Iul Richemonte?

sta am aflat-o în cursul discuţiei lor. Dur

şi altele.

Domenit! Povesteşte!

tâi, baronul spunea că a izbutit să miruiască : servitor: ăla sunt eu! O să-i arăt eu cât ît.

, ştia şi căpitanul că Margot se află la cine, oare? Nu ştia nimeni! eva tot a ştiut, şi anume bancherul de la

renta doamna Richemonte.

îestia principală am aflat-o abia la sfârşi-ii, şi anume că domnul căpitan Richemonte ia Jeannette. ;at doamnele? pe generalul Drouet! fost văzut? entru că a fost seara, chiar spre miezul

:e înseamnă că scopul vizitei sale e foarte

— Da. Misiunea mea e foarte grea şi primejdioasă. Vizitiul plesni cu biciul de răsună pădurea. Apoi zise:

— Ah, vorbeşte mai încet! Domnule . . . domnule căpitan de marină, eşti omul meu! Bizuie-te pe mine! De altminteri, căpitanul Richemonte are o misiune asemănătoare cu a dumitale, de cealaltă parte a baricadei.

— Informator?

— Da, informator. Dar despre el aş putea spune mai curând că e spion şi ucigaş.

— Ucigaş? Ce vrei să zici cu asta?

— Păi . . . are sarcina să-1 omoare pe bătrânul Blu-cher. Am auzit cu urechile mele.

— Asta ar fi o mârşăvie fără seamăn.

— Şi mai află, domnule . . . că a primit această însărcinare de la Paris.

— De la cine?

— De la generalul Drouet, dacă nu mă-nşel.

— De necrezut! Un general nu face aşa ceva. Căpitanul trebuie să fi înţeles greşit vreo dispoziţie secretă dată de general.

— Asta nu mă priveşte. Spun numai ce-am auzit: că Richemonte trebuie să-1 trimită pe lumea aialaltă pe ma-

;ă e adevărat ce-ai spus, de ce n-ai făcut împiedici într-un fel sau altul atentatul? am face eu? Am aşteptat să vii dumneata i c-o să găseşti o cale. i nu ştiai că voi veni. . . ,m foarte bine. Domnişoara Margot obiş-plimbe numai prin grădină. De când a pri-•isoare, iese zilnic de câteva ori la plimbare nei, pe drumul care duce la Raucourt. Şi eo trăsură în curte, aleargă repede la fe-

e!

le căpitan de marină!

om inteligent! decum, dar vezi dumneata ce se întâmpla;

face mai inteligent decât sunt. Aşadar, 'eni. De aceea m-am gândit să nu fac nimic

pe dumneata.

iese. Ai nimerit unde trebuie. Dar văd lu-fi ajuns deja la Le Chesne? icem fără să ne oprim?

Ne dăm jos la cârciuma şi bem un pahar ; că împăratul . . . ah drace! Tocmai mi-a

— Tiii, acolo şi-au lăsat mulţi viaţa. Ce-i de făcut?

— Repede spre Le Chesne, la cârciumă! împăratul a coborât acolo. Trebuie să-1 prindem!

— Afurisită poveste! Nu de împărat mi-e mie, ci de cuconiţe. Când e vorba de domnişoara Margot şi de celelalte două, mai bine-mi omor calul decât să li se întâmple ceva!

— într-adevăr? întrebă Greifenklau, surprins, nu-ţi iubeşti compatrioţii?

Vizitiul lovi calul cu atâta putere, încât trăsura părea că zboară, nu alta.

Cu toate hurducăturile drumului, Greifenklau izbuti să-şi încarce armele şi fu gata cu treaba asta tocmai când opriră în faţa cârciumii. Sări de pe capră şi intra înăuntru, urmat de vizitiu. f

— A fost împăratul pe-aici?

Cârciumarul stătea la o masă. Primarul mai era încă acolo, gata de plecare.

.— Da, răspunse el, dându-şi aere. Maiestatea Sa a vorbit personal cu mine ...

— Au oprit aici toate trei trăsurile împăratului? îl întrerupse locotenentul.

ei fi ştiind şi că salvatorul a fost un băr-

:at la pământ cinci bandiţi, completă pri-asta în procesul-verbal.

acela sunt eu. Acum împăratul se află ire primejdie. Ai vreun cal în grajd, pa-

afară! Floriane, încaleci dumneata pe ei!

sări în sus, speriat. calul? Nici nu-mi trece prin .... :ba! îl repezi Greifenklau. Afară e trăsura

a fost atacată: nu are decât un cal. Cu iu-1. putem ajunge pe împărat, care, îm-^eşalii, urmează să fie atacat la cruce. ?? întrebă cârciumarul. exclamă primarul.

trebuie să-mi daţi concursul imediat,, alt-ea de-a face cu împăratul! numele lui Dumnezeu, numai asta nu! im-,. Alerg, zbor, gonesc! Ce trebuie să fac?

care au un cal şi arme în comună, să în-

Scoase pistolul şi-1 îndreptă spre dânsul.

— Imediat, imediat! într-o jumătate de minut e aici! Şi dădu buzna pe uşă afară.

— Nu e nevoie să-i pui şa! îi strigă locotenentul din urmă.

— Călărim? întrebă Florian.

— Fireşte.

— Atunci ia dumneata calul cârciumarului, eu îl iau pe celălalt. Iar aici văd o armă care-mi poate folosi.

Deasupra uşii atârna o sabie grea de cavalerie, de pe vremea Revoluţiei. Vizitiul o smulse şi sări afară.

Pe o masă erau două> lumânări de seu. Zărindu-le, lui Greifenklau îi veni o idee: afară era întuneric . . . ce-ar fi să-şi fabrice o făclie? Treaba nu-i lua prea mult timp.

De tavan atârnau nişte sârme, dintr-acelea de care se prind de obicei lămpile. Le rupse, luă dintr-un ungher un baston, aşeză lumânările în jurul capătului de sus şi le fixă cu sârmă.

îndărătul sobei se afla amnarul şi cremenea. Cu ajutorul acestora şi a unei' grămăjoare de praf de puşcă orân-dui în aşa fel partea de sus a făcliei, încât putea fi aprinsă cu un foc de pistol.

stea vizitiul dădu pinteni calului, în vreme . smulse căpăstrul din mâna câreiumarului i cal. lăpăta înapoi? întrebă omul. speriat.

vor aduce vecinii dumitale. ă în noapte.

i de cuvânt, ţipă hangiul, icum sunând cornul de alarmă al paznicu-

din comună. Primarul îşi aduna oamenii, l ei în ajutorul împăratului, umărului nu prea era de soi, dar sub con-îânatecului ofiţer de husari, zbura, nu alta. t şi Greifenklau îl ajunse pe vizitiu.

înainte! îi strigă el.

rupi gâtul, domnule, îi răspunse Florian. cel mult calul.

neau în draci. Florian îşi dădu toată oste-nă în apropierea locotenentului, dar distanţa ea mereu.

jreifenklau »uzi împuşcături înaintea sa. ii în burta calului, încât acesta necheză de

diat, astfel că putea ţinti bine. îi văzu în luptă pe toţi patru şi strigă:

— Rezistaţi, Sire! Sosesc ajutoare.

Şi cu un glonţ găuri ţeasta aceluia care-1 ameninţa _mai mult pe Grouchy. Unui altuia îi azvârli pistolul descărcat în faţă, scoţându-i ochii şi turtindu-i nasul.

— Salvare în ultimul moment! exclamă Grouchy, apoi îl culcă la pământ pe al treilea şi avu răgaz să se descotorosească în voie de al patrulea.

Greifenklau scoase al doilea pistol şi veni în ajutorul lui Ney, culcând la pământ pe doi din duşmanii acestuia. Zvârli cât colo arma descărcată, o scoase pe a treia şi sări în sprijinul lui Napoleon. Cu două gloanţe îl scoase pe acesta din încurcătură.

— Mai ai vreun glonţ, mon brave? întrebă generalul Gourgaud.

— Două.

— încoace, te rog!

Se părea că soarta hotărâse ca Greifenklau să-i salveze pe toţi patru, la rând. îi culcă la pământ pe cei doi 'cu care avea de furcă generalul.

Din tufiş se auzi glasul bătrânului bandit.

nicul său era neînarmat; zvârli puşca, scoase

:oa', să te-mbrăţişez.

eră îşi făcu vânt. înainte, dar Greifenklau

făclia, apoi o vârî cu toată puterea în obra-

ui.

;ta îşi aruncă cuţitul şi duse ambele mâini

id de durere. Greifenklau, apucându-1 pu-

ă, îl duse pe banditul, acum inofensiv, îna-

iptei.

: pe ucigaşul împăratului! strigă el.

aratului? întrebă Ney, mirat.

a 1-a împuşcat.

Ney arătă în lături. Acolo stătea în umbră

an, cu paloşul însângerat şi, lângă dânsul. . .

ipăratul trăieşte? exclamă Greifenklau. genunchii pe pieptul „bătrânului bandit; în ţinea încă făclia arzândă, iar cu dreapta : beregată, se apropie. nt mort, viteazul meu! zise el. Ultimul

— Pe a tuturor! încheie Gourgaud. Cei trei bărbaţi îi strânseră mâna.

La portiera primei trăsuri se ivi un cap frumos şi palid de fată, în ai cărei ochi sclipeau lacrimi de bucurie.

— Vorbeam cu vizitiul ăla dezgheţat de colo zise Napoleon. Cum aţi izbutit să ne veniţi în ajutor, domnule căpitan?

— Sire, întâmplarea a făcut să pot spiona astăzi doi indivizi, care vorbeau despre nişte mareşali, bani şi un atac.

— Ah, încep să pricep! Dar ce e asta?

Din depărtare se auzea tropot de cai şi în curând se văzu şi un şir de lumini mişcătoare.

— îmi îngăduiţi, Sire — zise Greifenklau — e primarul din Le Chesne.

— Ce vrea?

— Eu i-am cerut să-i strângă pe toţi eroii comunei, ca să vină în ajutorul împăratului. L-am ameninţat că ya.fi împuşcat, dacă până într-un sfert de ceas nu va fi pe.câmpul de luptă..

împotriva obiceiului său, Napoleon izbucni în râs. Ofiţerii îi ţinură tovărăşie.

în numele legii!

întâmplat? strigă Gourgaud.

nteţi bandiţii? întrebă celălalt.

i împăratul.

veţi fi fiind domnul căpitan de Sainte-

sta. Sunt adjutantul-general al împăratului, ^um vă numiţi? al Gourgaud.

Maiestatea Sa e acolo?

vă porunceşte să vă apropiaţi, imediat. i trage?

vântul dumneavoastră de onoare?

i e bine, venim! înainte, marş! îşi puseră caii în mişcare. Primarul cel vi-în frunte şi, la lumina făcliei lui Grei-^răzu pe Napoleon. îşi îndrepfă calul spre el,

_să aducă la îndeplinire mişcarea tot atât de repede şi natural ca şeful lor. Generalul Gourgaud le veni în ajutor şi, înăbuşindu-şi râsul, strigă:

— Descălecaţi normal, domnilor!

De porunca aceasta ascultară cu mai multă plăcere decât de pilda primarului, care tocmai se ridicase de la pământ şi, punându-şi pălăria care-i căzuse, continuă să facă plecăciuni în faţa lui Napoleon.

Acesta îşi aţinti privirea mult timp asupra lui tara să clipească. Cine-1 cunoştea, ştia prea bine că această seriozitate era numai veşmântul sub care îşi acoperea veselia.

— Domnule primar, vei avea de întocmii un al doilea proces-verbal, zise el. în cele din urmă.

— Vă stau la dispoziţie, Sire.

— Vezi ce s-a întâmplat aici?

— Văd, Sire.

Zicând aceasta, se dădu un pas îndărăt, căci unul din morţi, care stătea cu faţa în sus, părea că-i rânjeşte ameninţător.

— M-au atacat pe mine, Împăratul.

— O crimă care merită moartea, Maiestate.

Lta la ferma Jeannette, ca sa întocmim pro-i

[a opt fără un sfert, Sire.

dă-mi voie să-ţi mulţumesc că ai venit atât

câmpul de luptă . . . Văd că fiecare din oa-

île are câte un felinar . . . Cine a orânduit

eu însumi, Sire, răspunse primarul, izbin-mul în piept.

. că astfel vezi mai bine unde dai. inteligent.

re. Şi pentru că se vede mai bine şi dacă. ntr-adevăr mort. luşman?! cu care lupţi.

întoarseră capetele, ca să nu pufnească în râs. Un superior trebuie să le uşureze supuşilor atoririle, mai ales când acestea sunt atât de geroase, cum a fost aceea pe care-ai, avut-o ; dumneata astăzi. Te pricepi la trăsuri? ¹ poate de bine.

— Nici unul, încuviinţă Grouchy.

— Atunci putem spune că am avut mare noroc. Act?" să vedem ce-i cu doamnele noastre.

Se îndreptă înspre trăsura sa. Cât de. mult ar fi vrut Greifenklau să fie în locul lui! Şi, deoarece mareşalii se întorseseră şi ei la trăsurile lor, se apucă să-şi adune pistoalele pierdute în focul luptei.

ŞTINŢA

si pe baroană liniştită. La început se spe-oi se hotări să închidă ochii şi să aştepte jfăşurarea evenimentelor, ntâmplase şi cu doamna Richemonte. Atunci 7 părăsise trăsura ea căzu leşinată, dar larma

se apropie de trăsura sa, în care se afla

şoară, zise, regret mult cele întâmplate. Cum

nt foarte slăbită, Sire, răspunse ea, cu

oorn, întreabă doamnele dacă nu au vreo ruri întăritoare.

__A fost împuşcată! exclamă Napoleon. Când s-a

întâmplat asta?

— Ultimul glonţ, acela care vă era destinat dumneavoastră, Sire răspunse ea, cu glas slab.

— A trecut pe lângă mine şi a pătruns în trăsură ... Ce e de făcut, generale?

— N-ar fi bine . . . începu Gourgaud, dar Margot îl întrerupse:

— Vă rog, să vină mama!

împăratul alergă el însuşi la trăsura lui Grouchy.

— Ah, Sire, s-a întâmplat ceva? întrebă doamna Richemonte.

— Doamnă, nu trebuie încă.să ne pierdem curajul. îri multe privinţe, Napoleon nu era altfel decât mai

toţi bărbaţii din lume; anumite împrejurări neprevăzute îi făceau să le piară întreg curajul, dovedit şi răsdoveclit cu prisosinţă alteori, transformându-i, pe loc, în nişte bieţi copii neîndemânatici.

De data asta, în loc s-o liniştească, îi prezenta doamnei Richemonte o situaţie mult mai gravă decât aceea existentă în realitate.

- Să nu-mi pierd curajul? Sire, ce s-a întâmplat cu

>ate astea, am menajat-o, cât mi-a stat în

zis.

:rcat s-o pregătesc . . .

daiestate.

i. . . Oh, femeile astea! Mai cu seamă ma-

a leoaicele. Ia te uită, mai iese una din

ipaimă că şi baroana îşi părăsea trăsura, vadă şi dânsa cum stau lucrurile, spuse

ar fi mai indicat decât zece mame. Nu

părere, mareşale?

era adresată lui Ney, care se apropiase, ptate, Sire, răspunse el. Tânăra doamnă

morocire. Glonţul care trebuia să mă lo-e a nimerit-o pe ea. ?

;ază tare, răspunse împăratul, ar fi indicat să plecăm cât mai repede. .. ; mai repede! încuviinţă Napoleon.

lor, fără să-i pese de ce se întâmpla în trăsură, cine se afla pe scara acesteia şi nici măcar de Napoleon.

în această nehotărâre generală, îşi făcu apariţia Grei-fenklau. îşi găsise pistoalele, apoi se dusese cu Florian să caute şi puşca pe care o azvârlise prizonierul său. Acum se înapoia.

Când doamna Richemonte urcă în trăsura fiicei sale, se înspăimântă cumplit, văzând în ce stare se afla tânăra fată, dar îşi adună toate puterile şi prinse mâna rănitei.

— Scumpa mea copilă, e grav?

— Cred că nu, mămico.

— Nu? Slavă Domnului! Unde te-au nimerit?

— în partea din faţă a umărului.

— Ai dureri?

— Deloc. Dar sunt foarte obosită. Âş vrea să dorm.

— Lasă-mă să văd şi eu!

Vru să examineze rana, dar tocmai atunci veni şi baroana. Aceasta era mai liniştită şi deci mai indicată pentru a da ajutor. Dar sângele curgea atât de abundent, încât rana nu putea fi examinată.

— Sfinte Dumnezeule, ce ne facem? se tânguia doamna Richemonte.

? întrebă Napoleon pe mareşalul Ney. O fi itanul ăsta?! se poate. Sire. Un marinar trebuie să ştie

i ce e nevoie de ajutorul meu? întrebă Grei-

nită aici.

ită? Dumnezeule, nu cumva . . .

3 să se dea de gol, dar se reculese repede

e de trăsură, unde doamna Richemonte îi

ia cucoane nu le dăduse încă în gând să în-lul care acoperea umerii fetei. Greifenklau lediat, în vreme ce baroana lumina cu feli-o văzu pe iubita sa zăcând palidă şi slăbită răsurii, inima i se strânse. Sângele şiroia în-

t, iubito! zise el, luându-i mâna. Ai du-

Iragul meu, şopti ea, căutând să zâmbească.

Lonte!

el din urmă, acela care era destinat împă-

maţi alţii. Funiile întinse de-a lungul şoselei fuseseră îndepărtate, iar cadavrele duse de acolo. Dacă. n-ar fi fost rănita, s-ar fi putut pleca.

în cele din urmă, Greifenklau ieşi din trăsură şi se apropie de împărat.

— Văd că eşti şi medic, căpitane, îi zise Napoleon.

— Nu chiar medic^ Sire, mă pricep doar să dau primul ajutor.

— Cum stăm? Sper că nu e grav?

— Până acum nu, dar o pierdere prea mare de sânge ar putea fi primejdioasă.

— Ce facem atunci? Ajungem până la fermă?

— Suntem nevoiţi să mai aşteptăm. Ar fi nevoie clc un pansament mai îngrijit decât se poate face în actualele condiţii.

— Ce ne sfătuieşti, căpitane?

— Nu departe de aici e o cârciumă, Sire.

— Crezi că ar trebui să ne oprim acolo?

— Da.

— Ce fel de om e cârciumarul?

— E numai cârciumăreasa cu fiica ei; oamerfi săniei, dar de treabă, după cât mi ş-a părut.

— îi cunoşti?

iţea rămâne şi eu lângă fiica mea? se

îreifenklau.

, gândiţi-vă că acolo totul e inundat de

t pe cele două doamne la mine, spuse

uchy.

esta se aranjară lucrurile, fiecare căpătând

Florian rămăsese pe dinafară. El se apro-i imperială şi-i spuse lui Jan Hoorn:

nu-i aşa că n-o să laşi un coleg să ră-1

că nu, urcă-te! unde mergi?

inetce.

împăratul rămâne acolo, aşadar şi eu. Cred

per că vei goli un păhărel de vin cu mine¹, sunt oricând bucuros să întâlnesc un ca-îjde.

e apropiase de sătenii din Le Chesne. Aceş-şir, ţinând caii de căpestre cu mâna stângă, i felinarele. Ofereau o privelişte din cele :e. >r zise îmDăratul. vă mulţumesc pen

Petrecut de.urale, micul cortegiu se-puse în mişcare, împăratul şi mareşalii săi scăpaseră de primejdie, cineva, însă, trebuia să plătească.

Margot zăcea în trăsură, palidă şi nemişcată. Dar nu în pernele de mătase, ci în braţele alesului ei.

— Dormi? şopti el.

— Nu, iubitule.

— Ai dureri?

— Deloc.

— Temperatură sau frisoane?

— Nu. Sunt atât de fericită! Voi muri, Hugo?

— Ce tot vorbeşti! Vei trăi mult şi vei fi fericită.

— Dar numai cu tine şi lângă tine.

îşi sprijini capul de umărul lui şi zise încetişor:

— Mergem în trăsura imperială ...

— Dar spre un viitor mai bun decât acela al lui Napoleon.

— Crezi? •'-'-.•

— Da. Ştiu că noi, germanii, vom învinge. Els-a întors prea repede. Marele vultur va fi iarăşi prins" i se vor reteza ghearele şi aripile îi vor fi legate în aşa fel, încât nu se va mai putea elibera niciodată. El, care decenii

de fericită mă faci! Căci ceea ce crezi tu

să căutăm a păstra această fericire, s-d , aşa cum te ţin eu acum, în braţele mele.

sul lui Florian:

ins la casa văduvei Marmont, unde mi s-a

ipriră şi Greifenklau coborî. împăratul se at de el şi-1 întrebă:

erge, căpitane?

lentul a ţinut până acum, Sire.

i făcut unul mai bun aici? /

îă vom putea pleca la fermă? i rănita va suporta drumul. lu-1 va suporta, voi rămâne şi eu aici. îte!

:rebă Napoleon, scurt, aceasta... Ce tot vorbeşti! N-a nimerit-o glontele

lămpi, iar fiica tocmai se pregătea să iasă afară, căci auzise trăsurile oprind în faţa casei.

Când Napoleon se ivi în prag, fata scoase un ţipăt slab şi se dădu înapoi. Bătrâna ridică ochii de pe carte şi sări în sus.

împăratul salută.

— De ce te sperii de mine, fetiţo? întrebă el. Ţi-e teamă?

Ea părea câ-şi pierduse graiul.

— Am întrebat de ce te-ai speriat? repetă Napoleon.

— Oh, mamă! zise acum fata, arătând spre dânsul.

— Mă cunoşti, fetiţo?

Ea arătă spre perete, unde atârna portretul generalului Napoleon apărând podul de la Lodi.

— Dumneavoastră sunteţi acesta? întrebă ea.

— Da, eu sunt.

Berta îşi împreună mâinile şi exclamă:

— Mamă, oh, mamă, împăratul!

— împăratul? spuse bătrâna, clătinând capul cu neîncredere. Nu, nu e cu putinţă. împăratul n-are ce căuta în coliba noastră sărăcăcioasă.

— Şi totuşi, eu sunt, mămuco, zise Napoleon. Femeia se apropie. îl privi cu luare-aminte si zise:

>rba de acel Marmont care a salvat viaţa lajoz?

iire, despre el e vorba, descurcat după aceea?

. bine. Suferea de pe urma rănilor. Şi-a căsuţa asta, ca să se odihnească, şi şi-a ihna, căci a fost omorât. De cine? întrebă împăratul, încruntân-

liţi.

xidure.

I unul! O să plătească ei! Iar eu voi avea

Am fost mai adineauri atacat în pădure.

voastră, Sire?

De bandiţi la drumul mare.

eule! Au cutezat să se atingă de împărat!

mai cuteza! Au căzut mulţi şi pe cei care

îi voi curăţa până la cel din urmă. A fost

nă din grupul nostru. Trebuie să fie pan-

jmnea voastră. Permiteţi să fie adusa înă-

— Cine i-1 va face?

— Eu.

— Bine, căpitane. Dar voi fi şi eu de faţă. Haide!

Porni înainte, urmat de Greifenklau. Mareşalii coborâseră şi ei, dar nu intrară în cârciumă. Era ca şi cum o împărăteasă ar fi poposit- în acea căsuţă şi nimeni nu mai putea să-i calce pragulacum.

Când intră Greifenklau, privirea Margo.tei -se lumină, dar când îl zări pe Napoleon se întunecai imediat. în cursul drumului, stătuse prea mult de vorbă cu logodnicul ei, şi se simţea acum mai obosită ca înainte. Stătea întinsă pe un pat simplu, iar în jurul ei trebăluiau mama şi baroana. Bătrâna Marmont, cu fiica ei stăteau deoparte, ţinându-şi privirile aţintite asupra fetei. Ochii Bertei oglindeau admiraţie, teamă, compătimire şi ură, în acelaşi timp.

împăratul luă mâna fetei.

— Cum te simţi acum, scumpa mea?

— Foarte, foarte obosită, Sire.

— N-ar fi bine să mai aşteptăm cu al doilea pansament?

— Primul pansament a [ost provizoriu, Şire, şi este

era gelos, în mod absolut vădit. îşi încru->e piept, cum obişnuia să facă atunci când

sau mai puţin emoţionat, şi se aşeză astfel aiardă nimic din cele ce se vor desfăşura. -u rămase la locul său, fără să se clintească.

căpitane! porunci Napoleon, ui locotenent înălţă din umeri şi continuă mişcat, aratului sclipiră sălbatic, iar el se întoarse

Jzit?

iu se adresă Margotei:

şoară, doriţi să vă pansez în prezenţa unui >

al treilea? izbucni Napoleon. Cine este

a?

avoastră, Sire, răspunse Greifenklau, calm.

ivirea arzătoare a Corskanului, fără să cli-

t împăratul!

tul se înclină. ,,,.__,

îte, zise el, în asemenea cazuri doar

La bătaia din picior a împăratului, Greifenklau răspunse iarăşi cu o plecăciune şi adăugă zâmbind:

— Sire, nimeni nu ştie mai bine ca înălţimea Voastră că nici un împărat nu are dreptul să se folosească de neputinţa trecătoare a unei fiinţe, pentru a-i lua ceea ce ar şti să-şi apere dacă ar fi în puteri.

în atitudinea şi tonul tânărului ofiţer era ceva care-1 impresiona chiar şi pe Napoleon. Acesta făcu un pas înapoi şi zise:

— Domnule, eşti foarte îndrăzneţ. La care germanul răspunse:

— La fel cum am fost când era vorba să vă apăr viaţa. •— Ah!

Era un scrâşnet în care se ascundea o lume întreagă

de sentimente înăbuşite. Corsicanul întreg ieşea acum la iveală, gata să scoată pumnalul.

— Domnule, spuse Napoleon, mi-ai pus la socoteală fapta dumitale, astfel că suntem chit. Poţi pleca!

— Voi pleca de îndată ce nu va mai fi nimeni aici, care să aibă nevoie de ajutorul meu.

— îţi ordon! Greifenklau zâmhi

pe mine? ne, fără excepţie, se apropie de patul Margotei şi, luându-i

dumneata să plece! t slab lumină chipul bolnavei, când răs-

mândru ca să facă aceasta.

mont se aplecă deasupra ei şi-i şopti ceva

got dădu din cap. Apoi fata zise:

fost la Mănăstirea Carmelitelor şi mă pri-

: răni; am şi o alifie care vindecă repede.

mea, să te pansez eu? întrebă doamna Ri-

curioşi să afle răspunsul pe care-1 va da

acă îngăduie căpitanul ! . . murmură bolnava.