Ie Richemonte, re s-a întâmplat? întrebă el. Eva ce n-aş putea comunica Maiestăţii Voas-?amera Sa, răspunse cel întrebat, şte aici! zise Napoleon, poruncitor.

abia izbuti să îngâne: ierele au fugit, Sire. ,»

sicanului aruncau fulgere. rizoniere? întrebă el.

şi sora mea.

se întunecă la obraz. Se apropie repede şi privi afară, ca şi cum ar fi observat ceva o. Făcu însă aceasta numai ca să-şi ascundă

şi să câştige timp pentru a se linişti. Când chipul său era iarăşi neclintit, ca de bronz, iu fugit? întrebă el. ii zilei, -a întâmplat?

împăratul strânse buzele. Trecu câtva timp până să-şi redobândească stăpânirea de sine.

— Dar n-aveau o santinelă la uşă? întrebă el, aproape batjocoritor.

— Ba da, Maiestate.

— Şi acela dormea?

— Nici vorbă, Maiestate. Cu ajutorul yizitiului, prizonierele au ajuns în grajd şi apoi s-au făcut nevăzute.

, — Ceea ce înseamnă că odaia lor avea o a doua ieşire?

— Fireşte, Sire.

— Şi acolo nu păzea nimeni?

— Nu.

— Cunoşteai această a doua ieşire?

întrebările împăratului se succedaseră cu atâta repeziciune, încât căpitanul abia prididea să-i răspundă. Acum, însă, se poticni.

— Ei, spune! porunci Napoleon.

— Da, o cunoşteam! zise .Richemonte, cu greutate.

— De ce n-ai pus să fie păzită?

— Pentru că o ştiam impracticabilă. Erau aceleaşi scări de pe care m^am prăbuşit eu.

îl privi pe Richemonte cu o expresie nede-ră. , cele două santinele şi- au făcut datoria?

ii.

îiestate.

a baroanei are doar o singură ieşire, aceea

tă?

. de aici la fel?

'ecum se poate încredinţa lesne Maiestatea

ui acesta, numai dumneata eşti vinovat de izonierelor, pentru că n-ai pus să se pă-Meriţi să te pedepsesc aspru.

se făcuse pământiu de spaimă. Napoleon se apoi zise:

, acum avem probleme mult mai însemnate a. Dac-au dispărut, treaba lor! Baronul de

şi mama lui, însă, sunt, în orice caz, nesaţul la cameră se ridică: sunteţi liberi amânate, vă mulţumesc! exclamă

__ Şi cum m-a mai făcut de râs în faţa mucosului

aceluia! Cât despre muieri putem să ne luăm la revedere!

— Greu de crezut. .

— Pe ce te bazezi?

— Sunt încredinţat că nepăsarea împăratului e aparentă. A avut intenţia să-i facă pe baron şi pe mama sa să se creadă în siguranţă şi nu m-aş mira dacă peste câteva minute vei fi chemat la dânsul.

— Drace! Te pomeneşti că ai dreptate!

— Fireşte! Ne-a ordonat să ne retragem în camera dumitale. . . . Cu ce alt scop decât să fim la dispoziţia lui când ne o chema?

— Mor de necaz, nu alta! Este. . .

Se întrerupse, căci uşa se deschise brusc şi. . . intră împăratul.

Cei doi se ridicară speriaţi. Napoleon îşi aţinti privirea asupra lui Reillac.

— Baroane, am auzit că o iubeşti pe duduia Margot. E adevărat?

Reillac se înclină.

— E logodnica dumitale?

— încă nu.

grăbeşte-te! Sper că vei izbuti sa le ajun: • pe fugare. Povesteşte pe scurt cum şi unde

portă cele observate şi împăratul îl urmări

ordată, Apoi se întoarse cu o mişcare ra-

nemonte.

e! zise el pe acel Ion tăios, de care se te-

spunse Richemonte, aproape tremurând, iretins satisfacţie?

>e înclină afirmativ;

zat-o?

Iclinare. Inima lui Piichemonte bătea ne-

t să dispară oameni pe care eu însumi ţi at. Ştii ce înseamnă asta? curgea şiroaie de pe fruntea căpitanului. )ri ziceam că te iert. M-a silit prezenţa ba-inte-Marie. Dar, în ochii mei, ai încetat să u atât mai puţin, om de onoare. Pleacă şi urmărirea fugarelor şi să nu îndrăzneşti să

— Ce idee! Ai nevoie de un regiment ca să poţi prinde două femei? Vrei să atragi atenţia lumii asupra acestei . .. urmăriri? Trei-patru oameni îţi voi da, totuşi. Dacă veţi călări bine, le veţi ajunge în cel mai scurt timp.

Se întoarse şi ieşi repede afară.

— Vezi c-am avut dreptate? spuse Reillac. A venit chiar el însuşi, în loc să ne cheme la dânsul. Acum s-o ştergem!

— Fireşte! încuviinţă Richemonte. Trebuie să plecăm imediat, căci asta e singura noastră salvare.

Napoleon tocmai se îndrepta spre scara care ducea la, apartamentul său, când se deschise o uşă care-1 izbi în cap.

— Ce porcărie! Cine a . . . se auzi un glas furios din cameră.

Un bărbat bărbos, îmbrăcat numai în cămaşă, se ivi, drăcuind de zor. Era maiorul de dragoni căruia Florian îi şterpelise uniforma.

Napoleon îşi duse mâinile la cap.

— Dumnezeule! Câtă neatenţie!

Maiorul observă abia atunci pe cine izbise cu uşa şi exclamă înspăimântat: