Ijungă la văgăuna cu pricina fără a ieva.

! Greifenklau. Rămâneţi de pază, Voi căuta un lec potrivit, care nu a mare depărtare.

zut acum pe locotenent, nu l-ar fi er prusac, căci purta iar peruca şi îai după -cum şi ceilalţi erau deghi-

tklau se îndepărtase, oamenii se aciuiând înapoierea lui. :e rău pute aici! zise unul. Dumne-

a corpul lui Reillac. ronul ăla francez despre care poves-îent, spuse caporalul. Zicea că o să ii despre asta.

întoarse după mai mult timp. rdonă el.

ală a casetei se făcu repede, datorită te camarazi, care împletiră la repe-rămurele, cu ajutorul căreia fu tranşee i se alesese.

Ultima iubire a Iui Napoleon

Ajuns la văgăună, se îndreptă spre locul ştiut, dar deodată rămase ţintuit locului, recunoscând după marginile ei netede, groapa în care fusese comoara.

— S-a dus! exclamă el. Vin prea târziu... Ah!

O mare speranţă i se năruise şi se simţea sfâşiat de oboseală şi deznădejde.

— Asta s-a întâmplat de curând, îşi zise el, apoi, căci pământul e proaspăt de tot. Cine să fi fost aici?

Privi de jur-împrejur, dar nu putu £ăsi nimic după care să se poată -orienta.

înciudat, lovi cil piciorul în pământ.

„S-a-dus şi speranţa asta! scrâşni el. Desigur, iarăşi Greifenklau! Oh, cât aş vrea să pun mâna pe el!"

Tocmai în vremea asta se întoarse locotenentul la văgăună. Nici nu s->ar fi gândit să întâlnească acolo pe cineva, de aceea rămase înmărmurit când zări lângă groapa deschisă un om agitând braţele ca un disperat. Făcu semn oamenilor săi să-1- urmeze încet şi înainta, în vârful picioarelor. Recunoscându-1 pe căpitan, îi puse mâna pe braţ.

— Cu cine vorbeşti aici, domnule Riehemonte? Celălalt se întoarse repede şi îngălbeni de spaimă.

să mărturisesc!

se sili să scape din strânsoarea bra-u, dar zadarnic.

cunoşti că acest cadavru este al prie-leillac? întrebă locotenentul, sează pe mine cadavrul? Dar atunci, vei îngădui să te căutăm are. Ţineţi-1, băieţi!

xivirea lui, fu ţinut atât de strâns, se mişte. Spumega de furie, dar nu-1 ca pe Greifenklau să-i scoată din buşi portvizitul celui ucis. Amândouă e şi stema baronului, ins! zise locotenentul. N-avem nevoie lastra aceste obiecte şi le voi prezenta Luaţi-i armele şi trageţi-i un picior :a-i tot ce-i putem oferi!

>li'nit întocmai.

2etat şi îngropat. Se întocmi un scurt

ui, care fu semnat de cei de faţă, şi

i îl băgă apoi în buzunar. După care

jnai afla acolo, adusese vestea că împăratul fusese bătut şi că Franţa era pierdută.-Tânguielile şi blestemele nu mai conteneau. Căpitanul vru să se folosească de această coincidenţă. Se alătură oamenilor şi le spuse că vrea să le dea pe mână şapte spioni germani. Logodnica şefului, acestora se afla în casa singuratică de la marginea pădurii.

Locuitorii comunei nu se lăsară atât de uşor câştigaţi pentru această cauză; în schimb soldaţii, sub conducerea lui Richemonte, se îndreptară imediat spre casa cu pricina, o ocupară şi luară prizonieri pe cei dinăuntru. In timp ce câţiva rămaseră acolo de pază, ceilalţi se duseră înaintea „spionilor" ca să-i nimicească.

Prusacii socotiseră mai nimerit să rămână de-acum împreună. Greifenklau încuviinţă asta, apoi se îndepărtă de ei. Astfel porniră la drum, târând căruţul după dânşii, când, deodată, detună o salvă şi toţi şase se prăbuşiră la pământ, loviţi de moarte.

Fratele Margotei îi cercetă şi zise:

— Şeful nu e printre aceştia. O să vină şi el. Nu trebuie să ne scape.

le, care striga după ajutor. îşi trase dădu buzna înăuntru, unde o văzu i-se cu patru soldaţi. Stăpânul casei îgaţi întrnun ungher, iar doamna Ri-ată. Patru împuşcături detunară, cei îbuşiră. Dar santinela intrase înăun-

n ţipăt de prevenire, care-1 făcu pe

ntoarcă repede. Dar era prea târziu.

spintecă aerul şi căzu pe capul lo-

:ăzu la pământ, cu Margot lângă ei.

la prusacă ieşise din pădure. Ofiţerul opri şi privi în jur. Auzi cele patru a apropiată şi în acelaşi timp un ţi-

:olo se petrec lucruri ciudate! strigă oie de ajutorul nostru. înainte, bă-

cailor, descălecară şi pătrunseră înă-

. acela, francezul care-1 lovise în cap

pe fereastră, nădăjduind, în ultimul

eze. Dar ofiţerul rip hvisA-rî î<=i Hsîriii

Când veni medicul şi examina pe rănit, clătină capul cu seriozitate, dar' dădu un răspuns liniştitor Margotei, care-şi revenise, deşi nu-i îngădui să-şi vadă logodnicul.

Richemonte nu se mai întoarse la casa din pădure, căci auzise pe drum despre sosirea prusacilor şi preferă să evite primejdia. Astfel că nu află nimic nici despre rănirea gravă a duşmanului său de moarte.

ie la Waterloo, bătrânul mareşal su-ru a doua oară. Parisul fusese cucerii nouă pace, care-1 costă pe Napoleon i. El _;fu deportat în insula Sfânta Elena, :ât de uşor să se întoarcă înapoi, ca de

1 putuse lua parte la această înfrân-irsican. Luni de zile rămase ţintuit în "anii grave pe care o căpătase. Multă cunoştinţă şi abia târziu de tot izbuti pe cele două femei care stăteau de său: doamna Richemonte şi Margot. a, starea sa începu să se îmbunătă-ninti ziua în -care se oprise la căsuţa

la văgăună. în locul unde stătuse caseta la început. Scormonind pământul dădu peste mormintele celor doi bandiţi, dar îi fu totuşi cu neputinţă să-şi aducă aminte ce se petrecuse în cursul celor vreo douăsprezece ore dinaintea rănirii sale.

începu cercetări despre cei şase oameni care îl ajutaseră la dezgroparea casetei, şi află că nici unul din ei nu se mai înapoiase, vreodată, acasă. Astfel se văzu nevoit să plece la Berlin, fără a fi putut descurca, în vreun fel, iţele întregii afaceri.

în apropierea Crăciunului, Bliieher veni în capitală. Greifenklau se duse la dânsul:

— Bună dimineaţa, băiete! zise mareşalul. Am auzit c-ai încasat o izbitură în cap şi că puţin a lipsit să nu treci Dincolo, pe urmele prietenului tău, Reillac!

— Da, a fost o lovitură, nu glumă! răspunse locotenentul.

— Dar, vorba proverbului: Scula rea nu piere! Asta am constatat-o şi la mine de sute de ori.

— Totuşi, a fost cumplit. Excelenţă!

— Da, o astfel de lovitură nu r> oînmă

ite. Asta trebuie să fi fost, într-adevăr. neplăcut. Dar trebuie să te resemnezi,

:i chiar, spuse Greifenklau, când ignori

;utură pipa de colţul mesei, astfel că

:ă ardea căzu pe covor; apoi privi pe

t şi zise:

tâmplari? Care sunt astea?

ise Greifenklau, şovăitor, avansarea aia

ă capul.

asta e ^adevărat, zise el. Aşa ceva te si singur la palme! Atâta că asta n-ar t pierdută! Tu ne-ai adus servicii de fost de folos de zece ori mai mult ost combatant. Dâ-mi voie să-ţi port '! Cuvântul bătrânului Blticher încă

! Nu eşti de aceeaşi părere? mţă.

i nu te-aş sfătui să dai cu piciorul

-*enite de la mine. în astfel de ches-

ie onoare TV»».

- — Ba nu; mai târziu. *

— Dar atunci, nu mai înţeleg nimic . . .

— De găsit, am găsit-o în orice caz.

— Şi ai îngropat-o în altă parte?

— Cred că da.

— Crezi? Ia ascultă, băiete, ce fel de vorbe sunt acestea? Aici nu eşti' la biserică, să crezi sau să nu crezi,-, . .

— Aşa e, dar vedeţi că am uitat.

— Ai uitat? Chestia cu caseta? Mai băiete, cum ai putut uita aşa ceva?

Greifenklau arătă cicatricea roşie care se întindea peste tot capul, până la rădăcina nasului, şi zise:

— N-am încotro, Excelenţă, nu-mi mai pot aduce aminte!

— Rana? Mii de bombe! Te-a făcut ;să-ţi pierzi memoria?

— Din nenorocire! Noaptea dinaintea rănirii mele a rămas o enigmă perfectă!

— Nu ţi-ai dat osteneala îndeajuns, băiete!

— Ba încă ce mult m-am nh;^.:

ru stingherit şi înălţă din umeri, probabil, dintr-astea! Drace! Măi băiete, măi, i de tine. Ge fac eu cu atâtea probabi-vreau. nu supoziţii!

i certitudini, Excelenţă. E aproape si-acela care a dezgropat caseta, căci arn care cred că este a locului unde am ja oară. Asta e. ârtia şi o privi cu atenţie. tai priceapă! zise el. Aici stejari, colo robabil locul unde aţi îngropat puseu-l, băiatule, în toată pădurea aia, cum a având la mână doar amărâta asta

:ile întregi, dar n-am găsit locul.

ii ăia, băiatule?

pot' aminti în ce direcţie am pornit

arie afurisită, care poate face să ţi ..o

de, deşi tocmai o umpluse şi-i dăduse

_am fost şi eu rănit. Husarii prusaci, aceiaşi care ne_rau sărit în ajutor, au găsit ulterior câţiva oameni împuşcaţi, tocmai atâţia câţi am avut eu cu mine.

— Nu s-a găsit asupra lor nimic care să fi putut servi la stabilirea identităţii?

— Nu, căci au fost jefuiţi până la piele.

— Prost! Totuşi, avem cel puţin mângâierea că n-am putea căpăta caseta nici chiar dacă ai şti precis unde se _;iflă îngropată.

— De ce? Dac-ar fi aşa, eu nu cred c-ar fi deloc greu s-b jau, Excelenţă.

— Ar fi curată hoţie, băiete. Se află pe pământ francez. Dar, spuneai că acel căpitan Richemonte a fost şi el acolo sus, în munţi? De unde deduci asta?

— Pentru că am aici o hârtie din care reiese că el 1-a asasinat, acolo, pe baronul de Reillac. Eu însumi am fost martor. Stă negru pe alb aici că noi am descoperit cadavrul şi că Richemonte se afla alături de el. Sunt trecute şi obiectele pe care le avea la dânsul, dar care aparţinuseră baronului.

— Dar cred că i le-aţi luat, nu? Unde sunt?

— Le-am găsit mai târziu la mi'n_Q <?; i„ ™~: —

ot a primit de Ia el o scrisoare prin care

1 întrerupse repede:

>t! Drace! La fetişcana asta dulce nici nu

. Ce idiot sunt.' Unde se află acum?

i Berlin, împreună cu maică-sa.

^Dâi să ştii că trebuie să le vizitez numai-

u spuse, stingherit: aveam de gând s-o invit pe Excelenţa întâmplat ceva deosebit?

a ceva . . . Urmează să ne căsătorim. Vrei să te însori cu Margot, băiatule?

; e cununia.

)imâine? Mii de tunete şi fulgere! Cum

atât de repede un dar?! Dar... ia stai. . .

am acasă un vătrai, un cărucior de coşi un buchet de flori de tei! I-ascultă, n-am fost înştiinţat mai din vreme? Voastră abia a sosit la Berlin.

ept. Dar ia spune, ai vreun cavaler de

entul

im

- Ordonaţi, Excelentă' ~~^|\fa

- Ia mai termină cu vocabnl- , \P chestiunile care _n-_au nici o1^Sta'' ^Mh1 ciplîna militărească

îtru ca dumnealui să aibă prilejui de _t

id în când de fuste?! Acuma . . . pe Sfânta

-a trecut pofta . . .

ite era amestecat in asta. El scrie că

, fără să lase vreun moştenitor apropiat,

pitanul, are în mână încuviinţarea scrisă

pentru căsătoria Margotei cu baronul.

atunci, asta avea valoare de logodnă.

Hac a lăsat un testament.

ici tot există un moştenitor. Cine e?

rgot.

De unde şi până unde?

a cumpărat, ca să zic aşa, logodnica toc-

cstament.

zise Blucher, batjocoritor.

ă, ar fi o adevărată ruşine pentru Mar-

iete. Eşti un tânăr de nădejde, care ştie spune fata despre toate acestea?

ea să ştie nimic despre moştenire.

drept că n-aveţi nici unul din voi avere, grijă să avansaţi repede şi să nu în-

__ N-a spus chiar Excelenţa Voastră mai adineauri

că lovitura aceea mi-a cam stâlcit creierul? ,__. Ei, aş.' Glumeam, doar . . .

— Ştiu asta, şi totuşi e tragic de serios. Memoria _mea a suferit şi nu mă mai pot bizui pe ea,

J — A suferit numai în ceea ce priveşte povestea casetei de război.

— Până acum, da. Dar mă poate părăsi în orice clipă, în chestiuni care pot fi de cea mai mare însemnătate în ce priveşte serviciul.

— Cine spune asta?

— Medicii care m-«u tratat şi care acum vor avea să hotărască în calitate de specialişti asupra viitorului meu. Voi fi nevoit să-mi iau rămas-bun ...

— Ai înnebunit, băiatule?

— Deja mi s-au făcut nişte aluzii. Blucher se duse la fereastră, privi o clipă afară, şi.

după ce îşi recapătă stăpânirea de sine, se întoarse. Obrajii i se înroşiseră şi ochii îi erau umeziţi, când spuse, pe un ton, în aparenţă'foarte liniştit:

— Care vasăzică ţi s-au făcut aluzii ca să-ţi dai demisia din armată? tt~

me de uneltiri din acelea mărunte şi îm-

i eu nu te-aş putea ocroti. Trebuie să-ţi

băiatule. Aşadar eşti hotărât să demisio-

otărât.

'tea mea n-ai decât s-o faci. Dar-când?

. curând cu putinţă.

îp îi trebuie minţii tale suferinde, pentru

lemisie?

a-o scrie chiar astăzi!

ai aştepţi?!

iţă, mi-aş îngădui o părere ...

dci numai eu îmi dau cu părerea! izbucni

i scurtă! Ai colo cerneală, hârtie şi condei!

crie-ţi petiţia! Dar cât mai pe scurt! în

eu o să-mi mai aprind o pipă. Hai, dă-i

u se supuse. Luă pana şi se pregătea să

ireşalul îl opri:

!um gândeşte omul mai bine: cu sau fără

j,q Ultima iubire a Iui Napoleon

__. Dar cui să mă adresez atunci, Excelenţa?

,__ Ia ascultă, domnule, chiar trebuie să-ţi dau mu-

ră-n gură? Mie îmi scrii şi nimănui altcuiva.

— Trecând peste toate celelalte instanţe?

— Da. domnule!

— Dacă Excelenţa Voastră ordonă . . .

— Da, îţi ordon! Şi acum începe odată! Dar în-deasă-ţi mai întâi tutunul în pipă, ca să-ţi vină mai uşor inspiraţia!

Greifenklau începu să scrie. îşi dădu toată osteneala să facă asta cât mai repede, totuşi după douăzeci de minute puse condeiul de-o parte.

— Citeşte!

Locotenentul se ridică de pe scaun şi începu:

— Către Excelenţa Sa, domnul mareşal . . . —"Stai! tună Blucher. Ce naiba-i asta?!

— Tilulatura. Excelenţă . . .

— Ia mai du-te naibii, băiete, zău aşa! Vreau .să le .arăt oamenilor ălora că între noi există o relaţie de prietenie şi tu îi tragi întruna cu titulatura! Câte rânduri are petiţia ta?

— Vreo cincizeci.

dă i drumul: ..Berlin, la 22 decembrie 1815. i protectorului meu Gebhard Leberecht von ti gata? Ei, mai departe: „Dragă prietene le campanie! Am căpătat o lovitură a dra-:ip şi de aceea mi se cere să-mi dau demisia ceea ce, cu toate regretele, sunt nevoit să

mai plăcut s-o depun în mâinile tale decât î, căci tu ştii, mai bine decât oricine, că

datoria. Devotatul tău, Hugo de Greiier.-ent." Ei, acum ştii cum se face o demisie? nţă, cum puteam eu să scriu aşa ceva? şa! Ia arată-mi-o! Ai presărat nisip pe u scrum, tot aia e! uă hârtia şi zise:

una-alta, ai un scris chiar mai frumos decât îici, cine va citi asta?

n-am, Excelenţă.

n-ai? Prostule, cine altul decât Regele?

au tresări:

;nţă, zise el, şovăind, în cazul acesta, cu-

trebui exprimat prin alte cuvinte.

e încruntă.

— Ei, aş! Ce titulatură poartă în Franţa capul justiţiei?

— Procuror general.

— Bine! îi voi scrie acestui domn procuror' general. Şi vreau să văd dacă lui îi dă mâna să nesocotească o cerere a bătrânului Blucher! Ce i-aţi luat lui Riche-monte când 1 ,aţi găsit lângă cadavrul victimei sale?

— Punga şi portvizitul lui Reillac. Pe ele se află numele şi stema sa.

— Asta-i de ajuns. Aţi îngropat cadavrul şi cred ca ai mai putea găsi locul, nu?

— Fără îndoială.

— E cu putinţă să ţi se ceară să te duci acolo. Ai fost martor ocular la crimă?

— Nu.

— Asta-i prost! Poate nega.

— Ba nu. L-am văzut împreună cu Reillac. După niici zece minute m-am înapoiat şi nu l-am mai găsit pe căpitan, în schimb baronul zăcea înjunghiat la pământ. Trupul îi era cald. îi lipseau obiectele pe care le-am găsit apoi la Richemonte.

— Atâta ar putea fi, totuşi, de-ajuns. Dar cum o fi ajuns testamentul în mâinile căpitanului?

i să ridice moştenirea în numele ei, şi argă putina. N-o şă-i meargă, însă! Poi-voi, unde vom discuta totul şi apoi vom ie. Acum te poţi căra, băiatule! Traris-nentele mele lui Margot şi mamei sale. I îngrijesc eu. La revedere! ere. Excelenţă!

plecă. întrevederea cu bătrânul mareşal făcându-1 să se întoarcă la ai săi mai ii plin de curaj.

era sărac. Mica moşie, pe care-o consi-l, nu le-ar fi putut înlesni decât un trai Şi totuşi, când se uita în ochii Margotei, i şi de încrezători, era sigur că soarta leosebit de generoasă cu dânsul!

.inul şi, o dată cu el, ziua mult aşteptată

oi.

mareşalul, oaspeţii se strânseseră deja

ui îşi pusese cea mai strălucitoare uni-

ariţia sa, toţi cei prezenţi se simţiră în-

;re de tinereţe şi prospeţime.

mică intenţie de a sta în calea superiorului meu. Mă retrag supus.

— Aşa se şi cuvine! Numai că eu ştiu să fiu şi generos, la nevoie! Unde e duduia Margot?

— în odaia de alături.

— De fapt, trebuia să mă duc s-o iau. îţi permit să te duci dumneata în locul meu!

Sublocotenentul se îndepărtă. Bliicher îi salută pe toţi ceilalţi, iar când o văzu intrând pe Margot, făcu o mutră grozav de surprinsă.

— Mii de bombe! exclamă el. Să fii chiar dumneata, în persoană, tânăra noastră Margot?!

/ — Şi se plecă în faţa ei, de parc-ar fi fost o adevărată prinţesă. Ca un cavaler desăvârşit, 'îi duse mâna la buze, o privi drăgăstos în ochi şi zise vădit mişcat:

— Domnişoară, ştii dumneata că bătrânul Bliicher nu va mai trăi mult? Chiar dacă nu las să se vadă, sunt totuşi încredinţat că doamna aceea cu coasa întinde încetişor mâna spre mine. Nu voi mai avea multe bucurii de acum încolo, dar vă mărturisesc sincer că asta de acum e una dintre cele mai mari pe care le-am avut vreodată în viaţă.

tocolul rigid ăl înaltei societăţi, ur-1 inimii, de dragul unui biet loco-

ii cununia şi preotul îi binecuvânta ui îl luă pe Greifenklau de mână

sta e .soţia ta. Preţuieşte-o ca pe

stemată a pământului.

poi îi luă mâna:

desul tău e un bărbat destoinic, îi

ăaţa îi va refuza ceea ce merită, tu

simtă fericit, căci privirea caldă a

rtează toate relele din lume.

ară în toată biserica şi produseră o

ită decât predica pastorului.

se adunară la masă şi glumele con-umoase ca şampania, din gura ma-

copil.

idică şi bătu în pahar. Imediat se >i toate privirile se aţintiră asupra

el, am epuizat astăzi toate urările

răciune. Mă tem că ceea ce am câştigat cu sânge, va fi stricat, iarăşi, cu cerneală . . .

Făgăduielile vor fi încălcate, in ciuda faptului că sângele unui popor e prea preţios pentru a fi risipit zadarnic. Va veni, însă, nu mă îndoiesc, şi ziua adevărului. Atunci, am să vă rog să vă reamintiţi de mine, să ridicaţi şi să goliţi în amintirea mea un pahar şi să povestiţi, copiilor şi nepoţilor voştri, despre bătrânul Bliicher, mareşalul care ar fi preferat să snopească în bătăi întregul congres vienez, întocmai cum au făcut francezii dincolo de Rin.

Efectul acestor cuvinte fu de nedescris. Toţi erau emoţionaţi până la lacrimi. Bătrânul îsi dăduse drumul amărăciunii; vorbise ca un profet care dezvăluie concetăţenilor săi viitorul, lăsându-le, totodată, un testament pe care-1 vor transmite copiilor şi nepoţilor . . . Paharele fură golite într-o atmosferă de adâncă reculegere.

Dar tot Bliicher readuse buna dispoziţie. Arătând spre o masă pe care erau aşezate darurile de nuntă, el zise:

— Acum priviţi olecuţă într-acolo, copii. Veţi fi crezut că, în focul cuvântării, am uitat tocmai ceea ce

Fiţi fericiţi şi, în măsura posibilităţilor,

:ar din când în când de mine. pe scaun şi cât ai clipi din ochi dispăru

îopţii. Hugo alergă după dânsul, dar băla picior cu o repeziciune tinerească şi

i trăsura care-1 aştepta, nu departe de

lentul se înapoie la oaspeţii săi, toţi erau ce conţine plicul. îl deschise, scoase din-ârtii, citi una dintre ele, apoi o înmâna

mea! zise dânsul, cu un zâmbet, în care

iteca cu durerea.

ngrijorată în ochi.

te rog, scumpa mea! o îndemnă el.

când fu gata, zise cu mulţumire vădită: ievăr demisia ta, dragul meu, dar arată onorabil.

fel de avansare, adăugă el. ii de căpitan de cavalerie, cu permisiu-i uniforma. Asta nu-i chiar de colea. .

Ită hârtie? întrebă doamna Richemonte.

Asta stârni senzaţie. îl întrebară pe Greifenklau în _ce constau aceste servicii importante şi Hugo povesti cum îi spionase pe Napoleon şi pe mareşalii săi, având astfel posibilitatea să-i informeze pe Bliicher şi pe Wel-lington despre intenţiile şi planurile împăratului. Apoi adăugă:

— Asta e un dar care ne va scoate din toate nevoile, dragă Margot. Se cuvine să-i fim foarte recunoscători Maiestăţii Salo, căci ne-a oferit mai mult decât meritam. Bunul mareşal mi-a exagerat vrednicia. Cel mult dacă mă gândisem la o avansare. Dar ştii tu în ce constă adevărata valoare a acestui dar?

— Nu ştiu.

— în faptul că moşia Breitenheim e învecinată cu a mea. Cred ică atât Regele cât şi.mareşalul s,au gândit la asta. Demisia mă întristase mai mult decât am lăsat să se observe. Abia acum sunt împăcat cu noul meu destin, căci am căpătat un alt câmp de activitate, care-mi va oferi posibilitatea de a mă dovedi, în continuare util.

- Viitorul dovedi că Greifenklau intuise corect avantajele şansei ce i se oferise.

câteva clipe, apoi- răspunse: stemele mele îl vor urmări, oricum, prepare că sunt prea aspră? puţin. Dar cum gândeşte mama dumi-

mine. A fost piaza noastră rea şi nici it să ne temem de dânsul, ci îl vom face inofensiv. Voi merge ibasadorul Franţei, ca să-i expun cazul, uiala şi ambasadorul îl asigură că va i drept, şi cât mai repede, cele aflate, ră o cu totul altă întorsătură, imi o somaţie din partea justiţiei, şi o declaraţie şi să depună obiectele an şi procesul-verbal redactat la vă-

lă Richemonte? întrebă Greifenklau. rg, în arest preventiv, faţă, însă, denunţul vine din strâină-nu sunt prea îndrăgiţi de francezi, aveţi dreptate, deşi eu, ca slujbaş pusă recunosc asta. Doriţi să fac o re-5?

Richemonte fusese transportat la Sedan şi de acolo în munţi. Hugo aşteptă zadarnic să fie chemat pentru a depune mărturie. Tribunalul din Berlin primi o comunicare în care scria negru pe alb că indicaţiile reclaman_r turui fuseseră pe deplin îndestulătoare pentru a găsi locul unde fusese îngropat baronul de Reillac.

După câtva timp, Greifenklau fu chemat în faţa autorităţilor, unde i se aduse la cunoştinţă că Richemonte nu făcuse deloc un secret din vizitele sale la văgăună. Dimpotrivă, indică exact unde se afla cadavrul lui Reillac, întorcând, însă, totul pe dos prin declaraţia sa. El spuse că locotenentul şi spionul german fusese acela care-1 asasinase şi jefuise pe baron. Stăruia ca acesta să fie arestat şi să i se facă proces.

Ce putea să răspundă Greifenklau? Pe vremea crimei fusese într-adevăr acolo, luase în stăpânire obiectele furate, şi tot el fusese acela care-1 îngropase pe baron.

Din fericire, Margot şi doamna Richemonte îi întăriră spusele. De asemenea şi Florian, care 1 urmase în Germania, şi era acum în slujba lui, depusese mărturie pentru dânsul. Totuşi, n-ar fi scăpat fără unele neplăceri, dacă mareşalul RHirher nu r.-, o

se la dânsul nici o urmă din testamentul din autorizaţia imperială pentru logodna largot. Când i se arătară scrisorile adre-orii sale vitrege, răspunse, cu semeţie că iul acesta, ca s-o salveze pe sora sa de la «onorantă. Nu voia ea dânsa să devină i prietenului său.

1 moment, căpitanul Richemonte dispăru

după asta, Margot şi Hugo primiră vizita ainte-Marie. El venise împreună cu soţia ont, care îi dăruise un fiu. Copilul căpătă i Greifenklau şi pe doamna Richemonte. mte-Marie, îşi învinsese orgoliul, îrtzes-main cu toate cele necesare unui trai

j... După câţiva ani, Margot născu şi s, care căpătă numele .de Gebhard Le-area bucurie a bătrânului Bliieher. Tot ă fie naşul acestui vlăstar ce avea să-i departe. De altfel, a fost ultima bucurie ;e soarta, căci mareşalul se săvârcJ

CUPRINS