Sistemul info-documentar din România

În toate ţările din lume, bibliotecile sunt organizate într-o reţea, ca parte integrantă a sistemului naţional info-documentar, care are ca obiectiv general „realizarea unitară a activităţilor specifice şi dezvoltarea serviciilor de lectură publică”¹⁴. În cadrul acestuia există relaţii de cooperare în cele mai diverse direcţii: metodologică, de modernizare şi automatizare, de elaborare a unor instrumente de lucru, de achiziţie în comun a documentelor specifice, de partajare de activităţi şi servicii ş.a.

Această reţea cuprinde următoarele tipuri de biblioteci:

• biblioteci naţionale;

• bibliotecile centrale universitare;

• biblioteci de învăţământ: universitare, şcolare;

• biblioteci publice;

• biblioteci specializate.

De drept public sau de drept privat (cu activităţi specifice celor de drept public), bibliotecile din reţea se pot asocia şi forma consorţii, asociaţii, fundaţii.

 Bibliotecile naţionale¹⁵ deţin colecţii de interes naţional, fiind responsabile cu achiziţia şi conservarea unui număr de exemplare din toate documentele editate în plan naţional, motiv pentru care ele pot îndeplini şi rolul de biblioteci de Depozit legal.

În România, ele au, conform Legii bibliotecilor, obiective precise, între care:

• achiziţionarea, organizarea, conservarea şi valorificarea fondului naţional de publicaţii, altor documente de bibliotecă netipărite;

• realizarea Bibliografiei Naţionale cu cele patru serii incluzând toate tipurile de documente – Cărţi. Albume. Hărţi; Articole de publicaţii periodice şi seriale; Note muzicale, discuri, casete; Publicaţii oficiale. Publicaţii seriale;

• elaborarea şi actualizarea Cataloagului colectiv naţional al publicaţiilor româneşti şi străine;

• gestionarea Rezervei Naţionale de carte şi a Depozitului legal;

• alocarea numerelor internaţionale standard (ISBN) pentru publicaţiile editate în sistem clasic sau electronic;

• asigurarea continuităţii Fondului Romanica prin identificarea, achiziţionarea, prelucrarea şi conservarea tipăriturilor despre România apărute în străinătate;

• alcătuirea şi lansarea pe piaţa bibliotecară a metodologiilor care privesc sistemele naţionale de prelucrare, catalogare, clasificare, patologie şi restaurare a cărţii, a unor studii, cercetări, informări documentare biblioteconomice;

• promovarea şi susţinerea noilor tehnologii în procesul de informatizare al bibliotecilor, coordonarea proiectului Bibliotecii Naţionale Virtuale ş.a.

Privită din această perspectivă, biblioteca naţională are rolul de centru naţional de informare bibliografică, de centru metodologic naţional şi de coordonator al Proiectului privind realizarea Catalogului Colectiv Naţional. De altfel, în cadrul Bibliotecii Naţionale a României îşi desfăşoară activitatea Oficiul Naţional Bibliografic şi de Informatizare a Bibliotecilor al cărui misiune este tocmai aceea de a gestiona şi actualiza Catalogul colectiv naţional al publicaţiilor româneşti şi străine intrate în bibliotecile din ţară, de a realiza controlul bibliografic naţional, de a elabora Bibliografia naţională curentă etc.

 Biblioteca Naţională a României a fost înfiinţată în 1955, prin Decret de Stat, la iniţiativa unui grup de specialişti formaţi la Şcoala de Arhivistică din Bucureşti, în fruntea cărora s-a aflat Ştefan Gruia. Ea a purtat numele – până în 1989 – de Biblioteca Centrală de Stat, având ca prim director pe Angela Popescu-Brădiceni. Dar rădăcinile sale merg mult mai adânc în istorie, în 1836 când a luat fiinţă Biblioteca Naţională a românilor din biblioteca Colegiului Sf. Sava, deschisă pentru public în 1838. Fondurile sale, trecute în proprietatea Bibliotecii Academiei (1901), n-au fost restituite dar, în locul lor, s-au primit colecţii ale unor biblioteci desfiinţate (Biblioteca Ateneului Român, a aşezământului I. C. Brătianu ş.a.) sau din cele particulare (Al. Cantacuzino, Văcăreşti ş.a.).

Ea îşi menţine cele două filiale, deosebit de importante: Biblioteca Omnia din Craiova şi Biblioteca Batthyáneum din Alba Iulia – înfiinţată în secolul al XVIII-lea de Ignaţiu Batthyány, care conţine vestitele Codex aureus (secolele VIII-IX d. Hr.), Codex Burgundus (secolul XIV d. Hr.), Psaltirea lui David cu calendar (secolul XIII d. Hr. ş.a.). Se află sub autoritatea directă a Ministerului Culturii şi Cultelor, fiind finanţată de la bugetul de stat.

 Biblioteca Academiei Române, fondată în 1867 (odată cu inaugurarea Societăţii Academice Române), îmbogăţită în 1901 prin fondurile Bibliotecii Naţionale a României şi trecută din 1948 în patrimoniul statului, a fost şi este percepută ca a doua bibliotecă naţională, unul dintre cele mai importante centre ale bibliologiei contemporane româneşti. Volumele Biblioteca şi cercetarea (anual) sau Studii şi cercetări în bibliologie ş.a. susţin această afirmaţie. Bibliotecă de drept public cu statut de bibliotecă naţională, ea se află în subordinea Academiei Române. În SUA, noţiunea de Bibliotecă Academică este utilizată pentru a desemna destinaţia sa privind învăţământul superior. Ea are ca atribuţii, pe lângă colectarea şi comunicarea colecţiilor naţionale specifice, realizarea Bibliografiei naţionale retrospective, schimbului internaţional de publicaţii, achiziţionării documentelor cu importanţă naţională apărute în străinătate, cu rol de Depozit legal.

Situaţie similară cu două biblioteci naţionale întâlnim şi în alte ţări europene, precum Italia.

 Bibliotecile de învăţământ, instituţii de drept public sau privat, au ca atribuţie fundamentală susţinerea procesului instructiv-educativ. De aici şi accesibilitatea restrânsă, care trimite spre un public avizat (elevi, studenţi, cadre didactice, cercetători). Reţeaua bibliotecilor din acest sistem – cea mai reprezentativă, atât ca număr de volume deţinute, cât şi ca personal – este formată din:

• biblioteci centrale universitare (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara) subordonate MEC, finanţate de acesta;

• biblioteci ale instituţiilor de învăţământ superior, de stat sau privat, aflate în subordinea senatului acestora (Biblioteca Academiei de Arte „George Enescu” Iaşi), finanţate de la bugetul propriu;

• biblioteci şcolare.

 Bibliotecile centrale universitare fac parte din sistemul de învăţământ superior, participând atât la procesul de instruire, formare, educare a studenţilor (masteranzilor, doctoranzilor), cât şi la activitatea de cercetare. Între acestea se află: Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti (înfiinţată în 1895 ca Bibliotecă a Fundaţiei Universitare, reînfiinţată în 1948); Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi (înfiinţată în 1839 din fondurile Bibliotecii Academiei Mihăilene, devenită abia în 1874 bibliotecă universitară, din 1875 îndeplinind o lungă perioadă şi rolul de bibliotecă publică); Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca (cu filiala sa Biblioteca Bethlen din Aiud înfiinţată în 1662 de principele Mihail Apafi, având la bază fondurile bibliotecii Muzeului înfiinţată în 1860) ş.a.

 Bibliotecile şcolare se constituie, la rându-le, într-o reţea din care fac parte:

• Biblioteca Pedagogică Naţională „I. C. Petrescu” Bucureşti (subordonată M.E.C.), cu rol metodologic şi de specializare a personalului didactic;

• Bibliotecile caselor corpului didactic (subordonate inspectoratelor şcolare judeţene);

• Bibliotecile şcolare.

 Bibliotecile specializate sunt organizate la nivelul ministerelor, parlamentului, guvernului, autorităţilor centrale şi locale, marilor întreprinderi, instituţii publice, instituţii academice şi de cercetare, având ca public ţintă personalul din cadrul acestora. Colecţiile acestor tipuri de biblioteci sunt axate pe o disciplină sau pe un anumit domeniu al cunoaşterii umane. De drept public sau privat, ele sunt finanţate de către factorii care le tutelează.

 Bibliotecile publice sunt cele care, conform Legii bibliotecilor, asigură accesul egal, democratic, nediscriminatoriu în ceea ce priveşte vârsta, sexul, orientarea politică sau religioasă, naţionalitatea, statutul social şi economic, la documentele şi informaţia deţinute, în scopul informării, educaţiei permanente, formării şi dezvoltării personalităţii utilizatorilor lor.

Organizate după principiul administrativ-teritorial, ele se află în subordinea consiliilor judeţene sau locale (municipale, comunale), fiind finanţate de către acestea. Au caracter enciclopedic, fiind destinate comunităţii locale sau regionale.

În România, acestea au apărut în secolul al XIX-lea. Ioan Bianu este cel care a introdus noţiunea de bibliotecă publică în ţara noastră. Sistemul integrat de biblioteci publice din România cuprinde: Biblioteca Metropolitană Bucureşti; bibliotecile judeţene (şi cu rol de bibliotecă municipală); bibliotecile municipale şi orăşeneşti; bibliotecile comunale.

În afara acestor biblioteci publice de stat, mai există alte tipuri de biblioteci publice:

• care aparţin diferitelor organizaţii obşteşti (ONG-uri);

• care aparţin armatei, având ca public ţintă soldaţii în termen, cadrele militare;

• care aparţin de biserici – biblioteci confesionale;

• particulare.

 Bibliotecile publice de stat au fost create pentru a satisface dorinţele de lectură şi informare ale unei comunităţi – „grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune” (Dicţionarul explicativ al limbii române).

Biblioteca publică reprezintă – după definiţia dată în lexiconul Din istoria şi arta cărţii – „o instituţie cu caracter autonom, aflată în proprietatea statului, care se ocupă cu procurarea, păstrarea şi clasarea colecţiilor de documente pentru a fi puse la dispoziţia publicului larg”.

În societatea contemporană, misiunea ei este mult mai complexă, încât această definiţie este insuficientă. Deşi au apărut noi instituţii abilitate în utilizarea mijloacelor de comunicare, biblioteca publică ocupă un loc important în spaţiul public informaţional şi comunicaţional..