Isăzică aţi trăncănit pe socoteala mea . . . Cuvânt! replică doamna Richemonte.

:himb, da, zise Margot. 1

nul von Greifenklau. ai ajuns atât de intimă cu dânsul, încât ; până şi secretele noastre de familie... ;aba lui să se amestece — mormăi Bliicher ne neapărat, o să-i dăm un răspuns, ca să cuit degeaba în apă tulbure, ndu-se spre francez, urmă: şti doi oameni sunt atât de intimi unul cu opul venirii mele aici este să cer doamnei onsimţământul pentru căsătorie.

aceasta de uimire scăpă în acelaşi timp baronului şi de pe ale bătrânei femrt, care . ce puseseră la cale cu o seară înainte cei

comunic că am venit aici pentru a cere încuviinţarea dumneavoastră. Cine are ceva împotrivă, n-are decât să mi-o spună. O să-1 iau de ceafă de are să vadă pe dracuM Petitoria asta fu atât de neaşteptată pentru doamna Richemonte, încât ea nu găsi la repezeală nici un răspuns. Nici n-ar fi avut timp, căci înainte de a spune ceva, baronul se apropie de ea şi grăi:

— Văd că aici se joacă o adevărată comedie. Dar eu nu vreau s-o fac pe spectatorul mut. Vă rog, deci, să nu luaţi nici o hotărâre, pană nu-mi voi spune şi eu cuvântul.

Scoase din buzunar un portofel şi, din el, câteva hârtii pe care le prezentă doamnei Richemonte.

— Doamnă, îmi iau permisiunea să vă înaintez aceste poliţe spre achitare. Dacă nu le plătiţi imediat, ştiţi ce vă aşteaptă!

— Dumnezeule! strigă înspăimântată femeia. Toate astea au venit atât de neaşteptat peste mine! Nu ştiu nici ce să mai spun!

— N-aveţi nimic de spus, ci doar de plătit, replică baronul.

— Mizerabile! scrâşni mareşalul cu dispreţ.

incizeci de mii franci, îi răspunse locote-

e pare că domnişoara v-a informat exact.

şi că banii trebuie plătiţi imediat?

r acum!

ista, Greifenklau scoase portofelul şi trase

teanc de bancnote pe care le puse pe masă.

opie şi le numără. Simţindu-se luat prin

lipul i se întunecă de ciudă.

cincizeci de mii de franci, zise el încetişor.

a-ţi banii şi şterge-o, mormăi Bliicher. cestea îl scoaseră din sărite pe Reillac. g? zise el. Excelfenţa voastră are un voea-it pentru un om civilizat, tate! replică mareşalul, calm. Dar îţi încă-mi dă prin gând să te număr printre :aţi? în ceea ce te priveşte, expresia pe t-o e cea mai potrivită cu putinţă şi sper îzi invitaţia fără zăbavă, 'buiască, totuşi, să-mi îngăduiţi să mai ră m să-i comunic doamnei, că mai posed nişte

îşi juca ultima carte, deşi înţelesese prea bine că fusese învins.

— Sunt uluita, domnule ofiţer — spuse doamna Ki-chemonte. Excelenţa sa îmi cere mâna lui Margot pentru dumneata. Mi se pare neobişnuit, căci ştiu că vă eu- , noaşteţi abia de foarte puţin timp.

Greifenklau o cuprinse pe fată cu braţul şi spuse:

— Doamnă, dragostea nu ţine seamă de timp; se apropie, e aici. nu i te poţi împotrivi. Mi-am dat. seama că inima mea, viaţa mea aprţine feţei dumneavoastră. Ea este tot ce aveţi mai de preţ şi nu să v-o răpesc vreau eu, ci s-o fac fericită pentru totdeauna. Atâta doar că. pe lângă fiică, veţi mai căpăta şi un fiu a cărui preocupare supremă va fi să vă ocrotească pe amândouă.

— Dar tu ce părere ai, Margot?

— îl iubesc, mamă, şopti lata, îmbraţişandu-şi iubitul cu drag. El şi-a jertfit întreaga avere, ca să ne salveze pe noi.

— Atunci nu pot primi banii, spuse bătrâna.

— Te înşeli, Margot, interveni Greifenklau. N-am făcut nici un sacrificiu. Nu mai e nevoie să-mi vând proprietatea, după cum crezusem. îţi voi povesti mai târziu

itră, voi fi răsplătit cu o fericire infinit lecât toate milioanele lumii. în ochi. bătrâna îi întinse mâna. om nobil. Hugo von Greîfenklau, Dum-

necuvânteze si să-ti dea fericirea pe care

•a zilnic de la dânsul.

:ista, ea împreună mâinile celor doi. Blii-

zise:

irimiţi şi binecuvântarea mea. N-o fi va-

jcru, dar nici de stricat n-are ce să strice.

musiu cu titlu de nobleţe, ai văzut acum os aici. Ia-ţi banii, dă poliţele şi apoi şter-

alttninteri nu vei mai putea evita să pri-i se cuvine.

tului scânteiau de furie, deţi că aţi învins? Băgaţi de seamă să nu Nu obişnuiesc să renunţ atât de lesne la inurilor mele. Margot nu poate deveni soţia Să aşteptăm ce va aduce viitorul. ! Te ţii de ameninţări?! se oţărî Blucher. ¹ Reillac. Şterge-o repede, până nu vezi pe ile!

— Plătit? se miră căpitanul. Cu neputinţă!

— Absolut deloc! E adevărat. Tocmai am primit banii.

— Toţi?

— Toţi.

— îţi baţi joc de mine? De unde ar putea scoate mama o sută cincizeci de mii de franci?

— De la curtezanul soră-ti.

— Prostii! Margot n-are nici un curtezan.

— Dacă ţii neapărat, du-te înăuntru să iei parte la logodna lor.

Căpitanul privi bănuitor pe Reillac.

—' Zău, nu ştiu ce să mai cred, baroane! zise el. Ai înnebunit ori eşti bolnav şi vorbeşti sub efectul febrei. .. sau ...

— Vorbesc sub efectul urii şi al furiei — îl întrerupse celălalt. Dar e purul adevăr. Margot tocmai s-a logodit.

— Cu cine?

— O să te bucuri nemaipomenit! Ia ghiceşte, căpitane!

— Să nu pierdem vremea! Cine-i individul?

— Un bun cunoscut de-al dumitale. Cineva foarte apropiat, a cărui mână a venit- în atingere foarte directă

simplu: i-a dat bani să-mi achite mie da-

a el sunt!

nâ duc deindată la ele. Uite cheia locuinţe! Aşteaptă-mă puţin şi-ţi voi aduce ves-«mţului! le câte trei dintr-o dată şi începu să tragă

şnurul clopoţelului de la uşa văduvei, în inul intra in apartamentul din aripa cea-ea veni şi deschise, mama?

fantomă pe lângă fată şi năvăli înăuntru ;i.

1 ferestre stătea Greifenklau cu Margol. doamna Richemonte cu . . . mareşalul Blii :a asta nu se aşteptase căpitanul. Prezenţa îl cam înfrâna, ăciune şi întrebă: [firi, mamă? i — răspunse ea, cât se poate de firesc. Şi

— Îmi spui lucruri de neconceput, mamă. Nu-mi amintesc să fi însărcinat pe cineva cu apărarea locuinţei mele, astfel că nu datorez nimănui recunoştinţă. Iar în cealaltă privinţă, cred că ar trebui să-mi cereţi şi mie părerea, fiind vorba de o chestiune vitală pentru sora mea.

In ciuda acestor vorbe provocatoare, doamna Riche- . monte rămase liniştită. Ea zise doar atât:

— Nu vreau să te contrazic, cu atât mai mult cu cât sunt ferm încredinţată că nici tu nu doreşti altceva decât fericirea bunei noastre Margot.

— Şi dacă, totuşi, mă voi opune?

— In acest caz ... nu s-ar schimba nimic din ceea ce a fost deja hotărât.

Căpitanul înainta un pas şi şuieră printre dinţi:

— Rămâne de văzut dacă, într-adevăr, nu se mai poate schimba nimic. Ştiai că eu îi cunosc pe - aceşti domni?

— Da.

— Şi că ei m-au insultat?

— Nu, ci doar că tu i-ai insultat pe dumnealor.

; josnic, considerându-ne pe mine şi pe ave la cheremul tău. Nu ţi-a reuşit, însă. şi ai putea da, in sfârşit, dovadă de inte scânci starea de fapt a lucrurilor. >use el, batjocoritor. Ia spune-mi, rogu-te, uinţa aceasta?

a închiriat-o?

'U sunt stăpân aici. Nici un om n-are drep-ră permisiunea mea. Domnilor vă poftesc istă casă. Altminteri, aţi putea fi acuzaţi )miciliu.

.icni într-un hohot răsunător de râs. îezeul meu, ce fioros sună! Bătrânul maia compară în faţa justiţiei sub acuzarea domiciliu! Fii atent, tinere, nu te face ă ce-ţi spun! Relaţiile dumitale familiale ză; de eşti stăpân peste soră-ta, peste mai-i peste întreaga casă, îmi este de aseme-liferent. însă nu-mi ,e deloc totuna dacă insulţi. M-ai ofensat. în mnH nnhliV cî Ho

Tonul pe care fusese rostit cuvântul nu admitea nici o împotrivire.

Scăpărând scântei din ochi şi strângând din dinţi, Albin Richemonte părăsi încăperea, dar. ajuns afară, strânse pumnul şi scrâşni:

,,Las că vă arăt eu vouă! O să mi-o plătiţi scump, n-aveţi grijă!"

ETREBNICI

Reillac îl aştepta pe Richemonte în apar-uia.

clamă el, după cum văd, nemţii ăia nu i! dracu'! înjură căpitanul.

ce mă priveşte, ca să nu mă ia şi pe mine, -mi pun la punct toate afacerile. Aşa că, ia itel ochii pe hârtiile astea! buzunar câteva poliţe pe care le puse dina-?monte.

să Ic ia şi pe astea! răcni căpitanul, fără te la ele. - încuviinţă baronul — n-are decât, dar

ce vor fi plătite. ie omule, nu poţr aştepta până voi avea

— Ştii că o iubesc pe sora dumitale. Obţinând-o pe Margot. aş fi despăgubit din belşug pentru marile pierderi pe care le sufăr, din pricina dumitale. De aceea ţi-am făgăduit să distrug poliţele, în caz că am izbuti s-o facem pe sora dumitale să mă vrea de bărbat. Dat fiind că planurile au eşuat, nu mai sunt obligat să-mi ţin făgăduiala.

Căpitanul stătea în faţa lui fără să-1 privească. Se uita pe fereastră, la rândul de case de peste drum.

— Sunt, oare, într-adevăr, speranţele pierdute? zise el. Cei doi se cred scăpaţi de toate grijile, dar eu voi mai sta puţintel de vorbă cu dânşii.

— Dumneata? râse baronul. N-ai avea nimic să le zici. Cum vrei să apari în faţa locotenentului? Cred că-ţi aminteşti că ai refuzat să te baţi în duel?

— Hm! da! Ia spune, baroane, mă pricep eu la tras cu pistolul şi la mânuit spada?

— Eşti chiar maestru, şi cu atât mai mult m-a mirat . . .

— E-adevârat că n-am vrut să mă bat. dar nu din laşitate . . . Noi ofiţerii am fost ameninţaţi cu concedierea, pentru orice răbufnire de ură, ori duel cu nemţii.

i, de aceea mi-ar plăcea să înlăturăm pie-.ităm o ieşire convenabilă, ciuli urechile. Vasăzică mai exista oare-

ităm!

icu baronul. Trebuie să fim cu băgare de uneai înainte că l-ai fi ucis cu siguranţa luel. idoială.

le aceeaşi părere, căci ştiu cum mânuieşti ir cădea? îemonte tresări.

zi să-1 provoc? E cu neputinţă. :eva mă gândesc, răspunse baronul, şo-ir putea ca omul acesta să dispară, fără să i duel?

se făcu stacojiu la faţă. Se întoarse repede i şi îşi aţinti privirea afară, fără să spună .poi se întoarse iar şi se apropie de baron. r spui că . . . l-aş putea ucide pe la spate? âse viclean şi înălţă din umeri, nai zic, câtă vreme te afli deja pe buza pră-

— Te ţii de cuvânt?

— Da.

— Bine, s-a făcut! Omul acela e, în primul rând, un afurisit de neamţ şi, în al doilea, duşmanul meu personal. Voi face astfel încât să nu ne mai stea în cale.

— Cum vrei să procedezi?

— Dat fiindcă va petrece, desigur, seara la Margot, va porni către casă destul de târziu . . .

— Probabil.

— Ei bine, de pornit va porni, dar de ajuns, nu, va ajunge niciodată.

Baronul zâmbi. Punând la cale un asemenea plan, îl va avea încă şi mai mult la mână pe bietul iresponsabil!

— Sunt mulţumit de dumneata — zise el — dar am de făcut o observaţie. Există împrejurări când e foarte recomandabil să te deghizezi.

— Aş! râse Richemonte, dispreţuitor. Mă crezi atât de prost? Ştiu foarte bine ce trebuie să fae.

— Atunci, bine; suntem, aşadar, înţeleşi?

— Sper.

— Unde şi când voi afla rezultatul?

--- Vino astă-seară la cafeneaua noastră. Mă vei găsi

ună! spuse mareşalul cu o mândrie comica. ucerit Parisul, doar n-o să cer îngăduinţa . pentru o nimica toată! Nu! Mereu înainte: riza şi n-o pot dezminţi, pană una alta! riţa, fără nici o teamă! îi va mai rămâne eva dintr-însa.

de pe canapea şi se apropie de Margot. ă-n vârful urechilor, dar totuşi făcu doi

ă zise ea —-, o sărutare de la dumnea-m adevărat privilegiu. Aşadar...

Eu înţeleg altfel lucrurile. Gata! nialul unui curtean de pe vremea lui Lulea, păşi spre dânsa şi o sărută delicat şi raz. apoi zise:

:a a fost mareşalul. Acum însă vine şi rân-bâtrânul prezevenghi Gebhard Leberech vrea să vadă dacă poate fi sărutat şi pen-nu numai de dragul mareşalului. Ce crezi.

nnia-sa merită chiar mai multe . . . repede braţele în jurul gâtului, şi-1 sărută rând, pe buze. cu toată căldura.

azi, la sărutări atât de dulci! Tu mai ramai aici. băiatule, nu?

Greifenklau venise împreună cu mareşalul, aşa că ar fi fost o necuviinţă sâ-1 lase să plece singur.

— Dacă Excelenţa voastră Îngăduie, merg şi eu.

- Atunci, grăbeşte-te¹ într-adevăr, nicăieri nu-i mai plăcut ca aici, dar ştii bine că de-acum te poţi întoarce oricând.

Greifenklau trebui sâ-i tăgăduiască Margotei că se va înapoia diseară; apoi cei doi îşi luară rămas bun.

Când ieşiră, uşa de vizavi se deschise, în pragul ei ivindu-se căpitanul. Era pe punctul de a părăsi casa, dar se dădu repede îndărăt când îi zări pe cei doi ofiţeri. O fracţiune de secundă, chipul lui exprimă toată ura pe care o nutrea împotriva lui Greifenklau.

Ajunşi in stradă, Blucher întrebă:

— Ai văzut ce privire ţi-a aruncat franţuzul ăla?

— Da. .

— - Ce zici de asta?

— Ce să zic! Nu-mi poate face nimic.

- In mod cinstit, fireşte că nu, dar mutra lui nu-mi place. Ştii ce se putea citi în ochii lui?

Ite concluzii mai tragi? Vreau să văd daca ntea limpede.

1-a ameninţat adineauri câ-i va prezenta ichitare. Dacă o va face, atunci căpitanul nare încurcătură şi va trebui să plece din ne pe care se va strădui s-o evite cu orice

ar putea-o face, repede şi sigur? ndu-mă pe mine din cale. nai aşa. Care vasăzică nu eşti chiar atât ;. îi scânteiau ochii ca unei hiene, iar mus :a, de parcă'ar fi vrut să te muşte. Indi-uieşte ceva rău, fii cu băgare de seamă! i neapărat diseară la drăguţa ta?

bagă de seamă să fii înarmat.

ră şi Greifenklau se îndreptă spre locu-

ui Bliicher începură să-1 obsedeze. Trecu revistă întreaga situaţie şi îşi propuse să de seamă. Populaţia Parisului nu prea era manilor. Zilnic se produceau incidente şi îutea considera în deplină siguranţă. Ajun-

Sună. Margot îi ieşi în întâmpinare şi-1 îmbrăţişa. Cu prilejul acesta simţi platoşa de sub manta. Puse mâna deasupra şi-1 privi speriată:

— Ce ai, Hugo?

— Nimic, iubito, o zală ca oricare alta ... — căută el s-o liniştească.

— O zală? Dar de ce ai pus-o?

— Nu trebuie să te îngrijorezi. Un prieten de la cuirasieri m-a însărcinat s-o scot de la reparat, şi am îmbrăcat-o numai pentru că ar fi fost prea incomod s-o port în mână.

Părea să-şi fi atins ţinta — cel puţin ea nu-şi trăd: îndoiala prin nici o vorbă. Dar, de obicei, femeia posedă mai mult spirit de observaţie decât bărbatul şi poate ghici deîndată ceea ce sexul opus deduce doar după multă chibzuinţă.

După ce se dezbrăcă, Greifenklau intră în salon. Dar abia apucă să schimbe câteva cuvinte cu doamna Ric-he-monte, că Margot se şi duse s-o caute pe servitoare.

— E acasă fratele meu? întrebă ea.

— Până mai adineauri a fost, dar acum l-am auzit plecând.

rvâ un cârlig liber. Nu-şi putu aminti pe acolo şi întrebă servitoarea: şi praful şi de pe arme, nu?

>e toate?

im avut adesea în mână. teşte-ţi ce era în cuiul acesta! ivi oarecum uimită la stăpâna sa, între nume o făcea să se intereseze aşa dintr-o a de arme a fratelui ei, clar apoi începu să zise, cu oarecare şovăială: aduc aminte exact. Dar ia staţi, duduie! dIo pistoalele, dincolo săbiile, apoi cuţitele :i . . . ah! am găsit: aici atârna un pumnal! nai?

pumnal cu mânerul de lemn negru şi cu . M-am mirat adesea de ce se fac pum-in sticlă şi nu din oţel. Sticla se sparge

3a un pumnal veneţian, zise Margot.

;ulă!

e pentru ce se fac pumnalele acestea din

ceea ce-i spusese Greifenklau cu privire ia zale? Sau avea şi el bănuieli pe care se ferea să le dezvăluie? Preferase să nu-i spună nimic, ca să n-o neliniştească?

O sumedenie de incertitudini dureroase îi înghimpau sufletul, în vreme ce conversaţia curgea mai departe, calmă şi uniformă.

Şi-apoi, mai era un gând care nu-i dădea pace. Dacă Greifenklau intrase într-adevăr la bănuială, atunci nu purta numai zala, ci, cu siguranţă, avea şi vreo armă asupra sa. Găsi curând un motiv să se îndepărteze şi în vestibul scotoci prin buzunarele mantiei lui. Erau goale, însă. Se simţi ceva mai liniştită dar, de îndată, îşi spuse că o armă de apărare nu se ţine în mantie, ci în haină, unde e mai la îndemână.

Se înapoie în salon. Când locotenentul se apropie de dânsa şi-i petrecu braţul în jurul mijlocului, ea îşi sprijini capul drăgăstos de umărul lui şi îşi plimbă mâna mângâietor de-a lungul pieptului. Cu prilejul acesta făcu descoperirea ... In buzunar avea un pistol. îi simţi conturul şi, ca să se convingă, se întoarse cu mâna de mai multe ori, pipăind discret locul acela.

Acum ştia că el îi împărtăşea bănuiala şi se simţi

de ceva anume? lai, dar ne aflăm în război şi e de datoria

păzim pielea. Iţi aminteşti doar că până -iţi localnice, v-aţi aflat, la un moment dat,

hotărî să nu mai stăruie deocamdată, în )puse să treacă la fapte. Era o fiinţă eu-?ea, se hotărî ca, la plecare, să-1 urmărească

când îl va şti în siguranţă, ţă, porunci servitoarei să-i ducă pălăria şi portarului, anunţându-1, totodată, că avea ă mai târziu. Şi, abia după ce toate prepa-luară sfârşit, se putu şi ea bucura de pre-..

e petrecură întocmai cum prevăzuseră hamul. Cei doi logodnici avură atât de multe scă, încât se despărţiră târziu, mult după

întuneric, doar licărul stelelor desluşind e caselor şi copacilor nu prea îndepărtaţi. i strânse mantaua pe corp, ca să nu-1 îm-

o\rpntiî^lă ;onărnrp sooase revolverul din

cincisprezece paşi se oprise şi ea, ca să nu-şi trădeze prezenţa.

,,Asta e! îşi zise Greifenklau. Aşteaptă, ticăloşiile, şi-om vedea noi care pe care."

Porni încetişor, de-a-ndăratelea, fără a-1 scăpa din ochi pe individul celălalt, care-1 urmărea în vârful pi-» eioarelor.

AT EŞUAT

:e plecă locotenentul, Margot alergă in

punându-şi în grabă haina şi pălăria, atât de târziu, domnişoară? întrebă, cu-

)aşi doar, până în colţul străzii.

şi pe vremea asta de război! Daţi-mi yoie

imesc, dar trebuie să mă duc singură, căci le taină.

ep! spuse portarul, cu subînţeles. Vreţi să se îndreaptă domnul care a stat până >avoastră. Li, răspunse ea, jignită. O femeie cumse-

â rlnnă un hărhat ra să-1 sninnP7P Dă-mi

Nu era nimeni altul decât căpitanul, fratele ei. Inima i se strânse dureros. Nu-şi dădu seama dacă de îngrijorare pentru Greifenklau sau din pricina ruşinii de a recunoaşte în fratele ei un asasin.

Ieşise în pantofi de casă, pentru a nu face zgomot. Astfel putu să-i urmeze pe cei doi şi observă că logodnicul ei — pe care îl putea auzi, dar nu-1 putea vedea — se oprise.

„Oare o fi băgat de seamă?" se întrebă ea. „Ar trebui să-şi ia mai multe măsuri de precauţie."

După câteva clipe răsunară iarăşi paşi; aveau un sunet neobişnuit, pe care la început nu şi-1 putu lămuri, ceea ce o făcu să ciulească urechile.

„Ah, e şiret! îi trecu prin minte. Calcă întâi cu tălpile, apoi cu tocurile. Merge de-a-ndăratelea, să nu-1 scape din ochi pe celălalt.'"

Se furişă mai departe şi-1 zări curând pe fratele ei, care, concentrându-se asupra locotenentului, nu băgă cte seamă că, la rândul său, era urmărit.

Pe vremea aceea, străzile Parisului erau foarte prost luminate noaptea. Faptul acesta îi îngădui lui Riche-monte să rămână foarte aproape în spatele lui Grei-

Lipă se azvârli cu pumnalul ridicat asupra . . . Dar, înspăimântat, trebui să constate

: cu un sunet metalic, pumnalul alunecă braţul locotenentului. Acesta îl apuca

îcheietura mâinii.

i să te ucid, ci doar să văd cine eşti!

aiul aproape de faţa ticălosului, trase şi,

şcâturii, îl recunoscu fără nici o greutate.

tane, îmi închipuiam eu că dumneata tre-Ia-o din loc, până nu-ţi găuresc pielea!

sta, îl împinse pe căpitan cât colo. Dar,

gătea sâ-şi urmeze drumul, două braţe îl

uzi îndărătul său vocea speriată a logod-

îumele lui Dumnezeu, Hugo, eşti teafăr? 'got! făcu Greifenklau, surprins. Cum ai

:râns de locotenent şi răspunse;

izut luându-se după tine . . . Mi-era tare

sa v-am urmărit.

; totul? Atunci înseamnă că m-ai urmărit

— De ce nu? Altminteri, ai putea fi aşteptat şi atacat clin nou.

— Nu cred! răspunse el, convins. A şters-o ca un iepure şi, dacă ar cuteza să mă mai atace o dată, l-aş ucide ca pe un câine turbat, fără să mai ţin cont că e fratele tău. Haide, Margot, să nu ne ia în primire curioşii. Ar trebui să povestesc incidentul şi nu trebuie să iscăm prea multă vâlvă în jurul unor chestiuni care ne privesc doar pe noi.

— Te pomeneşti că vrei să-1 ierţi?

— Da, însă nu înainte de a sta puţintel de vorbă cu el.

— Renunţă la asta, evită-1! E un om periculos.

— Voi avea grijă să nu se întâmple nimic.

Văzând că împuşcătura nu avusese nici o urmare, locatarii închiseră, la loc ferestrele. Se întâmpla adesea ca cineva să facă o glumă, slobozind câte un glonţ în puterea nopţii,„pentru a tulbura liniştea celor care dorm, aşa că faptul nu mai alarma pe nimeni.

Braţ la braţ tinerii mergeau fără să-şi vorbească. Deodată Margot simţi ceva cald şi umed pe mână şi se opri speriată.

- Dumnezeule, ce-i asta? Ia arată-mi braţul, Hugo!

ca-i purtat platoşa! Altminteri te-ar fi ucis. ede după dânsa şi astfel, curanţi, ajunseră [ fu foarte mirat văzând-o pe fată că se :otenentul caro părăsise casa nu de mult întâmplase ceva neobişnuit. Dar ei nu-i itatea, ci trecură în grabă pe lângă dânsul. Sus, tânărul se lăsă în mâinile celor două urăţară şi pansară rana. Din fericire nu , deşi sângera puternic. e doamna Richemonte afla cu durere din nklau cât de jos căzuse fiul ei vitreg, acesta jungă la cafeneaua unde-1 aştepta baronul '-un separeu discret. "ebă acesta, abia stăpânindu-şi curiozitatea.

oşti Richemonte, iar obrazul îi era împie-

se celălalt, iscoditor. Răspunsul acesta. îmi

re vin cu atâta înfrigurare, trebuie să fi

u. Nu-i aşa, căpitane?