Capitolul 1 bibliologie. Biblioteconomie. Bibliotecă

„Habent sua fata libelli”

(Terentianus Marrus)

„Biblioteca de hrană dorită sufletului, această casă a cărţilor [care] îmbie spre înţeleaptă îmbelşugare”

(Constantin Brâncoveanu. Frontispiciul Bibliotecii de la Hurez)

Cartea şi „vorbirea despre carte”. Bibliologia

 Cartea. Scurt istoric

Cartea a apărut dintr-un extraordinar gest de generozitate al omului pentru om, şi anume acela de a transmite şi celorlalţi ceea ce gândeşti, simţi sau descoperi tu. A apărut din dorinţa de comunicare cu cel de alături sau mai de departe, în timp şi în spaţiu, de transmitere peste generaţii, de păstrare a textului ca tezaur al gândirii umane. Trecutul sau prezentul, întreaga activitate umană se află astfel înlănţuiţi prin destin cu evoluţia în timp a cărţii – memorie a acestei lumi, cât şi previziune a sa. De la „cartea, leac pentru suflete” – o primă, sintetică definiţie înscrisă pe frontispiciul bibliotecii din Teba, în urmă cu 5000 de ani – la cartea „voce vie şi spirit care umblă” (S. Smiles), surprinderea esenţei acesteia a parcurs un drum lung care este cel al înseşi metamorfozelor ei, de la tăbliţele de lut la papirus şi pergament, de la manuscrise la tipărituri sau, recent, la cele electronice, floppy disk, CD-Rom ş.a.

A trebuit să facă faţă, de-a lungul civilizaţiei umane, la cinci „revoluţii informaţionale”, după afirmaţia prof. univ. american Burt Nanus, – realizarea comunicării, apariţia scrisului; invenţia tiparului; introducerea mijloacelor de comunicare în masă; invenţia computerului – fuziunea dintre computere şi telecomunicaţii – şi să reziste, întrucât cartea are astăzi virtuţi extraordinare în transferul de informaţie.

 Bibliologia. Definiţie. Istoric

De istoria, producerea şi răspândirea cărţii, de cercetarea ei, de studierea aspectelor sale grafice, se ocupă ştiinţa numită bibliologie.

Ştiinţă fundamentată ca obiect de studiu şi ca metodă de cercetare în secolul al XVII-lea prin lucrări teoretice asupra domeniului, bibliologia studiază dimensiunea istorică a cărţii, precum şi organizarea ei în biblioteci. Termenul, provenit de la cuvintele greceşti biblion = carte şi logos = vorbire („vorbire de cărţi”), a fost lansat de francezul Gabriel Peignot, în lucrarea Dictionnaire raisonne de bibliologie şi folosit de profesorul francez Louis Coste, în anul 1800, într-un proiect de curs universitar, de unde s-a răspândit. În România, el a fost utilizat pentru prima dată de B.P. Hasdeu, în revista Din Moldova (Iaşi, 1862-1863), însă cu sensul de „bibliografie”. Ceva mai târziu, I.C. Massim şi August Treboniu Laurian îl introduc cu sensul de azi în primul Dicţionar al limbii române (Tom.1-2, Bucureşti, 1871-1876). Bibliologia este – apelând la o definiţie mai cuprinzătoare – o ştiinţă pluridisciplinară care se ocupă cu ansamblul de cunoştinţe din plan teoretic şi practic despre carte şi despre multiplele sale valenţe, despre istoria şi tezaurizarea ei, despre biblioteci, misiunile şi funcţiile lor.

Cei care au utilizat acest termen, la începutul secolului al XIX-lea, aveau în vedere, cum se remarcă, numai cartea, ori de atunci suporturile gândirii scrise au cunoscut o dezvoltare explozivă. Încă din 1934 Paul Otlet, cunoscut ca re-creatorul bibliologiei şi părintele documentării ca disciplină, definea bibliologia ca „ştiinţă care acoperă ansamblul datelor referitoare la producerea, conservarea, circulaţia şi utilizarea scrierilor şi a documentelor de orice fel” (altele decât cele tipărite). R. Estivals încearcă (1976) o altă definiţie, ca şi J. Breton (1978), vizând scrierile „tipărite sub toate formele”. Cert este că bibliologia este o ştiinţă generală care furnizează o explicaţie globală privind comunicarea scrisă şi sistemele în care se realizează. Ea se înscrie astfel între ştiinţele comunicării şi nu de puţine ori obiectul său de studiu se intersectează cu alte discipline. Neavând o metodă specifică, ea recurge la un arsenal metodologic folosit în ştiinţele umaniste (ştiinţa literaturii ş.a.), sociale (sociologia, statistica ş.a.), ştiinţifice (matematica). De aici şi noua specialitate, bibliometria, considerată ca una dintre ramurile viguroase ale bibliologiei, la intersecţia cu alte specialităţi. Numit de Paul Otlet în Tratatul său (1934) „mate-bibliologie”, termenul de bibliometrie a fost reinventat de englezul Pritchard în 1969. El trimite spre măsurători cantitative – producţie, circulaţie – ale documentelor.

Ultimele standarde ISO o definesc ca ştiinţă care se ocupă cu studiul evoluţiei cărţii, editării şi comercializării ei.

O altă ramură a sa, bibliologia istorică, are ca obiect de studiu evoluţia în timp a tehnicii tiparului, legătoriei, producţiei de hârtie, editării şi ilustraţiei de carte.

 Ramuri

Ştiinţă cu potenţe interdisciplinare, bibliologia are mai multe ramuri:

• Bibliologia generală sau teoretică;

• Ştiinţa cărţii:

• Biblioteconomie;

• Bibliofilie;

• Bibliografie;

• Bibliotehnica.

 Bibliologia generală sau teoretică

Bibliologia este o ştiinţă socială complexă care are ca obiect de studiu cartea şi domeniile ei, ca fenomen al vieţii sociale, vizând istoria, producerea, răspândirea, prelucrarea şi conservarea ei.

Studiază aspecte generale referitoare la:

• informarea şi documentarea privind masivele volume de literatură;

• probleme teoretice comune celor cinci discipline subordonate;

• raporturile cu alte ştiinţe (ştiinţa informaţiei, ştiinţa comunicării, psihologia şi sociologia, marketingul şi managementul, lingvistica, literatura, istoria ş.a.).

Emite metode şi modalităţi de lucru comune tuturor disciplinelor. A fost considerată, mai bine de un secol, mamă a biblioteconomiei, bibliografiei, bibliofiliei.

 Ştiinţa cărţii este disciplina care se ocupă de două mari aspecte privind cartea:

• istoria scrisului, cărţii şi tiparului;

• editarea, difuzarea şi comercializarea cărţii.

 Bibliofilia este un alt domeniu al bibliologiei care studiază aspecte teoretice şi practice privind:

• studiul cărţilor sub aspectul rarităţii şi valorii artistice;

• practicile vizând colecţionarea, conservarea şi evaluarea cărţilor rare şi preţioase.

Istoria bibliofiliei este la fel de veche ca şi cartea. În antichitate erau considerate cărţi rare cele cu autografe, în Evul Mediu codexurile miniate (la curtea regelui Franţei, Charles V, secolul al XIV-lea, lucrau unii dintre cei mai renumiţi miniaturişti). Dragostea şi respectul pentru carte l-au îndemnat pe cancelarul Angliei, Richard du Bury, să dedice bibliofililor o primă lucrare de gen – Philobiblon. În aceeaşi idee, Charles Nodier, conservator la Biblioteca Arsenalului din Paris, a editat Bulletin du bibliophilie (1834) iar G. De Prixérécourt a înfiinţat Société des bibliophiles français. Primul bibliofil, în accepţia modernă, a fost, însă, Jean Grolier, iar cel mai important şi cunoscut bibliofil român a fost Constantin Oltelniceanu, prima Societate Română de Bibliofilie luând fiinţă la Târgovişte, în 1972.

 Bibliografia este o ramură a bibliologiei al cărei obiect de studiu îl formează evidenţa, descrierea documentelor în scopul valorificării conţinutului lor de informaţii.

Funcţii:

 studiază tehnica de identificare, descriere, clasificare, apreciere a documentelor tipărite pentru valorificarea lor, cu destinaţia beneficiari;

 sistematizează cunoştinţele din cărţi;

 stabileşte metodele de realizare a cercetărilor şi listelor bibliografice.

Bazele ştiinţifice ale disciplinei au fost puse de filologul şi naturalistul Konrad Gesner prin opera “Bibliotheca Universalis” (Zürich, 1545). Termenul, însă, ca atare, a fost utilizat prima dată de eruditul L. Jacob în lucrarea “Bibliographia Gallica Universalis” (1644-1654), iar în România de către Vasile Popp în lucrarea “Disertaţia despre Tipografiile româneşti din Transilvania şi învecinatele Ţări” (Sibiu, 1838).

Ramură a bibliologiei sau repertoriu cronologic (alfabetic sau pe materii), listă a lucrărilor utilizate de un autor, titlu al unei rubrici de ziar referitoare la o listă sumară de publicaţii nou apărute sau la recenziile acestora, bibliografia este de nenumărate feluri: adnotată (indicaţii privind conţinutul şi valoarea documentelor înregistrate), alfabetică (prezentare în ordine alfabetică), analitică (date descriptive – notiţe bibliografice – şi rezumate), ascunsă (răspândită în text), cronologică (prezentare în ordine cronologică), curentă (semnalare lucrări recente), de informare (selecţie semnalare publicaţii noi), de perspectivă (semnalare viitoare apariţii editoriale), de recomandare (indicare a celor mai importante publicaţii pe o temă dată), obligatorie (listă lucrări esenţiale), facultativă (liberă), descriptivă (tip catalog sistematic), exhaustivă (completă), generală (universală), individuală (personală, scrierile unui autor), internaţională (transnaţională), locală (regională, semnalarea de publicaţii tipărite în zona respectivă), naţională (publicaţii apărute pe teritoriul unei ţări), primară (de gradul I – cercetarea publicaţiilor primare), retrospectivă (publicaţii apărute într-o anumită perioadă), selectivă (numai unele lucrări), specială (publicaţii dintr-un anumit domeniu, autor etc.), sumară (redusă), tematică (pe o anumită temă) etc. Ca document secundar, ea poate fi autonomă (repertoriu bibliografic) sau anexă fie a unui document, fie a unui capitol al acestuia (bibliografie ascunsă). Urmând acelaşi model de compunere a cuvântului prin utilizarea sufixului grafic, s-au realizat domenii specifice ca discografic, filmografic, mediagrafic.

 Bibliotehnica este un domeniu care studiază tehnicile de producţie a cărţii şi a altor tipărituri.

 Biblioteconomia, definită într-o multitudine de moduri, este, după ultimul standard al Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO), ştiinţa care se ocupă cu organizarea, gestionarea şi legislaţia de bibliotecă¹. Ea sistematizează ansamblul activităţilor teoretice şi practice privind constituirea şi dezvoltarea colecţiilor, evidenţa, conservarea şi depozitarea documentelor, catalogarea şi clasificarea, servirea cititorilor în bibliotecă, managementul şi marketingul bibliotecilor².

Studiază:

• tehnica de organizare, funcţionare şi conducere a bibliotecilor;

• organizarea / administrarea bibliotecilor;

• gestionarea / conducerea bibliotecilor;

• legislaţia bibliotecilor.

 Aceste subdomenii ale bibliologiei se manifestă într-o evidentă corelaţie, toate având, de fapt, ca obiect de studiu cartea şi multiplele sale valenţe spirituale, educaţionale, sociale, materiale.

Se mai vorbeşte, în ultimii ani, de bibliopolistică (ca disciplină centrată pe managementul comerţului de carte), de Grafica de carte (care are ca obiect de cercetare studiul artelor dar şi bibliologia), de Biblioteconomie comparată (care studiază sistemele de biblioteci din două, trei medii culturale sau ţări, prin punere faţă în faţă), de Biblioterapie (care are ca scop tratarea unor afecţiuni psihice, sociale prin lectură).

Bibliologia este, în concluzie, o ştiinţă, o disciplină didactică, un domeniu de activitate practică care vizează cartea, biblioteca, bibliografia, editura.