-o mai mare măsura decât pentru informare şi cunoaştere”³⁰³.

Chiar în condiţiile instrucţiei de bază obligatorii, dar la un nivel minimal, cititorii, deja mai mulţi, nu vor fi în stare să depăşească „rubrica de ştiri de la poliţie din ziarele săptămânale de joasă speţă şi nu vor dori să citească nimic altceva”³⁰⁴.

Continuând seria referirilor făcute pe această temă de către mari personalităţi ale presei de peste ocean, Peter Burke îl citează pe Walter Lippmann, dublu laureat Pulitzer: „Mulţi oameni cumpară un ziar pentru că propriile lor vieţi sunt atât de plictisitoare încât vor emoţia de împrumut de a citi despre un număr de persoane imaginare, cu ale căror vicii să se poată identifica în fantezie” ³⁰⁵.

Lippmann mai consideră că forţa mass-media constă mai puţin în calităţile editorilor şi mai mult în „chiar fluxul de ştiri”. În contextul contemporan multilateral, consideră Lippmann, „ştirile sunt, inevitabil, selective, iar cititorilor dependenţi de ceea ce li se oferă – de poveşti condensate – le este din ce în ce mai greu să facă judecăţi în cunoştinţă de cauză despre chestiuni publice”³⁰⁶.

În acelaşi ton, John Reith, cel dintâi conducător al BBC, considera în anul 1923 că „libertatea undelor ar duce la haos”³⁰⁷.

Un alt critic al conţinutului jurnalistic din perioada Marii Depresii, politicianul conservator Stanley Baldwin, după ce suferise o campanie de presă ostilă în scopul determinării partidului din care făcea parte în a susţine public şi politic un „Imperiu al Comerţului Liber”, bineînţeles, în favoarea unor interese comerciale private privilegiate, a învinuit jurnalele britanice că „ţintesc puterea lipsită de responsabilitate”, completând că acest fel de putere a fost „prerogativul târfei de-a lungul vremii”³⁰⁸.

Făcând o istorie a evoluţiei tehnologice în cadrul mass-media, profesorul britanic încearcă o analiză comparativă a mijloacelor de comunicare din punct de vedere al „influenţei mediatice asupra informaţiei şi opiniei”³⁰⁹, toate acestea în context social şi politic. El observă o „concentrare a puterii mediatice” în ultimul secol al mileniului trecut, acest fapt ajungând în atenţia publică mai ales după 1960, stârnind interesul şi prin diluarea graniţelor între „informaţie şi divertisment (şi puţina educaţie încă prezentă) dar şi majoritatea liniilor politice care delimitau dreapta şi stanga şi, nu în ultimul rând, toate diferenţele între medii”³¹⁰.

În ciuda diferitelor reglementări statale naţionale, SUA şi Marea Britanie au dat tonul în întreaga lume determinând o uniformizare a tendinţelor descrise mai sus. Ceea ce diferea însă în lume în domeniul radiodifuziunii era legat de raportul între aceasta şi publicitate. Spre exemplu, costurile radioului în Marea Britanie erau acoperite din fonduri publice, în timp ce în SUA acest rol era deţinut de reclamă.

Concepţia britanică asupra rolului radioului este exprimată de directorul general al BBC, care considera că a utiliza calea undelor pentru transmiterea doar a divertismentului ar fi condus la o „prostituare”. Standardele de calitate ale BBC nu lăsau publicul să asculte „ce îşi doreşte”, Reith crezând că „doar aşa şi prin monopol se poate înfrunta Legea lui Gresham, potrivit căreia cele rele le înlătura pe cele bune, aplicată la cultură”³¹¹.

Monopolul BBC a fost desfiinţat în 1955, cănd Parlamentul conservator a dezlegat înfiinţarea de noi societăţi comerciale de radiodifuziune deschise reclamei.

Peste ocean, unde radioul era legat de la origini de zona comercială, a apărut, după modelul ziarelor, o anumită diviziune a muncii, „pe de o parte, realizatorii şi prezentatorii de programe şi, pe de altă parte, agenţii de vânzări, care strângeau veniturile din publicitate”³¹².

În aceste condiţii apare nevoia măsurării rating-ului emisiunilor radio şi ulterior audienţei producţiilor televizate, ca indicator cuantificabil în bani transpuşi în „notele de plata ale sponsorilor”³¹³.

Un alt fenomen demn de remarcat este apariţia interbelică a aşa-numitelor „soap-opera”, producţii de un sfert de oră plătite de marile corporaţii ca Colgate-Palmolive, Procter and Gamble şi Maxwell-House. Aceste producţii au indus o anumită „cultură comună” a consumului legată de divertisment.

Apariţia radioului a determinat deplasarea centrului de greutate al trinomului divertisment-educaţie-informaţie spre prima componentă, „deşi nu la fel de dramatic cum avea să se întâmple în anii ’80 şi ’90”³¹⁴, anii de dezvoltare extensivă a televiziunii.

Divertismentul, asociat în mod complicat cu „ştiri şi sport” în epoca televizorului, şi-a marcat prezenţa prin evenimente memorabile, recurente, cum a fost, spre exemplu, serialul american „Dallas” (1979), „soap opera adusă la perfecţiune” şi care a constituit ulterior obiect de studiu pentru cercetătorii în domeniul social. Indiferent de tipul de regim aflat la putere în ţările în care a fost difuzat, efectul serialului a contribuit la diseminarea culturii consumeriste americane „abordând dramatic subiecte precum sexul, bogăţia, puterea şi familia, irezistibile în combinaţie şi sugerând că Texasul este la fel de comunicabil lumii întregi cum fusese Vestul sălbatic cu ani în urmă”³¹⁵.