X poate intra nimeni!

Ducă-se dracului! Noaptea, la ora trei, să mă întreţin cu cine ştie ce cotoroanţă!

— E tânără, Excelenţă, strigă omul, ca să fie auzit de mareşal.

— Tânără!? răcni acesta. Nu te lăsa dus, amice! Toate se dau cel puţin eu unsprezece ani mai tinere decât sunt în realitate. Alung-o!

— Spune că Excelenţa voastră o cunoaşte.

— Nu-i adevărat!

— Că Excelenţa voastră a fost abia adineauri la ea acasă.

— Minciună sfruntată! Eu nu mă duc la muieri. Dă-i una peste bot!

— Zice să vă amintesc numele Richemonte ... ,

— Richemonte? repetă mareşalul. Sfinte Sisoie! Ai căpiat, băiatule?

Se-ntoarse repede şi când ajunse la poartă ţinea încă sub braţ cele două cizme. O văzu pe Margot şi o recunoscu numaidecât.

— Dragă August, mare măgar te-a mai făcut mă-te! Păi muiere-i asta, mă, neghiobule?!

Omul se uită năuc la mareşal.

două cu ciubotele astea, dar, pentru că, în novăţie, habar n-ai ce-i aia o domnişoară, 1 băgat de seamă numaidecât că nu e de voi fi milostiv, mulţumindu-mă doar cu rtisment: Ia aminte, băiete, că data viitoare

asta, Margot se apropiase de mareşal şi e, implorator.

nă, Excelenţă, îngrijorarea nu m-a lăsat să şi-apoi am mai auzit şi împuşcături. . .

trebuie să te iert, ci dumneata pe mine, ispunse Blucber. Te-am deranjat la o oră

apoi am plecat fără să te lămuresc. M-am irjar. Te rog, vino cu mine sus! iţea ei şi o conduse într-o încăpere foarte nată. După toate aparenţele, fusese odaia obila stil rococo era din lemn de trandafir, de santal,. perniţele şi pernele din mătasea

Pretutindeni erau presărate ceasornice şi minunate porţelanuri, iar candelabrele ştră-

mai frumoase nuanţe ale curcubeului. Ală-

îprhîî nonirlntlă r>n încrustaţii r>p valora np

Stătea în faţa ei, ţinând încă cizmele la subsuoară. Ou toată întristarea, fetei îi venea să râdă de bătrânul acesta, care părea, mai degrabă, un cârpaci cârcotaş.

— Vizita Excelenţei voastre m-a adus într-o stare de nelinişte grozavă, spuse ..ea. Era vorba de logodnicul

meu?

Fireşte. Altfel cum as fi venit la dumneata la o oră

atât de nepotrivită?

— Oh, spuneţi-mi, Hugo e în primejdie?

— Se pare că a trecut, domnişoară! • • — Dumnezeule, primejdie mare?

— Hm! Voiau să-1 împuşte, puţintel.

— E cu putinţă, Excelenţă? exclama ea, înfricoşată.

— De ce n-ar fi; l-au pândit la uşa casei sale. Erau

doi indivizi.

— Ce i-au făcut, Excelenţă? Vă rog din suflet, spuneţi repede!

Era palidă ca un cadavru. El vru s-o liniştească şi scoase una din cizme 'de sub braţ, întrebând-o:

— Cunoşti ciubota asta, domnişoară?

— Nu! răspunse ea mirată.

— Atunci poate c-o recunoşti pe astalaltă?!

Ah, astea sunt cizmele lui? Dar cum se

are astfel de cizme? Păi dintr-astea ar iduiţă.

! Vreau să întreb de unde are Excelenţa încălţări?

umva că le-am împrumutat de la dânsul? sit sub poartă.

m au ajuns acolo? întrebă Margot, dijn ce ită.

sat chiar dumnealui, poruncindu-i santine-scă.

Iţă, tot nu pricep încă de ce a trebuit să facă 5i-apoi, ce legătură au cizmele cu primejdia

ură foarte strânsă. Stai să vezi! în faţa lo-tăteau doi indivizi care voiau să-1 împuşte, însă; în ce fel, nu ştiu nici eu deocamdată, jat-o la fugă, iar el a pornit după dânşii. inii aceia să nu se prindă că-s urmăriţi, şi-a sie şi mi le-a dat în păstrare, adică santine-.ista e totuna.

— Din fericire.

— Deştept băiat! Dar cine l-o fi atacat?

— Mi-e foarte greu să vorbesc despre asta, Excelenţă/

— Spune-mi deschis şi fără teamă, domnişoară. Poate sunt în măsură să te ajut. Povesteşte-mi totul, dar în-găduie-mi mai întâi să-mi 'aprind o pipa. Nu pot sta locului fără să simt tutun sub nas.

Mareşalul îşi umplu una din pipele sale de lut şi, după ce şi-o aprinse tacticos, o lăsă pe Margot să-i istorisească toate întâmplările zilei.

Şi acum, iată ce se întâmplase cu Greifenklau. . Margot îl petrecuse" până la uşă şi, înainte de a se despărţi, îl rugă stăruitor să fie cu ochii în patru la toate primejdiile ce l-ar fi putut paşte în drumul spre casă.

îi ascultă sfatul, cu atât mai mult cu cât era el însuşi de părere că atacul a cărui ţintă fusese s-ar mai putea repeta. Ba îşi spuse chiar că, a doua oară, potrivnicii săi nu se vor mai folosi de un pumnal sau de mi cuţit, ci de o armă de foc.

în cazul acesta, i-ar fi fost mai greu să se aperie, (astfel că luă hotărârea să nu meargă pe trotuar, ci prin mijlocul străzii Sp aslpnta ca duşmanul să stea citit în vreun

;ă judece repede, tânărul ofiţer îşi dădu ime-:'ă duşmanul aprinsese lanterna ca să aibă o

şi că în clipa următoare va detuna glon-ică îndată la pământ şi, datorită acestei pre-rit, scăpă cu viaţă, căci nu atinsese încă pă-i se şi auzi împuşcătura. Glontele i-ar fi găurit oar trecu pe lângă el. •ântit la pământ! Luminează în jos! auzi dân-

pe care-1 recunoscu imediat ca fiind al că-:hemonte.

lanternei îl învălui din nou, dar dânsul,se az-tă puterea în lături, şi tocmai la vreme, căci ia împuşcătură şi un al doilea glonte izbi qal-:ir alături de dânsul.

ă focuri fuseseră trase,- dar dacă ţintaşul ar încă un pistol, de bună seamă că Greifenklau >rdut,

•idică cu iuţeala fulgerului şi se năpusti asu-i indivizi. Un pumn bine ţintit zbură lanterna

unuia dintre agresori, făcându-1 s-o rupă h\ ;ânărul ofiţer îl înhaţă pe căpitan. l nu-ţi mai dau drumul, mizerabile! răcni el. trâns şi vru să-1 trântească la pământ, dar

scăpă şi o rupse la fugă. Tânărul se repezi după el, dar se poticni şi căzu la pământ. Datorită acestui fapt, fugarul câştigă un avans considerabil.

Greifenklau încercă să recupereze. Dându-şi seama că ecoul paşilor săi ii acoperă pe acela iscat de paşii ticăloşilor, se opri şi şi descălţă cizmele. Observă atunci că se găseşte în apropierea locuinţei mareşalului şi, cum tocmai (recea de santinelele din faţa reşedinţei, le strigă, fără a-şi încetini alergarea:

— Sunt locotenentul von Greifenklau, 'aveţi grijă de ţizmele mele!

Şi continuă să gonească după duşmanii săi, care în vremea asta i-o luaseră cu mult înainte.

Din fericire paşii se auzeau foarte bine, şi. cum era un alergător de forţă, nădăjduia să-i ajungă curând. Cuirasa pe care o purta îl împiedica la fugă. Cu toate acestea, 'distanţa dintre dânsul şi ceilalţi se micşora tot mai mult.

L-a un moment dat, însă, cei doi se despărţiră, unul cotind-o la stânga, într-o străduţă laterală, pe când celălalt alerga tot înainte. Neştilind pe care să-1 urmeze, se opri nelămurit, pentru a trage cu urechea.

Străduţa cea lăturalnică părea să nu aibă caldarâm,

ntă câţiva metri, privi cu atenţie în jur şi ,e afla pe aceeaşi străduţă prin care se făcuse

lalt.

iede că cei doi intenţionau să se întâlnească

in întuneric la dreapta şi la stânga. Drumul îgust. La dreapta se întindeau zidurile dosnice iar la stânga părea să fie un zid lung de grâ -tiptil, înainta de-a lungul acestuia. i se- păru că aude un zgomot ca acela făcut de ucită într-o broasca veche. Ciuli urechile şi repetă foarte aproape de el, venind dinspre

n vârful picioarelor şi auzi şoiapte.

cu mâna, Greifenklau simţi o portiţă care se iar îndărătul acesteia, adică în grădină, se cer-

indivizi, care habar n-aveau că urmăritorul tât de aproaple..

>t o zi afurisită rău! zise unul dintre ei. ai dumneata eşti vinovat, răspunse celălalt. Z!um adică?

ai dat greş cu pumnalul, apoi ai ţintit aiurea, as fi Dutut să-1 nimeresc, cân'd ai luminat atât

— Nu, căci pe acolo am fi observaţi. Toţi servitorii mei îşi închipuie că lucrez în bibliotecă. Ne urcăm de-a lungul verandei, apoi intrăm pe, fereastră.

Glasurile se îndepărtară.

Greifenklau rămase nemişcat. După un timp auzi o fereastră închizându-se, ceea ce însemna că cei doi intraseră înăuntru.

Zidul era îndeajuns de înalt dar, folosindu-se de nu-meroasele-i crăpături şi denivelări, se caţără până sus, dându-şi apoi drumul în grădină.

Făcea un lucru primejdios. Ca neamţ, aici, la Paris, era privit cu ostilitate şi, dac-ar fi fost descoperit pe o proprietate particulară, viaţa lui n-ar mai fi valorat nici cât o para chioară.

Orientându-₍se cu greutate, porni în unghi drept tot înainte şi ajunse curând în curtea unde se afla veranda despre care vorbise unul din cei doi.

„Pe aici s au căţărat, îşi zise el. Dacă i-a ţinut pe ei, o să mă ţină şi pe¹ mine. In orice caz, voi încerca".

Dibui lanţurile şi se caţără pe ele ca pe o scară. Ajungând sus, cercetă acoperişul verandei şi-1 găsi destul de trainic ca să-1 suţină. Se ridică în picioare şi se pomeni

istfel ajung, fără vărsare de sânge, în posesija

iul. Nu ştiu însă dacă, în acest caz, voi avea

dătit...

i de la sine înţeles, căci, fără consimţământul

s-ar alege de toată înscenarea . . .

rşit, fie şi aşa! Cred că . . . nici n-are rost să

;le . . . vei fi cumnatul meu şi, ca om de onoa

izbutim ... o să caute în zadar. Mai ales afu-

Greifenklau . . .

palul e — urmă baronul — să aflăm la ce iteri e prea târziu . . .

voi şti sigur . . . spuse căpitanul... şi o să l vreme ... Va opune împotrivire ... ă-i ajute prea mult, căci mă bizui pe aju-)le, zise baronul. în orice caz, e de aştep-:ă cinstea Margotei, nu rămâne altceva de¹ fă-

contez pe 'asta.

î cuvinte, închise uşa şi Greifenklau nu mai ici un cuvânt. Mai rămase câteva clipe dar, tul e în zadar, porni înapoi pe drumul pe care

şi fiindcă mergea în ciorapi, santinelele nu-1 observară, până când se apropie şi-şi spuse numele.

— Locotenentul von Greifenklau.

— Ah, domnul locotenent e poftit imedipt la Excelenţa sa.

— Atât de târziu?

— Imediat. Spunea să nu vă duceţi întâi acasă.

— Păi . . . sunt desculţ . . .

— Cizmele le-a luat Excelenţa sa.

— Asta-i bună! Le-a confiscat?

— Nu ştiu. Ni s-a dat ordin să vă trimitem îndată la dumnealui, aşa în ciorapi, cum sunteţi.

— Dacă-i ordin, n-am încotro.

Urcă scara şi în vestibul'îl întâlni pe subofiţerul ele gardă.

— Ce cauţi aici atât de târziu? îl întrebă Greifenklau.

— Am ordin să, vă anunţ pe dumneavoastră.

— Care vasăzicâ sunt aşteptat?

— Da.

— Atunci, fă-ţi datoria!

Subofiţerul plecă şi trecu destul de mult timp până se înapoie, anunţându-1 pe Greifenklau că putea intra.

luiesc că perspicacitatea dumneavoastră va lezlegarea acestei enigme, urase şi ridică mâna ameninţător. , lasă-te de bancuri! Ştii prea bine că, după )roaste am fost nevoit să înghit, am căpătat ntoleranţă la cele bune! tinuă, de data aceasta pe un ton serios: . s-a mai întâmplat niciodată să primesc vier desculţ.

ît mai de neînţeles mi se pare mie un mare-?rpeleşte cizmele unui amărât de locote-

ăiete, asta-i o glumă chiar mai proastă decât -s învăţat să le îndur! Mai bine taci şi bagă zic eu: a fost mai adineauri aici, cineva, care chii mari văzându-ţi ciorapii. Ia te uită la ei >unt mai murdari c₍a nişte obiele de geambaş. bă în dulapul de colo şi vâră-te în ciubotele

au deschise dulapul şi, printre sfeşnice de ar-

aurite, dădu, într-adevăr, peste nepreţuitele-i

scoase afară şi le încălţă în prezenţa mare-

Greifenklau istorisi totul, fără să scape nici un amănunt. Margot îşi sprijinise capul pe umărul lui şi plângea de fericirea de a-1 fi regăsit. Amândoi îl considerau pe Bliicher apropiat, ca pe un părinte, faţă de care nu simţeau nevoia să-şi tăinuiască nici cele mai intime emoţii.

La urmă, însă, mareşalul izbucni furios:

— Grozav! Propriul frate! Şi ce ai de gând să faci, băiete?

— Să-i răpun pe amândoi, oriunde îi voi găsi.

— Nu! îţi interzic să te gândeşti măcar la una ca asta! Ai înţeles?

— Excelenţă .. .

— Spanac . . . Am fost nevoit să-i făgăduiesc duduii de colo ... *

Şi arătă spre Margot. Greifenklau o privi în ochii umezi.

— Tu vrei ca eu . . .

•— Hugo, nu te gândeşti că e, totuşi, fratele meu?

— Bine, dar baronul de Reillac?

— Lasă-1 şi pe el în plata domnului.

-— Da, aşa să fie! întări mareşalul, mişcat. Rebeca a

care vor pleca încă de mâine. în felul ticăloşi vor fi nevoiţi să-şi pună pofta-n cui! ; minunată, Excelenţă.

li_ram dat seama azi că aş fi putut deveni agent secret. Cât despre tine, băiete, le con-ne la destinaţie, apoi te cari la Berlin. Vei u pentru ce. Dar nu te mişti de aici, azi,

să-mi dai o mână de ajutor, să pregătesc esare.

ţi, Excelenţă! cum, condu-o pe duduia acasă, ca un a'de-

şi fix la ora nouă te aştept să ne punem eară ne vom vedea iarăşi cu toţii. Dar, ca nai întâmple ceva, vă dau o gardă de opt aţi până-n dinţi, patru pe o parte şi patru "ite ordinul, băiete! Prezintă-1 jos la postul cum noapte bună, copii!

e gardă, ajunseră cu bine la locuinţa doam-te. Margot, aflată încă sub influenţa întâm-dente, nu se putu stăpâni şi o trezi pe

: sperie aflând de primejdia prin care tre-

huiau să se îndrepte spre Berlin, unde urma să aibă loc nunta. De aceea luară hotărârea să nu se încarce cu bagaje grele, iar mobilele să fie vândute pe sub mână. Blu-cher însuşi urma să se ocupe de întreaga afacere, astfel încât noua adresă a celor două femei să rămână tăinuită de eventualele priviri indiscrete.

Tot sfătuindu-se şi punând lucrurile la cale, trecu vremea. Se făcu ziuă şi, de îndată ce bătu ora opt, Greifen-klau plecă la mareşal. Câtă vreme ei aveau să-şi vadă de treburile lor, mama şi fiica urmau să se pregătească de drum.

Bătrâna fusese mereu suferindă în ultimul timp. Necazurile pricinuite de fiul ei vitreg o doborâseră de tot, astfel încât seara fu nevoită să se culce, pentru a fi odihnită a doua zi.

— Crezi că va veni mareşalul? o întrebă pe Margot.

— Dacă nu vine, ne va invita la dânsul, răspunse fata. Zicea că astă-seară ne vom vedea cu toţii, ca să discutăm ce mai e de discutat.

— Dacă vine, să mă scoli. Dacă însă ne invită la el, caută să mă scuzi, căci mă simt pre^!a slăbită ca să pot merge. Voi găsi mâine tim să-mi iau rămas-bun de la

irsese cu pregătirile pentru plecare. Se în-Blucher aprinsese minunatul său can'de-jraţe, dar nu înainte*de a da jos chipiul de :ătuse spânzurat acolo tot timpul zilei. 1 lucrase de zor cu mareşalul. Primise o retă la Berlin şi, în acest scop, bătrânul r întreg de scrisori.

că Maiestatea Sa vrea să plece în Anglia, bătorit ca salvator al Europei. Dacă Regele aţia, atunci n-am încotro şi trebuie să mă să ne plimbe pe acolo săptămâni întregi şi

vom pierde cu întoarcerea acasă. De aceea găsesc un om de încredere, care în vremea

ochii deschişi, ca să pot afla ce se întâmplă

— E o insulă.

— Bine, bine, dar ce fel de insulă?

— O insulă deschisă.

— Foarte bine, băiete! Numai să nu fie atât de deschisă, încât Bonasvarte ăla s o poată şterge exact când ne e nouă lumea mai dragă! Şi principalul lucru: unde e insula asta?

— Pe lângă Italia.

— Aha,, deci foarte aproape de locurile în care împăratul e adulat ca un zeu! Capete de târâte! Din partea mea să-1 fi deportat şi în Italia, dacă alt loc mai bun n-au fost în stare să găsească, dar nu pe insula Elba, ci în măruntaiele Vezuviului. Acolo i-ar fi fost şi destul de cald. Ascultă ce-ţi spun eu, băiete, n-am încredere în povestea asta! Să vezi că individul se întoarce înapoi.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, Excelenţă. Are mulţi partizani în Franţa. întoarcerea lui va fi chiar salutată cu entuziasm.

— întocmai. Noi, soldaţii, ,ne-am dat toată osteneala să dăm cu dânsul de-a azvârlită, iar afurisiţii de conţo-pişti i-au păstrat deschisă uşa din dos, ca să poată strecura cât mai curând înăuntru. Idioţii ăştia ar trebui pisaţi cu toţii într-un mortier si. ducă aceea, azvârliţi binişor în

aceea trebuie să te duci tu la Berlin, să ic pe domnii de acolo să le vină mintea la •rii regulat şi eu o să-ţi răspund tot aşa. Şi utea să-mi citeşti hieroglifele, atunci mai •jle pe i'oc, decât să le arăţi cuiva. Şi acum, : dau indicaţii scrise. •ară până seara, când mareşalul zise: vârle tocul în sobă, călimara de perete şi r hârţoagele! Du-te la Margot şi spune-i să itel încoace. Mai avem de pus la cale unele

i plecă repede, să ducă la îndeplinire ordi-

i.

ic şi, când începu să coboare strada, o tfă-

rapul cailor pe dinaintea lui, cotind în Rue

i dădu nicî o atenţie.

e la locuinţa logodnicei sale, servitoarea îi

Iută şi întrebă:

domnişoara?

îşalul Blueher.

~!indfl!t! Dnr doamna Richemonte. s-a dus

— Margot a plecat la mareşal, domnule locotenent, îl anunţă ea, în loc de orice introducere.

— Când?

— Acum câteva minute.

— Cu o trăsură?

— Da.

— Am întâlnit-o. Mi s-a spus că a plecat împreună cu un ofiţer german.

— Aşa e. Un ofiţer de ordonanţă al mareşalului.

— Un ofiţer de ordonanţă? Cu neputinţă!

— Sau un aghiotant.

— Nici asta nu se poate.

— Oricine-ar fi fost, mareşalul 1-a trimis să ne invite pe amândouă la ci|nă.

Greifenklau păli, dar se feri să-şi dea în vileag emoţia.

— S-a prezentat în vreun fel? se interesă, încercând să păstreze un ton firesc.

— Nu ştiu, nu l-am întrebat, ba nici măcar nu l-am văzut.

— Aţi fost invitată şi dumneavoastră?

— Da, însă m-am scuzat, deoarece nu mă simt deloc bine.

şă înapoi la mareşal şi dădu buzna în odaia obrajii congestionaţi şi cu răsuflarea tăiată, trebuie să fi alergat, nu glumă! zise Blu-ntâmplat?

: e aici, Excelenţă? gâfâi locotenentul, edeam că o aduci tu. •. Excelenţa voastră n-a trimis o trăsură?!

un ofiţer de ordonanţă?!

să ştiţi că Margot a fost răpită. Trebuie at.

tă spre uşă, dar Bliicher ordonă: Stânga-mpre'jur! Or, n-ai aflat până acum, i n-ai voie să pleci până nu te concediez eu? ilitar eşti, dacă nici atâta lucru nu ştii?! Ia

întâmplat cu Margot? Trebuie să aflu şi eu. i mijloc vreo nouă ticăloşie, nu trebuie să te te în primejdie, ci să procedezi cu cap. M-ai ,?

au îşi dădu seama că bătrânul avea drep-ă să se calmeze.

- Doamna Riehemonte s-a scuzat că nu se simte bine şi nu poate veni.

— Şi, Margot a căzut în plasă?

— Da.

— încotro au luat-o?

— In jurul acestei străzi eu însumi am întâlnit trăsura când am ieşit de la dumneavoastră.

Greifenklau era grozav de agitat şi emoţia îl făcuse să răguşească. începu şi Bliicher să umble de colo-colo prin odaie.

— Asta e o minciună sfruntată, o ticăloşie fără seamăn! zise el. Eu n-am trimis pe nimeni). Da, a fost răpită, dar de cine?

- — De cine altul decât de baronul de Reillac?

— Drace, nu m-am gândit că pot duce gluma atât de departe! Şi drăgălaşul ei de frate vitreg e şi dânsul amestecat în tărăşenia asta!

— Fără îndoială, Excelenţă.

— Dar unde au dus-o?! Dacă am şti!

— Nu mi se pare prea greu de ghicit: la locuijnţa lui Reillac.

— De ce crezi asta?

tunci o vom lua cu asalt.

;j încinse sabia şi luă din panoplie două pis-

er atât de bătăios, încât ai fi zis că se duce la

Greifenklau n-avea vreme de pierdut, dar

oprimat îl făcea să ezite.

nţă, remarcă el, sabia o să vă împiedice.

ei?

bui să ne căţărăm pa.un zid şi pe o verandă.

itunci o las acasă. Crezi că ne vom descurca

u. Depinde de împrejurări.

lua câţiva băieţi buni din corpul de gardă, au rămase pe gânduri.

dreptul să intrăm aşa, cu una cu două, Ex ;bâ el.

nu?! Ne urcăm pe verandă şi spargem gea-

e de domiciliu.

c! Nu ne poate face nimeni nimic.

Tzis să se pătrundă într-o casă, fără autori-

zii ăia au răpit-o pe fată şi asta scuză orice.

— Dă-i drumul!

— Ne ducem la Primăria arondismentului.

— Aha, la primarul de cartier! în faţa mea n-o să facă el mofturi!

_v— Aşa cred şi eu. Ii spunem ce bănuim si-i cerem să meargă cu noi la baron, ca să facem cercetări.

— Foarte bine. dar vezi că e francez şi ştii bine, corb la corb . . .

— îl convingem noi să accepte.

— Poate... Dacă luăm cu noi câţiva din grenadierii mei pbmeranzi.

— De acord, Excelenţă, dar fără să bată la ochi. li

pitim sus pe verandă, unde vor aştepta semnalul nostru şi poate c-or şi iscodi ceva.

— Bună idee! Avem, care vasăzică, un plan pe care, negreşit, îl vom duce la îndeplinire. Ştii unde e Primăria?

— Da. Tocmai peste drum de străduţa baronului.

— Minunat! In felul acesta nu pierdem vremea. Ia pistoalele astea două!

Fiecare vârî în buzunar câte două pistoale încărcate, japoi coborâră la postul de gardă. Apariţia mareşalului înarmat stârni oarecare senzaţie. Soldaţii luară poziţie de

:elenţă.

i când e vorba de o verandă?

e bine. Mai ia cu tine trei care se pricep şi

sta. De arme n-aveţi nevoie. Restul o să-1

iu. Dar repede!

lipe, cei patru erau gata.

u se aşeză în frunte. Odată ajuns în faţa

iii, le zise:

o femeie, despre care presupunem că a ;i cu forţa. Săriţi zidul ăsta şi vă furişaţi , spre curtea şi veranda de colo. Urcaţi scodiţi ce se petrece. Dar băgaţi de seamă, îva peste voii! La semnalul nostru, intraţi pe

tregi mareşalul: îndată ee-oi striga: intru!.", spargeţv fereastra şi pâtrundeţi în

ibmann se simţi măgulit. Nu era băiat prost, imediat : iţă, doamna aia a venit pe jos sau cu tiă-

9. MAREŞALUL „ÎNAINTE!"

în vreme ce soldaţii urcau pe verandă, încercând să facă cât mai puţin zgomot posibil. Greifenklau şi Blucher se îndreptară spre Primărie. întrebară pe un funcţionar inferior de primar şi li se indică biroul acestuia. îl găsiră aplecat deasupra lucrului. Răspunse la salut dând din cap şi-şi văzu de scris.

Blucher tuşi încetişor, dar deoarece primarul nu se sinchisi nici de data aceasta, mareşalul îl întrebă pe Grei-fejnklau în şoaptă:

— Cum se zice nătărău pe franţuzeşte?

— Benet, răspunse locotenentul, cu fereală. Blucher făcu un pas înspre biroul primarului şi

răcni:

— Benet, benet, benet!

ose brusc. Abia acum îl recunoscu pe mare-

. lui se întipări spaima.

• că mă cunoşti, băiatule! zise Blueher, prie-

I ăcu o plecăciune adâncă, maţi, Excelenţă?

linte de orice, tinere, aş dori ca pe viitor să ătărău. Cine vine la tine, vrea să-ţi vor-;ă-ţi vadă chelia. Ai înţeles? Apoi, aş vrea să uţintel timp pentru mine. i la dispoziţie.

it! îl cunoşti pe baronul de Reillac? foarte bine. Am onoarea să-i fiu cumnat, în ce mai bine! Hm! Dar de unde vine în-

isătorit cu sora lui.

iam asta adineaori, nu m-aş mai filmirat că

ttghiţise pana acum toate¹ înţepăturile mare-

! data asta îi sări ţandăra.

iţa voastră uită că sunt funcţionar public.

e-am văzut înainte stând pe scaun, păreai

vreunul Hin irfintii ăia îmniptriti rtp nrin

Iar dumneata, îngăduie-mi, de asemenea, să-ţi repet c-ai să afli la faţa locului! Vrei sau nu vrei să mergi?

Primarul îşi scoase mânecuţele, îşi puse pardesiul, luă pălăria şi se declară dispus să-i însoţească pe cei doi. Ajunşi în stradă, îl luară la mijloc şi Bliicher zise:

— Domnule primar, vei fi auzit, poate, că sunt cam sucit. Totuşi, sunt un om de bine şi acum vreau să-ţi vorbesc ca unui reprezentant al statului şi al ordinii. Avem nevoie de ajutorul dumitale.

— fn ce privinţă? — Unei mame i-a fost răpită fiica.

— Ah, răpire de persoană! Asta-i rău! Cine-i fata?

— Domnişoara Richemonte.

— O fi sora căpitanului cu acelaşi nume?

— întocmai. îl cunoşti?

— L-am văzut de câteva ori la cumnatul meu. Când a fost răpită?

— Acum vreo jumătate de ceas.

— Şi cine a făcut asta?

— Aici e aici! îl bănuim pe cumnatul dumitale. Primarul se opri locului, ca ţintuit.

— Pe cumnatul meu? Baronul?

ante asupra lui. Atentatul a dat greş însă, iul s,-a hotărât s-o răpească pe fată. atinţă!

>g să nu mai îndrugi prostii! Când _veu, bă-r, spun că e aşa, trebuie să crezi, altmin-ţi dracii! Pentru mârşăvia asta s-a folosit île meu şi a trimis pe un individ deghizat ian la fată, ca s-o invite la mine la cină. dreptat apoi spre locuinţa baronului, eelenţă, toată istoria asta sună atât de fante! tună Bliicher. Crezi dumneata că am ve-mea în Franţa şi-am cucerit Parisul numai se o fabulă unui primar de arondisment? e purul adevăr! doriţi de la mine? ui dumitale locuieşte în acest îrondisment,

vrem să facem o percheziţie la dumnealui ;i găsit tocmai pe mine, să vă ajut?

143

Ultima iubire a lui Napoleon

Casa există, percheziţionarul de asemenea, aş putea spune că suntem chiar mai mulţi. Nu ai nici un motiv să te sustragi, domnul wieu.

— Totuşi, refuz categoric!

Atunci, refuză dumneata cât pofteşti, pe noi n-o să ne deranjeze asta deloc. Vei avea doar bunătatea să ne conduci la scumpul dumitale cumnatei. Unde a casa, Grei-fenklau?

— Colo, Excelenţă!

Curând ajunseră la poarta casei). Câteva ferestre de la primul etaj erau încă puternic luminate. Mareşalul sună şi portarul deschise.

— Aici locuieşte baronul de Raillac? întrebă locote-nien 1 ui.

- Da, domnule.

— E acasă?

— Da.

— Mai e cineva la dânsul?

— Cred că domnul căpitan Riehemonte.

— Şi mai cine?

— Nimeni, altcineva.

— At.i Miii7.it? zise nrimarul. triumfător.

p după ce se întunecase, o trăsură închisă, âerre, „ordonanţa" baronului, adusese la Io-nei Rich;monte, un tânăr deghizat in,'ofiţer ii mersese strună. Mama şi fiica, aşteptân-vitaţie clin partea mareşalului, nu avură nici \Tu le miră faptul că nu venise Greifenklau lipuindu-şi că tânărul mai avea de lucru cu u. Datorită pregătirilor de călătorie, 'doamna ?ra atât de obosită, încât trebui să refuze in-ce se potrivea de minune cu planul mizera-scurt timp, Margot se şi afla în trăsură, ală-nanţă", care se fo'osi la momentul potrivit de ?lea adormitoare, despre care pomenile cu o îrre stăpânului său.

Margot ajunse la locuinţa lui Reillac, unde călosul de frate-său vitreg o legară fedeleş . Gura îi fu astupată cu o batistă, ca să nu ind s-o trezi. După aceea, cei doi criminali in sufragerie, ca să aştepte, la un pahar de rea fetei. N-ave'au nici o grijă, căci Reillac in casă toată servitorimea. ă tânăra se trezi. Privi în jur şi se văzu

145

Ultima iubire a lui Napoleon

— Aşa se întâmplă când te înjoseşti până la a deveni iubita unui neamţ.

„Ea nut-i putu răspunde. Căpitanul avea chef să se joace ca pisica cu şoarecele, de aceea veni mai aproape şi-i îndepărtă puţin batista de la gură.

— îţi pare rău că te afli aici, cu mine, în loc să iei masa la Blucher, cu soldatul ăla al tău?

Margot rămase tăcută.

—. Dar, slavă Domnului, s-a isprăvit! De acum încolo vei fi a altuia.

Ea tresări puternic.

— A cui?

— A baronului.

— Ah! ... Tu i-ai dat o mână de ajutor?

— întocmai.

— Dumnezeule sfinte! Şi mai zici că eşti fratele meu!

— Şi mai zici că-mi eşti soră! ripostă el, botjocor.'tor. 1 — Mama ştie unde sunt?

— Asta-i bună! izbucni el în râs. Crezi c-am înnebunit?

— O să afle.

-— Fireşte. Asta şi vrem.

lată! strigă dânsa. Dumnezeu o să mă ocro_r

a la ceea ce-i povestise în ajun Greifenid.au,

ă la Blueher. Curajul îi reveni.

acum e a dumitale! zi:e căpitanul. Baroane,

Fă cu ea ce-ţi place!

! Şi eu îţi voi înapoia imediat una din poli-

ii una?

âse şi aruncă o privire obraznică spre Margot. ilte, după cununie! n, ad-o încoace! în birou. Hai s-o punem întâi la adăpost pe

cum ştii, am o încăpere tainică, în care nu le decât printr o uşă secretă. Acolo va fi mai . decât în sânul lui Avram, ceasta, deschise uşa spre odaia alăturată, ace-, cu o zi înainte, cei doi mizerabili, puseseră j1 lor mârşav.

— Colo înăuntru, de unde vin glasurile, fireşte. Dar ţineţi-vă fleanca, altfel nu s-aude nimic!

Cei patru ciuliră urechile.

— Parcă a strigat o muiere! zise August.

— O fi dânsa.

— Ce ziceţi, intrăm?

— Nu, Aveţi datoria să ascultaţi de mine, răspunse August. Mareşalul mi-a dat mie pe mână chestia. Chiar şi parola e numele meu. Ah, uite lumină!

O uşă fu deschisă înăuntru, apoi a doua. Cei doi ticăloşi o aduseră pe Margot chiar în odaia la a cărei fereastră se aflau cei patru grenadieri.

— Vedeţi să nu vă zărească! şuşoti August. Dar băgaţi bine de seamă ce se petrece!

Soldaţii începură să-şi împărtăşească observaţiile:

— E legată de fotoliu.

— Şi are un căluş în gură.

— Drace! Ce-or fi făcând cu dânsa? Par-ar vrea să intre cu fotoliu şi cu ea cu tot, prin perete, zău aşa!

— Păi chiar asta şi fac... ah! o uşă mascată! Aţi văzut cum se deschide?

— Da, răspunse August, mândru.

auzi clopotul de la poartă.

i fie? întrebă Reillac.

feciorul dumitale.

! Aşteaptă, mă duc să văd.

in grabă odaia până la sala de intrare, a că-

/chise. Dar în locul lui Pierre, se pomeni cu

ilalţi doi stăteau ceva mai dero parte, aşa că

i! spuse baronul. Ce te aduce la mine, la o :ârzie?

să-ţi prezint pe aceşti doi domni, e?!

şi până în faţa uşii, curios, ui de Reillac? întrebă Blucher, scurt, el.

ui Richemonte e la dumneata? spunse celălalt, şovăind, eva, nimeni?!

iem!

t se puse în drum.

stăpân pe sine ca să-şi trădeze spaima. Era sigur, însă, că-1 aşteaptă clipe grele, cărora numai cu multă îndrăzneală şi sânge rece le va putea face faţă.

— Căpitanul Richemonte... Excelenţa sa mareşalul von ...

Baronul avea intenţie să menţină uzanţele, aşa că încercă nişte prezentări cât de cât solemne. Numai că Blii-cher, care n-avea chef de conversaţie, îl întrerupse cât ai clipi:

— Nu-i cazul să te osteneşti atât, căci am avut deja plăcerea să,-l cunosc pe dumnealui. .. Unde-i domnişoara Margot?!

Conform vechiului său obicei, bătrânul mareşal îşi ataca inamicul frontal şi fără menajamente'.

— Unde altundeva decât acasă? ripostă căpitanul.

— Acasă! Hm! spuse Blucher, rotindu-şi privirea prin odaie.

— Excelenţă, interveni Greifenklau, a ce miroase aici?

Mareşalul trase aer în piept.

— Hm ... un miros afurisit! Parc-ar fi cloroform. Măi băiete, să ştii c-au adormit-o!

— Dacă i s-a întâmplat ceva, oricât de neînsemnat.

2 baronul, zâmbind, până acum n-am

ea s-o văd pe duduia la mine.

. încredinţa?

izică, vă îndoiţi de adevărul spuselor

. . . în casa mea au acces numai oamenii vă puteţi imagina că v-aş îngădui asia,

ă-mi cotrobăiţi prin camere?!

u doi paşi spre dânsul.

îs? Ticălosule! Adicătelea, noi nu sun-

de civilizaţi pentru a putea călca pragul dumitale?! Ei bine, am să-ţi dau chiar

le bună cuviinţă, pe care să n-o poţi uita

'riveşte, cât de politicos pot fi când îmi

Dta şi-1 pălmui de câteva ori cu atâta pu-încât se părea că vrea să-i sfărâme capul. ă, pentru numele lui Dumnezeu! strigă dt.

— Aşa ceva n-am mai pomenit, domnilor! exclamă primarul. Excelenţă, trebuie să-mi îngădui observaţia că o asemenea intervenţie, cu totul nelalocul ei . . .

— Tu să taci! 11 întrerupse Blucher. Totul decurge cât se poale de normal. . . Greifenklau a avut grijă ca licheaua de căpitan să primească ceea ce i se cuvenea; şi-a venit vremea să-1 învăţ şi eu pe celălalt derbedeu reguffte bu-nei-cuviinţe. Unele mutre sunt special făcute pentru a primi palme!

— Dar văd că Excelenţa voastră mai are şi pistoalele în mână . . .

— Da, din prevedere. Aseară, unul din ăştia doi a tras două focuri asupra locotenentului, în vreme ce celălalt îi ţinea lanterna. Cu astfel de oameni trebuie să fii prevăzător.

— Ce calomnie! strigă baronul.

— Ce minciună! mai puse şi căpitanul paie pe foc.

— Ia te uită, nici palmele nu-i învaţă minte! Ca nişte mere care sunt atât de putrede, încât au început să şi pută; nu mai e nimic de făcut. Şi pentru că n-aţi reuşit ieri să-1 ucideţi pe logodnic, azi aţi răpit-o pe fată. Dar o vom găsi noi, să n-aveţi grijă!

La vârsta mea, ştiu măcar atâta, diferenţa i şi un lucru serios! Iar eu, az.1, n-am ter-i măcar jumătate din ceea ce aveam de fă-

leamnă că vreţi neapărat să percheziţionaţi

n 'categoric şi vă atrag atenţia asupra con-

umesc pentru grijă, dar nu-i nevoie să te

ică-i aşa, eu mă spăl pe mâini.

cât să te speli cât pofteşti şi în ce pofteşti.

ă siliţi în felul acesta, trebuie să mă supun. 1 calitate de cel mai înalt slujbaş al acestui ;ă Excelenţa sa, mareşalul Blucher, susţine casă ar fi fost ascunsă o tânără femeie care irin viclenie şi forţă. Voi percheziţiona toate îtru a o găsi pe dispărută, dar îmi declin

sum eu, în întregime, zise Blucher. nălâuzeste-mă! se adresă primarul bc-ro-

— Am să v-o plătesc!, ameninţă Reillac.

— Nu te pot sfătui să n-o faci, zise primarul, înăl-ţând din umeri. Eu însumi am fost astfel tratat, încât voi încerca să-mi reabilitez onoarea de funcţionar ultragiat, pe calea justiţiei. Acum, însă. am îndatorirea de a atrage atenţia celor doi domni străini că trebuie să părăsească această casă.

— Cer ca lucrul acesta să se întâmple imediat! zise Reillac.

Surâzând, Blucher i se adresă lui Greifenklau:

— Ia te uită, tinere, cât de grăbiţi sunt! Ia să vedem, totuşi, dacă nu se bucură prea devreme. Haide!

Se pregătea să mai dea o raită prin odăile mai dosnice, dar baronul strigă:

— Stai! Răbdarea mea nu e nemărginită! A doua oară nu mai intră nimeni aici!

— Ia nu te- mai fandosi atâta! îl repezi mareşalul. Mă veţi însoţi cu toţii, încă o dată, altminteri vă ia mama dracului!

N-avură încotro şi-1 însoţiră în odaia la a cărei fereastră se aflau soldaţii. Blucher se adresă iar primarului:

mult pe veranda, alunei taina era desco-

căută să se strecoare pe furiş în apropierea ibuti, căci Greifenklau îndreptă_îndată arma

;! înapoi, îi strigă el.

use Blucher. Domnii vor s-o şteargă! I-aş

mţe, dacă ţin la pieile dumnealor. Ia daţi-i

rei în colţul de colo!

întrebă primarul uluit.

. Dac-am asediat şi cucerit Parisul, voi fi

şi să pun sub stare de arest trei indivizi de

Haide, fără mofturi! olul ridicat şi, în faţa acestei ameninţări, prinţi doi se retraseră în ungherul ce le fusese ier se adresă acum grenadierilor: îţi fereastra, băieţi, şi trei dintre voi să stea cum, scumpul meu August, ia spune-mi, ai na ceva?

zut-o, Excelenţă! /

e?

Blucher văzu ciotul şi procedă întocmai.cum îl" învăţase August. Uşa din perete sări în lături, îndărătul ei ivindu-se o cameră întunecată. Mareşalul porunci gre-nadierului să aducă lampa din camera ,de lucru. Apoi, Greifenklau intră în odaia cu pricina, în timp ce ceilalţi rămaseră să-i păzească pe prizonieri.

Deodată se auzi o exclamaţie de spaimă:

— Dumnezeule! Margot!

— Ce s-a întâmplat? întrebă Blucher, de afară.

— E legată.

— Pe toţi dracii! August!

— Porunciţi, Excelenţă!

— Ia rupe tu perdelele astea, să răsucim şi noi nişte funii pe cinste! Legaţi-mi-i pe ăştia doi, cât puteţi mai vârtos, nu de alta, dar să vadă şi dânşii cum e.

Atâta aşteptau grenadierii. Cât ai clipi din ochi, perdelele fură prefăcute în funii, iar Reillac şi Richemonte legaţi fedeleş.

— Iar acum vino încoace, să vezi isprava! porunci Blucher primarului înspăimântat.

Acesta se supuse. Când intrară în odaia cu pricina, o văzură pe Margot stând încă legată de fotoliu. Greifen-

înşeli. Toată treaba a făcut-o logodnicul tău.

ă ştiu .eu unde te-au adus? El însă a bănuit.

nu m-ar fi putut elibera. Cine i-ar fi dat

vrei să zici că, ţi-a fost de mare folos pres-ilui Bliicher! Dar locotenentul s-ar fi dat >ţi pereţii şi te-ar fi scos şi fără mine. Acum, ne cum s,-au petrecut lucrurile! torisi toată întâmplarea, ceea ce-1 făcu pe umege de furie.

plătească ticăloşii! izbucni el. Greifenklau, tu o pedeapsă! Mie nu-mi trece prin cap ni-

gâtui! scrâşni locotenentul. 3 bună! încuviinţă Bliicher. Au meritat-a esat.

ridică mâinile, îngrozit.

nţă, zise el, gândiţi-vă că numai legea l pedepsească.

i aruncă o privire furioasă, şi zise răstit: ază-ţi sfaturile pentru tine, idiotule. Mai îna-

că numai legea e în 'drept să procedeze la

Continuă să-1 implore, dar bătrânul nu se lăsă înduplecat. Greifenklau tăcea. EL şi-ar fi dorit să-i vadă păr-păliţi pe cărbuni încinşi, dar, pe de altă parte, nu vroia să-şi îndurereze iubita.

— Cum adică, să scape nepedepsiţi? mormăi Bliicher în cele din urmă. Mai întâi au tras asupra unui ofiţer german şi-apoi te-au răpit; ar merita cu vârf şi-ndesat să le pun pielea-n băţ. Un singur cuvânt de-aş spune, mâine ar atârna amândoi în ştreang. Dar nu vreau să te îndurerez, fetiţo, de aceea le voi dărui viaţa.

— Dar libertatea?

începu din nou să se roage de el, până ce bătrânul izbucni:

— Ei, drăcia dracului! Ţie nu ţi se poate refuza nimic. Haide, fie, o să le dăruiesc şi libertatea! Dar dacă mai spui ceva, îmi iau vorba înapoi şi-i spânzur încă din seara asta.

Bliicher făcu în taină un semn locotenentului, dân-du-i de înţeles că n-avea deloc de gând să-i lase cu totul nepedepsiţi.

— Ceea ce mai avem de făcut aici e prea plictisitor pentru o femeie, spuse dânsul. Nu-i deloc distractiv

işoara Margot. Aţi auzit, desigur, ticăloşilor, ;c viaţa şi libertatea. O fac, însă, cu o singură mi răspundeţi-la două întrebări, altminteri mtul de onoare că veţi fi totuşi spânzuraţi a fost individul care a jucat rolul aşa-zisei

tor de meserie, fiul cameristului meu, răsti.

; a fost vizitiul? istul meu însuşi. se află dumnealui acum? ă fie acasă. L-am auzit venind în timpul per-fi spus portarul cine se află la mine. i se teme? 3il.

i o să-1 poftesc încoace.

e duse în bibliotecă şi trase de un clopot pe ase acolo. Peste puţin, se auzi sunând în sala

deschise.

şti tu? întrebă Blucher. istul, răspunse omul.

Abia acum băgă de seamă Pierre în ce cursă picase. Trase cu coada ochiului spre uşă, dar văzu că nu era rost s-o şteargă.

Mareşalul se întoarse spre granadi?rii săi:

— V-aţi îndeplinit sarcina cât se poate de bine, aşa c,-a venit vremea să vă şi distraţi puţintel. Dar, mai întâi, aş vrea să-mi găsiţi nişte nuieluşe.

August luă poziţie:

— Cred, Excelenţă, că niş'.e bastoane elastice ar fi fpât se poate de potrivite.

— Minunat, ai dreptate. Ia caută, tinere!

Nu trecu mult şi August aduse toate bastoanele baronului.

— Crezi c-o să meargă? întrebă mareşalul.

— Şi încă foarte bine. Mai ales astea trei de bambus. — Bun! Hai să începem! îl luăm mai întâi pe domnul

camerist, care, participând la o acţiune de răpire, joacă rolul vizitiului, şi-1 mai îndeamnă şi pe fiul său să ia parte .la o asemenea ticăloşie. Trageţi-i douăzeci pe spinare, dar nu mai înainte de a-i fi vârât un căluş în gură, ca să rru-i aud scâncetele!

Pio^ro fu lpont rlp orpnadipri rarp îi astunară si gura:

u*e să pună la cale alte ticăloşii. începeţi,

de lovituri de baston nu poate suporta ori-dtanul le suportă fără un scâncet măcar. La iuzele sfâşiate şi ochii injectaţi în sânge. Pri-reptată spre mareşal, avea o expresie de ură

ndul baronului.

i răpit o fată şi a tras asupra unui ofiţer.

r. Capătă tot patruzeci. Nu-1 cruţaţi, băieţi.

n primarul tăcuse. Fiind însă vorba de cum-ezu de datoria sa să-i ia apărarea, nţă, îmi îngăduiţi să întreb dacă aceste ca,-competenţa dumneavoastră? bă-i pe domnii de colo, dacă vânătăile şi cu-i ţi se par îndeajuns de grăitoare. Iar /iacă î, o să-ţi dovedesc cu fapte.cât de departe sc^a aetenţa mea. Căci băieţii mei sunt în mare

i, pe care nimeni nu-1 bănuia de prea multă e puse căluş şi căpătă toate cele patruzeci

Ajuns acasă se despărţi de ei, pentru a se duce la c'oamna Richemonte. înainte de asta însă, zise:

— Ascultă, dragă August, prin faptele voastre de astăzi aţi binemerita^ felicitări de la oştire. Mâine veţi căpăta câte cinci taleri de căciulă şi tot atâtea pipe de tutun, câte lovituri aţi împărţit astăzi.

— O sută treizeci, completă imediat Liebmann.

— Cam mult. . . atât pentru cei ce-au simţit valoarea acestui număr pe propriile piei, cât şi pentru mine . . . mult al dracului! Cu toate că, ştiu bine, vouă v-ar fi convenit să-1 batem şi pe primar, cu tot arondismentul Iul cu tot! Dar. de unde-aş fi scos eu, mâine, atâta tutun? Ia, mai bine mulţumiţi-vă cu ceea ce-aţi câştigat în mod cinstit. Noapte bună, băieţi!

îşi continuă drumul, în cea mai bună dispoziţie. Avusese prilejul să facă un bine, eliberând un om din mâinile unor nemernici, şi, totodată, să facă dreptate, ori aceasta fusese, întotdeauna, una di|ntre cele mai, mari satisfacţii ale sale.

EREA EXILATULUI

îja destul timp de la întâmplările povestite 'ranţa avea un nou rege, iar armatele aliate din ţară. Bliicher fusese sărbătorit impară-ia, iar în patrie i se făcuse, de asemenea, iumfală.' Avea mulţi duşmani, dintre care îriculoşi, dar, în inima poporului, rămăsese >ana bătrânului mareşal „înainte!". Pe dea-je suflet o grea povară. Ştia ca nimeni) altul iseseră Prusia, Germania şi puterile aliate nge Franţa şi pentru a-1 înlătura pe acela ce ităpânească lumea şi care îi numea pe nemţi ică, ,,porci".

avea loc vestitul Congres, cel ce avea sar-