Vechi biblioteci din România

 Bibliotecile antichităţii

Începuturile istoriei bibliotecilor de pe teritoriul românesc se pierd în legendă. Este de presupus doar că acele cosmopolite antice cetăţi greceşti de pe malul Pontului Euxin erau prevăzute, ca mai toate suratele lor, cu biblioteci, dar dovezi în acest sens nu există. Este de presupus, de asemenea, că Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.), poetul latin exilat la Pontul Euxin, care a învăţat limba dacilor şi era invitat de aceştia să le recite, să-şi fi adus aici (sau să fi primit) biblioteca sa de la Roma. De presupus este şi că tânărul rege „barbar”, din familia regilor „clientelari”, acel poet amintit de Ovidiu în Epistolae ex Ponto, Pontice, stăpânul unei părţi a Scythiei Minor (Dobrogei, 12 d. Hr.), căsătorit cu o nepoată a lui Marcus Antonius, ar fi dispus şi el de nişte surse, colecţii de cărţi pentru atingerea gradului de cultură atât de apreciat de exilatul roman.

Mai aproape de adevăr este, însă, că, spre finele secolului al III-lea d. Hr., odată cu răspândirea creştinismului şi înfiinţarea episcopiei de la Tomis, a unor mănăstiri daco-romane (sec. al IV-lea d. Hr.), ar fi existat şi mici biblioteci ale acestora sau ale teologilor din Scythia Minor, Ioan Cassianul (sec. V d. Hr.) şi Dionisie cel Mic (sec. V-VI d. Hr.), dar nici pentru ele nu există documente.

Nici în ceea ce priveşte episcopiile şi bibliotecile lor din Ardeal şi Banat – cele de la Dăbâca (sec. IX-XIII), Morissena (pe locul unei alte Basilici din sec. IV-VI d. Hr.), Hodoş (menţionată într-o scrisoare a regelui Bela III) – nu există izvoare sigure. Într-un text latin – Legenda sancti Gerhardi Episcopi – este atestată totuşi existenţa, în secolul al XI-lea, a unei mănăstiri „cu călugări greci” la Morissena (Cenad), peste care s-a „înălţat” prima episcopie.

 Bibliotecile Evului Mediu românesc

Cu adevărat, prima bibliotecă atestată a fost cea care a aparţinut mânăstirii cisterciene de la Igriş (la est de Cenad, Timişoara), filială a abaţiei burgunde de la Pontigny din Transilvania, datând din secolul al XII-lea, menţionată într-un catalog al bibliotecii de la Pontigny, păstrat la biblioteca Facultăţii de medicină de la Montpellier. Aceasta avea o filială – cea de la Cârţa (Ţara Făgăraşului) – şi, în mod sigur, au format o bibliotecă din care făceau parte scrieri teologice (Sf. Augustin ş.a.), dar şi opere literare şi filosofice (Seneca, Cicero, Suetoniu, Quinblian ş.a.). Biblioteca de la Igriş şi şcoala lui Gerhard din Cenad au reprezentat factori de sincronizare a medievalităţii transilvane cu cea a culturii latine. Lăcaşul a fost distrus de tătari în 1241.

Locul lecturii – cu voce tare – erau chiliile (pentru mănăstiri) sau reflectoriumul (pentru biserici), abia în secolul al XIV-lea apărând, cum se ştie, sălile de lectură. În Philobiblion transilvan (1877), Jakó Zsigmond reconstituie şi augmentează înfiinţarea, în secolele XI-XII, a unor biblioteci latine teologice care făceau parte dintr-o veritabilă „reţea monastică” (mănăstiri dominicane, franciscane). În timp ce în Europa luau fiinţă bibliotecile de catedrale, cu publicaţii păstrate în armoria (secolele XII-XIII), în Ţările Române, mai exact în Transilvania, este atestată (secolul al XIII-lea) o bibliotecă pe lângă catedrala din Alba Iulia. În secolul al XIV-lea, la Braşov şi Sibiu existau biblioteci. Cea mai strălucită dintre numeroasele biblioteci domneşti şi boiereşti a fost biblioteca regelui de sânge românesc, Matei Corvin, rege al Ungariei (1458-1490), fiul lui Iancu de Hunedoara, urmată de Biblioteca de la Braşov fondată de Johannes Honterus, cu tomuri de cărţi provenite din „biblioteca memorabilă şi demnă de admiraţie a regelui Matei Corvin” – după aprecierea umanistului Nicolaus Olahus (bibliofil erudit, cu o perioadă de şedere la Bruxelles şi frecventare a Universităţii din Louvain). Alături de acestea, s-au aflat biblioteca bisericii Sfânta Maria de la Sibiu, a cărei listă referitoare la colecţiile sale – Matricola Plebania Cibiniensis (1376) – a fost considerată drept primul catalog-manuscris de bibliotecă din ţara noastră, precum şi biblioteca teologică (sec. XIV) a mănăstirii dominicane de la Sibiu, parte din ale cărei fonduri – incunabule – au constituit nucleul Bibliotecii Brukenthal. Cele mai vechi dintre scrierile acesteia erau o carte de Toma D’Aquino, imprimată la Mainz (1469), şi De institutis coenobiorun a Sfântului Cassian (sec. IV-V d. Hr.), în ediţia din 1485 (Basel). La începutul veacului al XIV-lea a fost atestată biblioteca oraşului Sibiu, prin donaţii numeroase între care cele ale lui Haler şi Huet, colecţie care a trecut (1592) în fondurile Bibliotecii Capelei Sf. Iacob din Sibiu – Kapelen-bibliothek –, valoroasă mai ales prin cele 310 incunabule. Dacă în 1419 este atestată, printr-un document, meseria de bibliotecar plătit al bibliotecii de catedrală – un transilvănean –, în 1598 se menţionează că el avea deja un program cu cititorii, de la orele 16.

Renumite în epocă au fost bibliotecile particulare ale lui Nicolaus Olahus, Thrurzo Zsigmund (de origine română), Aldus Manutius, Johannes Henckel – din a cărei colecţie o parte s-a păstrat în Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia.

Până în a 2-a jumătate a secolului al XIV-lea, nu există date atestate despre bibliotecile mânăstireşti din Moldova şi Ţara Românească. Întemeierea în 1359 a Mitropoliei Ţării Româneşti a dus la înfiinţarea unei vaste reţele monastice (Vodiţa, Tismana, Cozia, Dealu, Snagov, apoi Bistriţa, Neamţ, Ieud, Prislop ş.a.). La Vodiţa, în scriptorium, Nicodim – ctitorul ei – a realizat primul manuscris, lucrat cu multă măiestrie artistică, din Ţara Românească – Tetraevangheliarul în limba slavonă. Tot el a ctitorit şi mănăstirea Tismana. Acestea, ca şi cea de la Cozia (zidită de Mircea cel Bătrân) trebuie să fi avut şi o bibliotecă – opera Polieleu a lui Filothei stând mărturie. O asemenea bibliotecă a existat şi la mănăstirea Bistriţa (începutul secolului al XV-lea) – descoperire a lui Alexandru Odobescu –, între manuscrisele sale numărându-se Psaltirea comentată a lui Branco Mladenovici (1346). Scriptoriumul de la Neamţ (sfârşitul secolului al XIV-lea), în care s-au realizat multe manuscrise şi unde a activat Gavriil Uric – „primul mare artist şi om de cultură român”, a cărui principală lucrare rămâne Tetraevangheliarul (1429, azi în Biblioteca Bodleiană, Oxford) – a constituit un veritabil atelier de dezvoltare a colecţiilor bibliotecilor monastice medievale româneşti. În 1380 Margareta Musata, mama lui Petru I, a înfiinţat biblioteca de pe lângă mănăstirea dominicană de la Siret. Mănăstirea de la Putna (ctitorită 1466-1469 de Ştefan cel Mare) a avut o renumită şcoală de cărturărie, un scriptorium şi o bibliotecă. În rafturile bibliotecilor mănăstireşti existau, alături de cărţile de cult, legende hagiografice, cronici, vieţi ale sfinţilor.

 Bibliotecile Renaşterii şi Iluminismului

Umanismul secolului al XVI-lea a favorizat crearea de instituţii de învăţământ şi ale cărţii. Colegiul de la Hârlău, datând din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561), posibil că avea în dotare şi cărţi în limba latină. Complexul cultural din Şcheii Braşovului cuprindea, încă din 1495, o şcoală în limba română, o bibliotecă (cu un bogat fond de manuscrise slave parvenite dinspre Moldova şi Ţara Românească) şi o tipografie, devenind din secolul al XVI-lea, graţie diaconului Coresi, centru de activitate tipografică.

În secolul al XVI-lea, biblioteca fondată (1547) de umanistul Johannes Honterus pe lângă şcoală (1541) este prima din Transilvania pentru care a fost ridicată o clădire specială, lângă Biserica Neagră. Numită Liberei (din latinescul libraria), ea a fost afectată în timp de distrugerea oraşului (1689), salvată parţial (şapte cataloage – mărturii importante pentru bogăţia acesteia şi un volum cu iniţialele ÎHC, tipărit la Veneţia în 1515) şi a rezistat secolelor, deţinând astăzi un valoros fond de carte veche şi rară.

Biblioteca colegiului unitarian din Cluj, fondată în 1563 de David Ferencz, cuprinzând colecţii de carte cu un caracter anticatolic, a suferit mari distrugeri (secolele XVII-XVIII), din 1950 trecând în colecţiile Bibliotecii filialei Cluj a Academiei Române.

Biblioteca Universităţii Iezuite din Cluj (1581), fondată de principele Ştefan Bathory, devastată în 1603, preluată, prin cele câteva exemplare care-au supravieţuit, de către o altă bibliotecă iezuită (secolele XVII-XVIII), a ajuns şi ea, în cele din urmă, în fondurile Bibliotecii filialei Cluj a Academiei Române.

Sub influenţa culturii apusene şi a cărţii latine, Despot Vodă (1561-1563) a înfiinţat, în 1562, Şcoala latină de la Cotnari, lângă care a proiectat o Academie Latină şi o bibliotecă princiară cu un edificiu măreţ, fără a le realiza însă, „aventura” sa marcând un moment renascentist în Moldova. Johannes Somer, Ioachim Rheticus, Caspar Peucer, profesori la această Schola latina, cu siguranţă că, prin cărţile aduse de ei, au îmbogăţit biblioteca, atestată de Elegia a X-a a lui Sommer, poet-curtean – Despre bibliotecă şi despre şcoala instituită. Încercarea de reconstituire a fondului de cărţi a bibliotecii fondată de domnitorul moldovean, care ani în şir a caligrafiat manuscrise la Vatican, i se datorează lui Ştefan Bârsănescu. La fel ca Despot, Petru Şchiopul (1574-1591) a avut şi el o bibliotecă – călătoare ca şi stăpânul ei.

În epoca postrenascentistă şi a iluminismului (secolele XVII-XVIII), multe dintre mănăstiri – ca cele de la Hodoş-Bodrog (Transilvania, Arad, atestată documentar în secolul al XII-lea) – aveau biblioteci. Mânăstirea Dragomirna (1602), cu renumita şcoală de miniatură a mitropolitului Anastasie Crimca, cu scriptoriumul care a produs nenumărate manuscrise, avea şi ea o bibliotecă – care cuprindea biblioteca lui Luca Stroici, ca şi colecţia personală a lui Anastasie Crimca –, devastată în 1653 de către polonezi, rezistând prin manuscrisele răscumpărate ulterior de la invadatori.

Una dintre cele mai renumite biblioteci înălţate în secolul al XVIII-lea a fost biblioteca personală, formată din cărţi greceşti şi latineşti, a lui Antim Ivireanul (1660-1716), mitropolitul Ţării Româneşti, donată mănăstirii Snagov, un aşezământ realizat după modelul apusean, ctitorit de el între anii 1713-1715, numit de fondator vivliotica noastră. Este prima bibliotecă, care a avut şi un regulament de funcţionare realizat de acelaşi ctitor-fondator. Ea a avut un sfârşit tragic (1716), fiind risipită şi, într-o mică parte, însuşită de Constantin Mavrocordat.

Biblioteca mănăstirii Neamţ din Moldova (sec. al XV-lea) a cunoscut o înflorire extraordinară în secolul al XVIII-lea. Distrusă, din păcate, în 1862, a fost salvată prin câteva tipărituri şi manuscrise recuperate târziu de arhiereul Narcis Creţulescu, între care o Biblie latină din 1564. Fondul deosebit de bogat al bibliotecii acestei mănăstiri a fost menţionat în 1727 în catalogul bibliotecii mănăstirii Barnovski din Iaşi.

În paralel, s-au constituit, după afirmaţiile lui Nicolae Iorga – biblioteci ale unor episcopii. Nucleul bibliotecii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului (constituit în secolele al XV-lea) – a doua bibliotecă românească din Transilvania după aceea ctitorită de Sava Brancovici, mitropolit de Alba Iulia – s-a îmbogăţit între anii 1681-1685, ca, ulterior, aceasta să cunoască înstrăinări repetate, trei dintre manuscrisele deţinute aflându-se astăzi în patrimoniul Bibliotecii Judeţene Braşov.

Secolul al XVII-lea a fost marcat de războaie şi molime, Biblioteca mănăstirii franciscane de la Radna fiind, spre exemplu, distrusă şi incendiată în 1695 de către turci. Perioadele de linişte, însă, au însemnat pentru pământul românesc ctitorirea unor importante biblioteci domneşti şi boiereşti. Biblioteca lui Udrişte Năsturel (cumnatul lui Matei Basarab) – despre care au parvenit puţine informaţii, datorate lui Paul de Alep, mitropolitului Varlaam ş.a. – este o mărturie a practicii lecturii din casele boiereşti.

Vestită a fost Biblioteca renascentistă a stolnicului Constantin Cantacuzino de la Mărgineni, spirit umanist, recunoscut ca susţinător al culturii, al înfiinţării Academiei Domneşti de la Sf. Sava (după model padovan), al editării Bibliei de la Bucureşti şi al primei hărţi a Ţării Româneşti (1700, Padova). Dar începuturile fondării acestei biblioteci – una din cele mai mari din Europa răsăriteană – se datorează tatălui său, postelnicul Constantin Cantacuzino, care avea o foarte bogată colecţie de cărţi aduse de la Constantinopol. El a construit, lângă mănăstirea din Mărgineni (datată în secolul al XIV-lea) un palat (sec. XVIII) în interiorul căruia a dus spre păstrare o parte din colecţia sa de cărţi. De altfel, prima bibliotecă a familiei Cantacuzinilor a fost cea din reşedinţa princiară de la Târgovişte. Îmbogăţită cu valoroase cărţi aduse de la asediul Vienei (1683) de Şerban Cantacuzino, de la mănăstirea cisterciană Heiligenkreutz din Austria, această renumită bibliotecă a fost risipită, un catalog realizat de bibliotecarul Colegiului Sf. Sava, în 1839 (păstrat în Arhivele Statului), consemnând 310 cărţi care au fost ridicate de la Mănăstirea Mărgineni. Nobili formaţi sub influenţa ideilor renascentiste europene, Cantacuzinii au însărcinat cu organizarea colecţiilor lor de carte bibliotecari, între care Nicolaus Porta (secretar domnesc), Marcu din Cipru (profesor la Academia Domnească).

O altă mare şi vestită bibliotecă princiară a fost aceea a domnitorului Constantin Brâncoveanu, editorul versiunii integrale a Bibliei în limba română. În 1693, domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit mănăstirea Hurezu (Oltenia), unde a adăpostit renumita sa bibliotecă al cărei fond valoros (între care două exemplare ale Bibliei de la Bucureşti) a putut fi reconstituit graţie ex-librisului cu însemnele puterii domneşti. Concepută a susţine interesele politice şi diplomatice ale ţării, cu un profil orientat spre istoriografie şi teologie, dar şi lexicografie (o multitudine de dicţionare), sau (mai puţin) literatură greacă şi latină, Biblioteca domnească de la Hurezi a anticipat „depozitul legal” întrucât fiecare editor era obligat să aducă aici un exemplar din cărţile tipărite. Domnitorul a avut şi un bibliotecar vestit – Ioan Comnen, doctor în medicină şi filosofie al Universităţii din Padova – care a menţionat în cronica sa biblioteca. După modelul lui Gabriel Naudé – „părintele biblioteconomiei”, bibliotecarul-consilier al mai multor cardinali şi regi –, Constantin Brâncoveanu îl ia drept consilier, secretar şi bibliotecar (1694) pe Nicolaus de Porta, din insula Chios, „om învăţat de ştie despecetlui cărţile” (Nicolae Iorga), cel care a redactat Catalogul bibliotecii de la Mărgineni şi a organizat Biblioteca Academiei Domneşti de la Sf. Sava condusă de profesorul grec Marcus de Cipru. Un alt secretar şi bibliotecar, de data aceasta de origine italiană – Anton Maria Del Chiaro – a lucrat, în continuare, pe aceleaşi atribuţii, până în vremea lui Nicolae Mavrocordat.

O faimă europeană a avut Biblioteca Mavrocordaţilor. Trăind multă vreme la Istambul, Alexandru Mavrocordat Exaporitul (1641-1709), care îşi făcuse studiile şi doctoratul la Padova şi Bologna, şi-a constituit o bibliotecă de mare valoare, cumpărând în acest scop cărţi de la Viena şi Veneţia. Vândută după moartea sa, două dintre manuscrise au ajuns în Anglia, alte câteva, târziu, în fondurile Bibliotecii Academiei Române. Fiul său, domnitorul Nicolae Mavrocordat a avut şi el o remarcabilă bibliotecă, din dubletele căreia a înfiinţat Biblioteca Mănăstirii Văcăreşti (1723 – ctitorie a sa), cum reiese din ex-librisurile de pe lucrări tipărite la Amsterdam sau Paris şi achiziţionate de domnitor. Tot el a fost cel care a adus de la Hurezu şi Mărgineni cărţile rămase ale Brâncovenilor sau Cantacuzinilor. Despre biblioteca lui Nicolae Mavrocordat, diplomatul francez Sevin, de la Constantinopol, afirma că „poate fi egalată cu a celor mai mari principi”. O parte a acestei remarcabile Biblioteci a Mavrocordaţilor a fost cumpărată (1750) pentru Biblioteca regală a Franţei (cum reiese dintr-o corespondenţă a diplomaţilor francezi de la Constantinopol, dintre anii 1729-1751). O altă parte, moştenită de Constantin Mavrocordat (recunoscut ca protector al artiştilor), a fost păstrată tot la mănăstirea Văcăreşti, la ea adăugându-se colecţia ginerelui lui Nicolae Mavrocordat, Ioan Scarlat. Cert este că după plecarea în exil, la Constantinopol, o parte din colecţia Bibliotecii domneşti de la Văcăreşti a fost luată de Mitropolie, o altă parte de Biblioteca Colegiului Sf. Sava (viitoarea bibliotecă naţională) şi apoi de Biblioteca Academiei, iar o alta de Biblioteca Şcolii Centrale din Craiova. Pentru organizarea bibliotecii sale, Nicolae Mavrocordat îl invitase pe Ştefan Begler, umanist şi elenist ardelean, care a redactat un catalog al acesteia de peste 1400 de titluri.

Înfiinţarea la Bucureşti, în incinta mănăstirii Sf. Sava, în 1618, a primei instituţii de învăţământ superior (Academia Domnească) de către stolnicul Constantin Cantacuzino (sub domnia fratelui său, Şerban Cantacuzino), stă, însă, la baza originii bibliotecii care va deveni ulterior naţională. Despre biblioteca care a funcţionat în cadrul Şcolii de la Sf. Sava vorbesc puţine documente deşi ea a fost certamente înfiinţată din cărţile fondatorului ei Constantin Cantacuzino, parte din acestea fiind astăzi păstrate la Biblioteca Academiei Române. Sigur este că existenţa unui vivliotecar era menţionată din vremea domniei lui Mihai Şuţu, iar despre bibliotecă amintea Constantin Brâncoveanu într-o epistolă trimisă patriarhului Ierusalimului: „numai din cauza ciumei […] nu am putut începe cu Tipografia şi Biblioteca de la Sf. Sava”.Într-o altă asemenea epistolă, datată 1714, adresată aceluiaşi patriarh de către dascălul Marcu, sunt cuprinse alte câteva dovezi în acest sens: „vei găsi biblioteca gata...”. Mai mult, într-un hrisov din 1776, Alexandru Ipsilanti menţiona un regulament al bibliotecii. Iniţiativele de organizare şi administrare a unei biblioteci, din păcate lipsite de continuitate, au fost întrerupte odată cu decăderea Şcolii greceşti, pentru a se revigora după 1818, odată cu instalarea în acest sediu a cărturarului şi ctitorului de cultură Gheorghe Lazăr.

Nu există ştiri despre existenţa unei biblioteci de pe lângă Colegiul de la Trei Ierarhi din Iaşi (înfiinţat în 1640 în vremea lui Vasile Lupu) şi nici de pe lângă Academia Domnească, fondată în 1714 (sau 1707, după alte surse). Cu toate acestea, catalogul din 1727 al fondului de carte al mănăstirii Barnovski (unde a funcţionat Academia după incendierea ei), publicat de Nicolae Iorga, menţionează lucrări cu un caracter preponderent laic, care, logic, par să fi aparţinut bibliotecii şcolii şi să fi rămas, din anumite motive, în incinta mănăstirii. Abia într-un raport din 1792-1795 al mitropolitului Moldovei, Iacob Stamati, se aminteşte de bibliotecă şi despre îmbogăţirea fondurilor acesteia, prin obligarea negustorilor de cărţi de a dona un exemplar în acest scop Academiei (pentru care se ridicase o clădire specială, lângă Mitropolie). Încercarea de reconstituire a fondului acestei biblioteci de către M. Bodinger, în baza unor însemnări manuscrise de pe cărţi din fondul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iaşi, a dus la descoperirea a două incunabule veneţiene, datate în 1489 şi 1490, donate în 1714 bibliotecii de către mitropolitul Ierusalimului, precum şi a unor ediţii din operele clasicilor greci şi latini tipărite în secolele XV-XVII în Italia, Germania, Franţa, care aparţinuseră bibliotecii Academiei. Deci a existat.

În secolul al XVII-lea se realizează trecerea de la biblioteca privată la biblioteca publică.

 Bibliotecile secolelor XVIII-XIX

În vreme ce în Ţara Românească existau doar câteva biblioteci boiereşti, în Transilvania au funcţionat, în perioada 1608-1700, „peste 36 de biblioteci particulare” (Maria Ursuţiu), mai exact „51 de biblioteci princiare, 10 biblioteci nobiliare, 18 ale unor orăşeni, 6 ale unor profesori, 7 ale unor preoţi, 6 ale unor funcţionari”. Episcopul de Alba Iulia, Ignatius Batthyany (născut în 1741, cu studii la Gratz, Roma, Sant Apollinaire, doctor în teologie) a fondat Institutul astronomic şi biblioteca acestuia (constituită din fondul particular de rarităţi deţinut) care a căpătat un caracter public, întrucât el însuşi a lăsat prin testament înscris acest lucru: „Biblioteca să fie deschisă oricui în ceasurile stabilite”. Ea a fost adăpostită, dimpreună cu observatorul astronomic, în incinta fostelor clădiri ale bisericii orinului Trinitarienilor, desfiinţată în 1784, şi îmbogăţită prin donarea sau cumpărarea micilor biblioteci ale călugărilor iezuiţi, între care cea a episcopului Vienei, Christo plior Migazzi. Devenită celebră în timp, Biblioteca Bathyaneum deţine un preţios fond de manuscrise, incunabule, documente în peste 30 de limbi, valorosul manuscris ornat Codex Burgundus (secolul al XV-lea), o Biblia sacra (secolul al XII-lea), o parte din celebrul Codex Aureus (secolul IX), cealaltă parte aflându-se la Vatican, manuscrise miniate de o valoare inestimabilă, o excepţională colecţie de incunabule germane şi italiene, monumente ale artei tiparului european (atelierele Elzevier Manuzio, Frobenius, Plantin) cât şi românesc (Palia de la Orăştie, 1582; Noul Testament de la Bălgrad, 1648; Îndreptarea legii, 1642, Târgovişte).

Cea mai renumită bibliotecă din Transilvania secolului al XVIII-lea a fost cea a contelui Samuel Teleki din Tîrgu Mureş, cancelar al Transilvaniei, colecţionar pasionat. Catalogul acestei strălucite biblioteci (publicat la Viena între anii 1796-1819, în patru volume), alcătuit de cancelar, cuprinde 40.000 de înregistrări, între care incunabule şi cărţi în latină, greacă, germană, franceză, engleză, arabă, ebraică, italiană. El a adăpostit această bogată colecţie într-o clădire construită special între anii 1799-1802, în care se află şi acum, aproape neschimbată. Deschisă pentru public în 1802, ea a fost frecventată de intelectuali români pasionaţi de istorie. Târziu, Biblioteca Telekiana şi-a unit fondurile cu cele ale Colegiului reformat aparţinând familiei de matematicieni Bolyai, devenind Biblioteca Teleki-Bolyai. În acelaşi secol, al XVIII-lea, exista la Sibiu o altă mare şi valoroasă bibliotecă, cea a Baronului Samuel Bruckenthal (1721-1803), guvernator al Transilvaniei, o perioadă (1777-1787), format în spiritul veacului luminilor – care, din dorinţa fondatorului, a trecut în folosinţă publică în 1817. Deţinând iniţial un fond de 15.000 de volume, având ca bibliotecar pe Samuel Hahnemann (părintele homeopatiei), ea s-a îmbogăţit în secolul al XIX-lea prin adăugarea colecţiei oraşului – Kappelenbibliothek –, în 1879, a fondului capitalului evanghelic şi a fostei Academii de Drept, formând, în timp, renumita colecţie a Bibliotecii documentare a Muzeului Bruckental.

Preocupări pentru înfiinţarea unor biblioteci pe lângă şcoli şi colegii au existat încă din secolul al XVI-lea, începând cu cea a Şcholii latine de la Cotnari şi continuând cu cea a colegiului înfiinţat de principele Gabriel Bethen de la Alba Iulia (mutat ulterior la Aiud), cu cea a şcolii greco-latine de la Târgovişte sau a Colegiului reformat din Târgu Mureş (fondat în 1557) s.a. Biblioteca mănăstirii Sfânta Treime de la Blaj (1747) constituită iniţial (1738) din 200 de volume aparţinând cărturarului Inochentie Micu, conţinea cărţi necesare studiilor teologice, primul ei bibliotecar, Grigore Maior, fiind acela care a îmbogăţit-o cu dublete provenind din biblioteca imperială a Austriei dar şi cu cărţi cu un caracter enciclopedic, tipărituri din Ţara Românească şi Moldova. În secolul al XVIII-lea avea să i se adauge biblioteca lui Timotei Cipariu, iar în secolul al XIX-lea, tipărituri din colecţiile particulare ale bibliofilului Ion Micu Moldoveanu, ale unor mitropoliţi. Devenită muzeu în 1912, ea a fost, după 1945, dislocată, o parte din tezaurul său aflându-se actualmente la Cluj. Sigur este că, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Transilvania şi Banat, bibliotecile devin „un adevărat plămân, respirând aerul culturii europene” – cum susţine Victor Neumann¹⁶.

Bibliotecile cărturarilor români, mai ales ale celor din Ardeal, iau amploare în secolul al XVIII-lea. Între acestea s-au aflat biblioteca eruditului Gheorghe Şincai (1754-1816), din care unele cărţi au fost donate bibliotecii din Blaj; biblioteca episcopului orădean Samuil Vulcan (1760-1839) – „bibliotecă mare, cuprinzătoare de cei mai rari şi vestiţi autori”, cu un caracter oarecum public (care cuprindea manuscrise ale lui Gh. Şincai, Samuil Micu ş.a.) –, păstrată, în parte, la filiala Cluj a Academiei Române; biblioteca preotului-profesor Ioan Corneli (1762-1848). În Moldova, biblioteca boierului literat, aspirant la domnie, Costache Conachi (1778-1849) ilustrează şi ea influenţa iluministă, rămăşiţele ei, descoperite de Nicolae Iorga în podul bisericii Bărboi, fiind depuse la Academie.

Informaţii despre biblioteci particulare vechi ale unor negustori sunt puţine, între acestea numărându-se: biblioteca negustorului Grigorie Anton Avramie din Moldova ce cuprindea cărţi comandate la Viena, Leipzig, Istambul.

Modelul francez pentru Muntenia şi Moldova şi cel german pentru Transilvania au dus la europenizarea rapidă a provinciilor româneşti în secolul al XIX-lea, sens în care iau fiinţă numeroase biblioteci inundate de cărţi şi reviste franţuzeşti şi se constată chiar o pasiune a lecturii. Vasile Popp, alcătuitorul primei bibliografii retrospective a cărţii româneşti (1838) semnala, într-o călătorie prin Ţara Românească şi Moldova (1820-1821), existenţa a „multe biblioteci private” între care „biblioteca miclăuşeană” iniţiată în secolul anterior şi dezvoltată ulterior de logofătul Dimitrie Sturza „devenit stăpân la Miclăuşeni în 1781”. Parte din aceasta a fost dăruită Academiei Române (1884), o altă parte (peste 60.000 de incunabule, carte rară şi foarte rară, carte românească veche, manuscrise etc.) fiind dezmembrată, unele documente ajungând la B.C.U., altele la Episcopia Romanului sau la Arhivele Statului. A fost considerată de Nicolae Georgescu Tistu drept cea mai “reprezentativă bibliotecă românească” din mijlocul secolului al XIX-lea.

Tot între bibliotecile particulare boiereşti din secolul al XIX-lea se numără şi biblioteca familiei aromâne Mocioni din regiunea Aradului, cea a familiei Rosetti-Roznovanu adăpostită în casa de pe moşia Stânca (Iaşi), cea a boierului-bibliofil Ioan Balş (fiul logofătului Iordache Balş) de la Grumăzeşti (Moldova), cea a boierului Scarlat Rosetti (care s-a numărat printre fondatorii Societăţii Ateneului căreia i-a lăsat averea sa şi care s-a arătat îngrijorat de „lipsa bibliotecilor publice”).

Un rol deosebit au jucat în secolul al XIX-lea şi bibliotecile burgheze, ale clasei de mijloc, ca biblioteca botoşăneană, amintită de Nicolae Iorga în Floarea darurilor („biblioteca românească, bine chibzuită şi aşa de sănătoasă”) sau cele aparţinând lui Constantin Cornescu Helniceanu din Valahia, menţionată în corespondenţa lui George Bariţiu („bibliotecă însemnată”), cumpărată (1854) de Dionisie Romano, arhimandrit şi stareţ al Mănăstirii Neamţului şi donată ulterior Bibliotecii Academiei. S-au adăugat ei, cea a lui Constantin Tufescu din Iaşi, a lui Zacharia Antinescu din Ploieşti (păstrată în biblioteca fostului Liceu „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti), a lui G. Missail (păstrată la Academia Română conform Catalogului cărţilor din biblioteca lui G. Missail, publicat în 1913). Deosebit de valoroase au fost în secolul al XIX-lea noile biblioteci savante ale unor cărturari, intelectuali, precum biblioteca mitropolitului Calinic Miclescu (1865, donată, o parte, universităţii ieşene), a episcopului Dionisie al Buzăului (1898), a episcopului Melchisedec (1892) de la Seminarul de la Socola – Iaşi şi a mitropolitului Moldovei, Iosif Nanescu – intrate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române.

Alte biblioteci particulare de intelectuali au fost cele aparţinând lui Ion Heliade Rădulescu (păstrată, în mică măsură, la Biblioteca Academiei), Costache Negruzzi (dispărută) de la Trifeştii Vechi – Iaşi, Eminescu (lăzile de manuscrise şi cărţi vechi, mai exact, păstrate de Titu Maiorescu), Titu Maiorescu (păstrată, în mică parte, de Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti), Alexandru Odobescu (renumit colecţionar bibliofil), Ion C. Brătianu (având ca director pe George Fotino), V. A. Urechia (donată liceului din Galaţi).

În secolul al XIX-lea au existat şi biblioteci ale unor societăţi, instituţii precum: Biblioteca gimnaziştilor din Cernăuţi (1857, pe lângă Societatea pentru cultură Cernăuţi, condusă, o perioadă, de I. G. Sbiera), Biblioteca României June de la Viena (primul bibliotecar: Mihai Eminescu, în 1871), Biblioteca Societăţii de lectură „Petru Maior” de la Budapesta (1868), Biblioteca ASTREI de la Sibiu (fondată în 1861 de Timotei Cipariu, având ca bibliotecari pe Nicolae Toganu ş.a. cu lanţul de 250 de biblioteci), Biblioteca Seminarului Teologic din Chişinău (1814) etc.

Ideea fondării unei biblioteci publice este exprimată în anaforana Epitropiei Şcolilor din Moldova, din 10 ianuarie 1828, în care i se solicita domnitorului Alexandru Sturdza ridicarea unei biblioteci naţionale „pentru sporul învăţăturilor”.

Prin stipulările Regulamentului organic al Valahiei din iulie 1831, este hotărâtă înfiinţarea unei biblioteci la Colegiul Sf. Sava (având printre bibliotecari, prin 1851, pe Costache Aristia), şi o alta, la Şcoala Centrală din Craiova. În 1864, Biblioteca Colegiului Naţional Sf. Sava (colegiu care a luat fiinţă în 1818, în vechile chili ale lui Gheorghe Lazăr) a primit denumirea de Biblioteca Centrală a Statului. Patrimoniul acesteia a fost transferat, în 1901, Academiei Române (fondată în 1860, declarată prin lege în 1879), care a devenit astfel bibliotecă publică. După această dată Biblioteca Academiei a preluat rolul de Bibliotecă naţională, deţinătoare a Depozitului legal şi responsabilă cu redactarea bibliografiei naţionale retrospective. Biblioteca Academiei era la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX cea mai reprezentativă colecţie de carte românească, continuatoarea bibliotecilor Colegiului Sf. Sava (1679), Mitropoliei din Bucureşti (secolul al XVIII-lea), domnitorului Constantin Mavrocordat, vechilor mănăstiri.

În secolul al XIX-lea iau fiinţă şi bibliotecile universitare, între care: Biblioteca Centrală Iaşi (1864, prin transformarea Bibliotecii Mihăilene în aşezământul universitar “Biblioteca Ulpia”), unde au activat, se ştie, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu; Biblioteca Universitară din Cluj (deschisă pentru public în 1869, însă cu o colecţie proprie din 1867); Biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I (inaugurată în 1895). Într-un top realizat în anul 1873, pe primul loc figura această bibliotecă, urmată de cea din Iaşi şi din Craiova, apoi de Biblioteca Seminarului Central, Biblioteca Senatului, Biblioteca Camerei, Biblioteca Societăţii Academice, Biblioteca Mănăstirii Cernica.

Din păcate, multe dintre avuţiile bibliotecilor româneşti se află astăzi în bibliotecile străine şi constituie o parte a tezaurului acestora.