- •Catinca Agache Biblioteconomia – valori tradiţionale şi moderne
- •Vasiliana
- •În loc de prefaţă
- •Capitolul 1 bibliologie. Biblioteconomie. Bibliotecă
- •Cartea şi „vorbirea despre carte”. Bibliologia
- •Bibliologia românească şi reprezentanţi ai acesteia
- •Biblioteconomia şi şcoala biblioteconomică astăzi
- •Conceptul de bibliotecă. Funcţii. Misiuni
- •Sistemul info-documentar din România
- •Bibliotecile în timp. Scurt istoric
- •Vechi biblioteci din România
- •Biblioteca – spaţiu al informaţiei şi cunoaşterii
- •Biblioteca publică şi comunitatea
- • Tipuri de instrumente de informare care asigură serviciul de referinţe
- •Constituirea şi dezvoltarea colecţiilor Strategii şi politici
- • Elemente de bază ale strategiei politicii de achiziţie de documente de bibliotecă
- • Paliere de realizare în completarea colecţiilor
- •Evidenţa colecţiilor de bibliotecă
- •Eliminarea publicaţiilor şi verificarea gestionară a colecţiilor de bibliotecă
- •I. Descrierea principală
- •III. Descrierile analitice
- •Clasificarea / indexarea documentelor
- •Cataloagele de bibliotecă – instrumente de informare esenţiale. Baze de date
- •Cotarea documentelor de bibliotecă
- •Aşezarea colecţiilor. Raftul cu acces liber
- •Capitolul 4 relaţii cu publicul. Comunicarea colecţiilor. Servicii de bibliotecă. Utilizatori. Lectură. Animaţia culturală
- •Comunicarea colecţiilor
- •Serviciile de bibliotecă
- •Utilizatori. Categorii. Etape ale formării. Raportul bibliotecă-utilizatori
- •Lectura şi valorile sale. Tipuri şi tehnici. Misiuni şi loc în era informaţională98
- •Apropierea publicului de bibliotecă. Animaţia culturală şi integrarea bibliotecii în viaţa comunităţii
- •Program cultural. Model
- •Bibliotecarul şi noul său profil. Atribuţii şi competenţe
- •Evaluări
- •Dicţionar de noi termeni specifici
- •Bibliografie
- •Istorii
- •X X X Revista Biblioteca, nr1-12, 2006; nr. 1-8, 2007. Cuprins
Biblioteca publică şi comunitatea
Definiţie
Văzută ca „sferă publică”, biblioteca publică este, într-adevăr, un serviciu care se adresează unei comunităţi. Ideea de sferă publică a fost lansată de filosoful german Jurgen Habermas (n. 1929), îndrumător al „Şcolii de la Frankfurt” (de orientare marxistă), în 1962. Dar noţiunea ca atare era folosită în Europa încă din anii 1780-1800 pentru a desemna grădini publice, şcoli publice, biblioteci publice (populare).
Recunoaşterea internaţională a rolului bibliotecii publice a fost instituită de UNESCO. Biblioteca publică – se arăta într-un raport al Asociaţiei Bibliotecarilor Americani (ALA) din 1946 – „face parte din însăşi structura socială şi trebuie să se modeleze în funcţie de aceasta, răspunzând intereselor întregii colectivităţi în mijlocul căreia este amplasată”. Sub auspiciile UNESCO s-a lansat, în 1972, Charta Cărţii în care este recunoscut rolul bibliotecii de serviciu public şi importantă resursă naţională.
În definiţia dată în Manifestul IFLA, publicat de UNESCO în 1994, biblioteca publică este „un portal local spre cunoaştere, un instrument esenţial pentru educaţia permanentă, pentru luarea unor decizii în mod independent şi pentru dezvoltarea culturală a individului şi a unor grupuri sociale”, pus în faţa unor provocări majore, funcţie de modul cum va şti să soluţioneze acestea depinzând viabilitatea sa. Loc „de interacţiune socială” şi pentru „schimbarea intelectuală”, biblioteca publică trebuie să devină portal către informaţia electronică. De biblioteca publică – se subliniază în acelaşi document UNESCO – „sunt responsabile autorităţile locale, naţionale […]”. Ea „trebuie să fie o componentă esenţială a oricărei strategii durabile în domeniul culturii, asigurării informaţiei, alfabetizării şi educării”.
În Manifestul UNESCO pentru biblioteca publică (1994), se stabileşte, aşadar, că aceasta este „poartă de acces la cunoaştere” şi că „îndeplineşte condiţiile fundamentale necesare învăţării la toate vârstele vieţii”, luării deciziilor în deplină interdependenţă şi dezvoltării culturale a indivizilor şi grupurilor sociale, că este „instrument esenţial pentru educaţia permanentă”.
Manifestul UNESCO acordă bibliotecii publice rolul de forţă vie în serviciul educaţiei, culturii, informării şi ca instrument esenţial al dezvoltării păcii şi progresului spiritual, prin acţiunea sa asupra spiritului oamenilor. El stipulează gratuitatea serviciilor bibliotecii publice şi adresabilitatea către minorităţile lingvistice, persoanele cu handicap, spitalizate sau aflate în închisori, accesul, indiferent de vârstă, la toate serviciile bibliotecii, la orice tip de suport de informare, la toate tehnologiile moderne cât şi la documentele tradiţionale.
O definiţie atotcuprinzătoare prezintă biblioteca publică astfel: „o organizaţie constituită, susţinută şi finanţată de comunitate, fie prin autorităţile locale, regionale sau naţionale, fie prin alte forme de organizare comunitară. Ea oferă acces spre cunoaştere, informaţie sau opere ale creaţiei, prin intermediul unui şir de resurse şi servicii şi este în mod egal disponibilă tuturor membrilor comunităţii, indiferent de rasă, naţionalitate, vârstă, sex, confesiune, limbă, condiţiei fizică sau mintală, statut economic, loc de muncă, nivel de studii”24.
Recunoscute ca fenomen mondial (întrucât se regăsesc în diferite colţuri ale planetei, pe diferite stadii evolutive ale societăţii umane), bibliotecile publice s-au bucurat de apreciere internaţională începând cu anul 1946, graţie eforturilor depuse în acest sens de ALA (Asociaţia Bibliotecarilor Americani)25 şi programelor UNESCO care au cuprins în primă fază (1946 - 1950) o serie de iniţiative europene26, iar în a doua fază (1950 - ...) proiecte regionale aplicate în câteva ţări27, precum şi colecţii de publicaţii UNESCO28 de importanţă capitală pentru biblioteci.
Editarea de către IFLA, sub auspiciile UNESCO, în 1973, a unor standarde pentru bibliotecile publice, reeditarea lor în 1977, înlocuirea cu Liniile directoare pentru bibliotecile publice în 1986 au constituit paşi esenţiali în susţinerea bibliotecilor publice, dar ele au fost depăşite de valul spectaculos al tehnologiei informării. În 1994, apare, ca urmare, a treia versiune a Manifestului IFLA / UNESCO pentru bibliotecile publice, tradus în peste 20 de limbi. Prin acesta se instituie rolul lor important în procesul încadrării individului în sistemul comunicării globale şi în reducerea aşa numitei „divizări digitale”, graţie accesului democratic la publicaţii şi tehnologiile informării, iniţierii membrilor comunităţii în utilizarea serviciilor informatizate, a computerului, implicării în programele de eradicare a analfabetismului ş.a.
Misiuni şi valori
Misiunile bibliotecii publice sunt deosebit de complexe şi ele se referă la:
Satisfacerea necesităţilor de educaţie prin consilierea beneficiarilor în direcţia utilizării resurselor educaţionale, cooperare cu instituţii educaţionale diverse şi realizarea de cluburi de lectură şi dialog, crearea unor condiţii de stimulare a procesului de instruire;
Asigurarea accesului la informaţie şi la tehnologiile informării, a libertăţii intelectuale – drept fundamental al individului (stipulat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală ONU, din 10.12.1948, New York, art. 18/19) –, biblioteca publică având rol fundamental în colectarea, organizarea, valorificarea informaţiei, în înlesnirea accesului la o serie întreagă de resurse informaţionale, în procesul de vehiculare a „informaţiei formale” (o serie de documente secundare: cataloage de cărţi, periodice, reviste de referate, reviste de citate, reviste de sumare, bibliografii, indici, ş.a.) şi a „informaţiei informale” (baze de date, comunicări la reuniunile ştiinţifice, ş.a.);
Dezvoltarea personală a individului, prin „oferirea oportunităţilor pentru dezvoltarea creativă” (din Manifestul UNESCO) în cadrul vastului proces de educaţie permanentă;
Asigurarea necesităţilor locale de informare prin servicii locale, prin colectarea informaţiei cu vizibil caracter local şi punerea ei în accesul direct al comunităţii;
Dezvoltarea culturală a comunităţii, susţinerea şi modelarea identităţii acesteia prin programe realizate cu parteneriate valoroase;
Implicarea în plan social prin rolul însemnat pe care poate să-l joace, prin percepţia sa ca „salon comunitar”, ca spaţiu public al comunicării şi socializării;
Exercitarea rolului de agent al schimbării, prin oferta sa culturală, educaţională, informaţională, adaptată permanent la mutaţiile din plan social, ştiinţific, ş.a.;
Funcţionarea şi ca factor influent al promovării culturii locale prin diferite mijloace specifice (iniţierea şi ţinerea la zi a colecţiei de istorie locală, editarea unor materiale de interes local, implementarea unor programe interactive pe o tematică de interes local, ş.a.)
Vorbind despre rolul bibliotecii publice, Andre Maurois afirma (în cartea „La bibliothèque publique et sa mission” , realizată la cererea UNESCO) că nimic nu este „mai important pentru oameni decât aceste instrumente (documente de bibliotecă n.n.) de perfecţionare, de evaziune şi descoperire care transformă viaţa şi face să crească valoarea socială a individului. Singurul mod de a-l realiza este biblioteca publică”29.
Misiunile-cheie ale bibliotecii publice – informatizare, alfabetizare, educaţie şi cultură, socializare şi comunicare (i.a.e.c.s.c.) – sunt axate pe câteva obiective:
crearea obişnuinţei de lectură de la cea mai fragedă vârstă;
susţinerea învăţământului de toate gradele şi autoformării;
susţinerea evoluţiei creative a individului prin mijloace specifice;
stimularea gustului pentru arte şi respectului pentru patrimoniul cultural;
medierea accesului la diferite forme de expresie culturală şi artistică;
asigurarea accesului la informaţia de toate categoriile;
furnizarea de servicii informative aplicate, necesare diferitelor instituţii, intreprinderi, ONG-uri;
sprijinirea programelor de alfabetizare etc.
Legea bibliotecilor din 2002 stipulează o multitudine de atribuţii ale bibliotecilor publice judeţene (şi municipale) între care: achiziţionarea tuturor categoriilor de documente neapărat necesare în activitatea de informare şi lectură la nivelul comunităţii locale precum şi organizarea Depozitului legal local de documente; coordonarea activităţii bibliotecilor publice de pe teritoriul judeţului respectiv; elaborarea şi editarea bibliografiei locale curente, a unor materiale de specialitate; alcătuirea bazelor de date, organizarea centrelor de informare comunitară, cooperarea cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu organisme nonguvernamentale în direcţia susţinerii procesului educaţiei permanente,: elaborarea de norme privind funcţionarea bibliotecilor publice din reţeaua judeţeană, realizarea de filiale (biblioteci de cartier) şi în afara graniţelor ţării pentru comunităţile româneşti ş.a.
Biblioteca publică face parte din spaţiul public al informării şi comunicării, cum afirmă Bernard Floris, Bernard Miège, Isabelle Paillart în volumul colectiv Spaţiul public şi comunicarea (Iaşi, Polirom, 2002).
Noile tehnologii şi comunicarea electronică au dus la extensia globală, supra-naţională a spaţiului public, care devine astfel un spaţiu public virtual, graţie serviciilor oferite de revoluţia Internet. Prin urmare, şi rolul bibliotecii publice trebuie văzut în acest context al societăţii informaţionale, problemă care preocupă lumea bibliotecară30.
Schimbările fundamentale intervenite în sfera de activitate a bibliotecii publice au fost expuse şi discutate pe larg la Conferinţa U.E. asupra bibliotecilor, din anul 1999, purtând ca titlu Biblioteca publică în era electronică.
Puse în faţa unei noi realităţi, cea dată de noile tehnologii, bibliotecile publice din România şi-au redimensionat întreaga sferă de activitate, făcând eforturi considerabile în direcţia informatizării serviciilor lor, a formării şi specializării personalului, a reconsiderării politicii de achiziţie şi a politicilor cultural-educaţionale, de găsire de noi surse de finanţare (programe, sponsori, donaţii, venituri din taxe multiplicare, impunere, ş.a.) pentru a fi în măsură să satisfacă noile şi complexele cerinţele de lectură şi informare ale unui public avizat. Fiind investiţii pe termen lung, finanţarea bibliotecilor publice a fost şi este, în general, insuficientă, ceea ce a impus priorităţi, stabilite prin planificarea strategică, a alocaţiilor bugetare din partea autorităţilor locale (ca surse primare de finanţare), asociindu-le descoperirea de surse secundare de finanţare. Austeritatea bugetară şi tergiversarea proiectului unei strategii la nivel naţional de informatizare a bibliotecilor publice, ş.a. au făcut ca paşii acestora să nu fie în corcondanţă deplină cu schimbările intervenite şi cu orizontul de aşteptare al beneficiarilor lor, cum s-ar fi dorit. Şi totuşi, în numai un deceniu s-au introdus masiv calculatoarele în biblioteci, s-au creat reţele informatizate, s-au realizat baze de date (curente şi retrospective, chiar dacă dublate, în lipsa Catalogului Naţional Partajat – alt proiect naţional întârziat), s-au utilizat tehnici de lucru standard cerute de formatele de stocare şi regăsire a informaţiei, s-au informatizat serviciile de bibliotecă, s-a implementat Programul Naţional: Performanţe Româneşti în Bibliotecile Publice–PROBIP 2000 pentru măsurători şi indicatori de performanţă, s-au creat noi servicii de bibliotecă (Centrul de informare comunitară, Centrul de marketing, Centrul de calcul, Centrul Internet, Centrul de primire şi înscriere utilizatori, Centrul multimedia etc.) ş.a. îmbunătăţindu-se astfel accesul la informaţie, ceea ce a dus la creşterea prestigiului bibliotecii, în general.
Capitolul 2
COLECŢII.
CONSTITUIREA COLECŢIILOR.
POLITICA DE ACHIZIŢII.
EVIDENŢA COLECŢIILOR.
ELIMINARE ŞI VERIFICARE GESTIONARĂ
„Numai bibliotecile sunt memoria sigură şi durabilă a omenirii.”
(Schopenhauer)
„În cărţile pe care le alege cineva, le păstrează cu îngrijire, le lasă după sine ca o moştenire scumpă – se vede icoana sufletului său”
(Nicolae Iorga)
Colecţia de bibliotecă. Tipuri de documente şi instrumente de informare31
Nici o bibliotecă nu poate fi concepută în afara organismului viu al colecţiilor de documente pe care le deţine şi a surselor şi instrumentelor de informare.
Colecţia. Definiţie
Conceptul de colecţie comportă mai multe sensuri:
colecţia de bibliotecă – reprezentată de totalitatea documentelor grafice şi audio-vizuale, electronice dintr-o bibliotecă, de fondurile de documente ale acesteia;
colecţia ca parte a fondului de documente al bibliotecii – ilustrată de: colecţia sălii de lectură; colecţia secţiei de artă şi colecţii speciale; colecţia de documente audio-vizuale; colecţii uzuale ş.a.
colecţia, seria de documente periodice – exemplificată prin „colecţia ziarului x”; „colecţia revistei y” ş.a.
colecţia editorială – ex.: Colecţia „Şaraga”; Colecţia „B.P.T.”
colecţia unor instituţii ( arhivă, muzeu , bibliotecă) care achiziţionează, organizează şi conservă documente.
Colecţiile pot fi, deasemenea, pe suport tradiţional şi pe suport digital – care formează biblioteca digitală.
Căutând o definiţie mai cuprinzătoare a colecţiei de bibliotecă, s-a ajuns la concluzia că aceasta este constituită dintr-o serie de documente asemănătoare şi reprezentative, alcătuite sistematic şi unitar în timp, conform unor criterii ce vizează conţinutul, destinaţia, limba, modul de organizare şi de repartizare a lor într-o bibliotecă.
Documentul de bibliotecă. Definiţie
Noţiunea de document de bibliotecă este foarte largă şi ea cuprinde orice suport material – manuscris, carte tipărită, periodic, disc, bandă magnetică, stampă, fotografie, facsimil, film, microfilm, dischetă, program calculator, casetă video, CD, CD-ROM, DVD, ş.a. – încărcat cu informaţii, capabil să le transmită. Conform Legii bibliotecilor, în România colecţia din bibliotecă trebuie să asigure un minim de un document pe cap de locuitor, iar creşterea anuală trebuie să fie de minim 50 documente la 1000 locuitori.
Tipuri de documente de bibliotecă
După modul de comunicare a informaţiei, documentele de bibliotecă sunt:
primare – documente scrise, tipărite (dar şi nepublicate), sau audio-vizuale care sunt rezultatul unei lucrări originale, reprezentând o informaţie originală: o carte, un plan, un raport, un periodic, o reproducere fotografică, un disc sonor, standarde, brevete, manuale, cursuri, ş.a. Ex: romanul Enigma Otiliei de G. Călinescu.
secundare – documente rezultate în urma semnalării, analizării, prelucrării şi restructurării documentelor primare: cataloage (de bibliotecă, comerciale etc.), index, buletin analitic, signaletic ş.a.
terţiare – documente ce rezultă din valorificarea unor sau mai multor documente primare şi secundare: dicţionare, enciclopedii, atlase, istorii ale obiectelor etc.
După format (tip de materiale), documentele sunt:
imprimate (carte, periodice, mape, documente guvernamentale, hărţi ş.a.);
neimprimate (casete video şi audio, film, discuri, microfilme, stampe, jocuri şi jucării cognitive);
electronice (programe CD-ROM, baze de date, softuri pentru computer, servicii on-line, Internet ş.a.) reprezentate de două tipuri: digitale pornind de la cele tipărite (CD-ROM) şi digitale locale (Intranet).
După specificitate, colecţiile bibliotecilor conţin32 două categorii mari de documente:
documente specifice formate din:
tipărituri ( cărţi, periodice,extrase din cărţi şi periodice, albume, almanahuri, atlase, hărţi, calendare, partituri, foi volante, afişe-anunţuri-programe, proclamaţii, cataloage – de produse, de reclamă –, reproduceri de artă în serie, descrieri de invenţii, norme tehnice, gravuri, portrete, tablouri, ilustraţii, produse filatelice, etc.);
înregistrări multimedia (discuri, casete audio-video, microfilme, microfişe, filme, diapozitive, compact-discuri etc.);
documente multiplicate în serie prin proceduri fizico-chimice (xerografiere, fotografiere, litografiere, dactilografiere, scanare, etc );
manuscrise (vechi, de patrimoniu şi contemporane);
documente purtătoare de informaţii pentru nevăzători (cartea în Braille, casete înregistrate, programe speciale calculator);
alte documente (cu valoare documentară; referitoare la memoria culturală, bibliografia locală);
produse informatice educaţionale, ştiinţifice şi culturale;
programe pentru calculator.
documente nespecifice
piese numismatice;
piese filatelice;
opere de artă plastică;
medalii şi decoraţii;
alte documente (corespondenţă, albume cu fotografii, dactilograme, documente istorice).
În Legea bibliotecilor sunt trecute la categorii de documente: cărţi; publicaţii seriale; manuscrise; microformate; documente cartografice; documente de muzică tipărite; documente audio-vizuale; documente grafice; documente electronice; documente fotografice; documente arhivistice; alte categorii. La acestea sunt adăugate documente nespecifice bibliotecilor, provenite în mare parte din donaţii (tablouri etc.).
Documentele specifice, care au statut sau au fost clasate ca bunuri culturale comune, formează patrimoniul cultural naţional mobil, nefiind considerate mijloace fixe.
Din perspectiva actualităţii, în bibliotecile zilelor noastre există două mari categorii de documente:
tradiţionale, care pot fi scrise sau vizuale;
moderne, care pot fi vizuale, audio-vizuale, microformate, electronice.
Documentele tradiţionale scrise sunt:
Cartea33 – deţine locul central ca document grafic imbatabil.
Noţiunea de carte are mai multe conotaţii: carte, ilustrată, carte liliputană, carte xilografiată, carte de referinţă, carte de succes (best-seller), carte de specialitate, carte de buzunar, carte pentru copii şi tineret, carte broşată, carte legată, carte restaurată, carte cenzurată, carte de citire, carte de învăţătură, carte de bucate, carte de aur, ş.a.
Noţiunea de carte este convenţională, ea desemnând orice fel de document tipărit sau manuscris. În mod obişnuit, prin carte se înţelege imprimatul ce are mai mult de 50 de pagini34 şi care poate fi format din unul sau mai multe volume.
Din punct de vedere biblioteconomic, cartea poate fi:
Incunabul – operă de pionierat a artei tipografice reprezentând acea producţie de tipărituri de la înfiinţarea tiparului – 1456 (în 1456 a apărut prima carte tipărită în Europa de către Gutemberg – Biblia cu 42 de rânduri, începută se pare încă din 1452) – şi până la 1500 (unii cercetători limitează data la anul 1480, alţii o duc până la începutul secolului al XVI-lea). Termenul a fost utilizat pentru prima dată în 1639 la aniversarea bicentenarului invenţiei lui Gutenberg, de către Bernard von Malliuck – Roth. În România nu s-au produs incunabule, în schimb s-au conservat peste 3000 ( BJGA deţine un singur exemplar, Augustinus, datat în anul 1484), constituite în colecţii importante în marile biblioteci din ţară (Biblioteca Academiei Romane, Biblioteca Naţională, Biblioteca muzeului Brukenthal din Sibiu, Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca, ş.a).
Carte veche – tipărituri apărute ( pentru România) între anii 1500 – 1830, cuprinse în monumentala operă Bibliografia românească veche, T. 1–4, Bucureşti, 1903–1944, de Ioan Bianu, Nerva Hodos şi Dan Simionescu. Între cărţile vechi româneşti (editate până la 1830) sau străine (publicate până la 1700) se află şi cartea rară. Aceasta este: o lucrare editată de un tipograf celebru, ilustrată de mari artişti; existentă în exemplare unice sau foarte puţine, adnotate; cu ex-libris-uri valoroase (carte cu legături deosebite); ediţii de lux; ediţii princeps; cu legături artistice remarcabile ş.a.. Ea se constituie în colecţiile de cărţi rare ale bibliotecii.
carte modernă – editată după 1830
almanahuri35 – cu regim de carte – publicaţie calendaristică specializată pe un anumit domeniu, bogat ilustrată şi accesibilă.
manuscris (prin manuscris se înţelege, în sens larg, orice text scris de mână) – cu semnificaţia majoră de carte veche scrisă sau copiată, înainte de apariţia şi dezvoltarea tiparului, care poate fi împodobită de miniaturi (manuscris miniat), frontispicii, chenare, iniţiale ornate ş.a., cu legătorii dintre cele mai diferite şi valoroase (apariţia legătoriei: sec. I d. Hr., odată cu naşterea manuscrisului sub formă de codex, cel mai vechi exemplar de legătorie realizată în occident fiind ilustrat de o Evanghelie descoperită în mormântul sfântului Cuthbert, secolul 7 d. Hr., iar cea mai veche şcoală de legătorie fiind şcoala bizantină).
Broşura – imprimat tip carte care cuprinde, conform definiţiei UNESCO, până la 50 pagini şi care conţine texte de informare şi difuzare, ca: rapoarte, conferinţe, dări de seamă, extrase de articole ş.a.
Publicaţiile seriale – cunoscute şi sub denumirea de periodice, care au ca punct forte actualitatea informaţiei – se numesc periodice întrucât au un ritm de apariţie regulat, dar şi neregulat şi seriale, pentru că sunt – după definiţia ISO – „documentele tipărite sau netipărite care apar în numere, fascicule, volume sau părţi succesive, legate în general numeric sau cronologic, pe o perioadă de timp nelimitată şi la intervale determinate sau nedeterminate”36 (prima publicaţie periodică, apărută în urmă cu 3000 de ani, în China, s-a numit Tsing Pao şi era scrisă de mână; după apariţia tiparului au circulat broşuri – avisi – iar, din sec. al XVII-lea, a apărut presa modernă).
Publicaţiile colecţiilor periodice pot fi bilingve şi multilingve, structurate după:
accesibilitate:
de largă circulaţie (presa cotidiană, reviste ilustrate);
de circulaţie redusă (reviste ştiinţifice);
cuprins: ziare, reviste (care, la rândul lor, pot fi: de sumare, de presă, de referate sau reviste electronice – e-journal).
Ele sunt clasificate în:
cotidiane – periodice ocazionale, apărute începând cu anul 1529: ziar (cotidian sau cu cel puţin 4 numere pe săptămană), săptămânal (prin extensie)37.
reviste – publicaţii periodice sub formă de carte sau ziar, tipărite începând din secolul al XVIII-lea, cu apariţie regulată săptămânală, lunară, trimestrială, semestrială, anuală.
anuare – publicaţii seriale cu caracter statistic
Buletinul – comunicat periodic de informare de întindere redusă ( rapoarte, anunţuri oficiale ) editat de organizaţii, instituţii diverse.
Facsimilul – ediţii facsimilate pentru manuscrise, cărţi vechi.
Stampele – imagini reproduse pe foi volante obţinute prin gravarea lor în adâncime sau in relief pe un material rezistent, sau desenarea pe piatră litografică, iniţial cu funcţie religioasă, ulterior cu funcţie pedagogică, actualmente cu valoare de obiect de colecţie (cabinetele de stampe).
Hărţile şi planurile – reprezentări convenţionale, la scară mică a fenomenelor geografice, a localităţilor, etc.
Documentele tradiţionale non-textuale pot fi:
iconografice/grafice (imagini, scheme, grafice, fotografii etc.); fototeca bibliotecii;
sonore (înregistrări magnetice, discuri); fonoteca bibliotecii;
audio-vizuale (filme, benzi video);
heteroclite (cărţi şi discuri, ansambluri pedagogice);
materiale (opere în alfabetul Braille, jocuri pedagogice, machete).
Noţiunea audio-vizual este definită în Decretul din 30 iulie 1975 al Guvernului francez: „orice document-text, orice document–imagine sau orice document–sunet a cărui consultare sau utilizare trece în mod necesar printr-un aparat specializat“ (Asociaţia Franceză pentru Standardizare): diapozitive, microformate, discuri, benzi şi casete magnetice, video, microfilm (audio, apărute de multă vreme, au fost întrebuinţate pentru înregistrări muzicale, astăzi pentru lecţii în limbi străine sau opere literare – pentru nevăzători; video au avut ca destinaţie înregistrarea de filme, astăzi fiind utilizate în procesul educaţional38).
Microformate – copii miniaturizate care cuprind informaţii redate prin microimagini.
Documentele moderne sunt:
Multimedia
Sunt o aplicaţie care utilizează calculatorul, combinând textul, sunetul, imaginile statice şi video, procedeele de animaţie, interactive astăzi, pentru transmiterea de informaţii sau pentru divertisment. Lucrările audio-vizuale integrate, numite multimedia, grupează diverse suporturi (cărţi, fişe, fotografii, filme, benzi magnetice, casete, discuri, etc.) care nu pot fi disociate pentru punerea în vânzare pentru distribuire reproducere sau difuzare.
Electronice:
cărţi electronice (e-cartea; electronic book; e-book) – adică publicaţii fără suport fizic ci doar sub formă logică, ca variantă electronică a unei tipărituri, citită pe calculator, laptop etc.; document digital, sub licenţă sau nu, în cadrul căruia „textul este dominat” şi poate fi citit analogic cu documentul monografic;
periodice electronice (e-journal) – două tipuri: documente obţinute prin digitizare în scopul conservării şi extinderii accesului la ele (digitale pornind de la cele tipărite – CD-ROM) –, digitale locale – Intranet şi documente în format electronic; sau publicaţii statice (CD-ROM) şi autonome (off-line), dinamice, accesibile numai on-line;
discuri magnetice: hard-discuri şi floppy-discuri;
documente electronice:
CD-ul (compact disc) – apare în 1983, fiind un mediu optic, de dimensiuni reduse, de stocare a informaţiilor, întrebuinţat pentru citire;
CD-ROM – disc compact (read only memory – suport optic de memorare) utilizat pentru stocarea datelor (imagini, texte, sunete, programe etc. În enciclopedii, dicţionare, aplicaţii multimedia), întrebuinţat pentru cititori în activitatea de informare documentară;
DVD – mediu de stocare a unei cantităţi foarte mari de informaţie, care cuprinde şi sunet, imagine.
Structura colecţiilor de bibliotecă
Ansamblul colecţiilor unei biblioteci se individualizează în funcţie de natura elementelor componente, modul de alcătuire şi organizare. El este structurat în:
colecţii de bază (formate din achiziţionarea şi conservarea a 1 – 2 exemplare din fiecare titlu de carte, periodic, document grafic, audio-vizual, electronic din producţia editorială curentă sau retrospectivă) care sunt destinate comunicării pe loc, în sălile de lectură, în sala serviciului de referinţe. Ele sunt organizate în funcţie de anumite criterii formale sau de conţinut, astfel;
colecţii speciale – lucrări bibliofile ( carte veche, carte rară, manuscrise, ex-librisuri, autografe, stampe, hărţi, note muzicale, brevete, standarde, etc ) care fac parte din patrimoniul cultural naţional şi sunt considerate mijloace fixe.
colecţii de periodice – ziare, reviste, anuare, calendare, dări de seamă, rapoarte etc )
colecţii audio-vizuale – discuri, casete audio- video, filme, diafilme, diapozitive, microfilme etc
colecţii (fonduri) de referinţă – lucrări de informare, bibliografii etc. Aceste colecţii sunt păstrate şi conservate în depozitele închise ale bibliotecii (colecţiile speciale, în general) sau sunt expuse în săli special amenajate
Consultarea colecţiilor de periodice, audio-vizuale, a fondului de referinţă formând fondul documentar se realizează pe loc. Aceste colecţii se constituie în mod treptat şi reflectă înţelepciunea, clarviziunea, justeţea, calitatea politicii de achiziţie peste timp, fiind o oglindă a producţiei editoriale româneşti şi străine.
colecţiile uzuale (formate din marea majoritate a titlurilor intrate în bibliotecă, după selectarea exemplarelor destinate constituirii colecţiei de bază) – cuprind bunurile culturale comune cu o mică durată de funcţionare, organizate pe secţii şi filiale, puncte de împrumut fixe sau mobile, permanente sau temporare (după vârsta utilizatorilor: copii – tineri – adulţi; pe grupe tematice şi centre de interes), în funcţie de necesitatea de lectură – informare – recreere – socializare a fiecărei comunităţi în parte. Aceste lucrări sunt destinate împrumutului la domiciliul benficiarului. Sub noţiunea de uzuale se mai înţeleg şi lucrările de referinţă, consultate frecvent, cu acces liber, pentru consultarea pe loc.
Bibliotecile pot avea, de asemenea un fond local – un fond regional (toate lucrările tipărite referitoare la teritoriul său, despre oraşul / comuna respectivă sau despre regiunea / provincia adiacentă) din care o parte sunt puse la raftul cu acces liber în sălile de lectură / referinţe.
Conform Legii bibliotecilor (din 2002), o parte din colecţiile bibliotecilor judeţene mari formează Patrimoniul Cultural Naţional, documentele incluse în cadrul acestuia fiind definite după criterii stabilite de M.C.C. Cartea veche, cartea rară, cartea bibliofilă, materialele audio-vizuale, se constituie în colecţiile speciale ale bibliotecii. Tot în colecţii speciale se includ şi documentele de istorie locală, de genealogie, materialele imprimate de format mare sau documentele în limbi străine.
Aflată în plin proces de revoluţionare a ei, cartea (după lungul drum parcurs de la „cărţile” de cărămizi arse şi sulurile de papirus, de la codexuri şi manuscrise la tipăritură) cunoaşte o nouă formă a sa, electronică – CD-ROM – care o transferă în cyberspaţiu, fiind digitalizată, asemeni periodicelor, pentru a se include în colecţiile bibliotecii virtuale.
Documentele de bibliotecă se constituie în tot atâtea instrumente de informare.
