10.4 Renta

Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de producţie care aparţine unei alte persoane.

Renta poate fi privită sub două forme:

• sub formă materială - ca excedent de bunuri faţă de alţi producători, produse de calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol;

• sub formă bănească ca rentă economică, adică venitul obţinut de către deţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare.

Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David Ricardo, care defineşte renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului.

Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţa dintre valoarea socială şi cea individuală obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.

Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi se numeşte rentă funciară care reprezintă renta încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă.

Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş.

Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei, este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al produselor.

Renta se poate exprima şi măsura în:

• mărime absolută - renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendaşului;

• mărime relativă - renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenul arendat.

Renta poate fi absolută sau diferenţială. '

Renta diferenţială se formează pe baza unor particularităţi ale activităţilor economice în agricultură este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care sunt obţinute produsele pe terenurile mai fertile în condiţiile în care preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe terenurile cu o fertilitate mai mică.

Renta diferenţială se împarte în:

-renta diferenţială de gradul I - este renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. Mărimea ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile cele mai slabe luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă. Acest tip de rentă este caracteristica predominantă a agriculturii extensive;

-renta diferenţială de gradul II - are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine astfel, un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării contractului de arendare. Renta diferenţială II este legată de agricultura intensivă de dotarea tehnică superioară a exploatărilor agricole.

Pe lângă tipurile de rentă amintite, mai distingem:

• renta de monopol - obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori. Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse;

• renta minieră - reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine sau de terenuri bogate în resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse;

• renta de raritate - este rezultatul restrângerii resurselor economice din cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial;

• renta industrială (comercială) - reprezintă surplusul de venit obţinut de marile firme prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale firmelor mai mici (care nu pot rezista decât practicând preţuri mai mari);

• rentă conjuncturală - reprezintă profitul obţinut de unii întreprinzători în urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.

Mărimea preţului pământului este influenţată de numeroşi factori:

1. mărimea şi evoluţia rentei - influenţează direct preţul pământului, fapt

evidenţiat de formula:

Pp =R/d’

Pp = preţul pământului, R = renta anuală,

d’= rata anuală a dobînzii plătite de băncile deponenților, pentru dreptul de a le folosi suma depusă pe termen de un an.

2. rata dobânzii bancare - influenţează invers proporţional preţul pământului când rata dobânzii creşte, potenţialii cumpărători sunt mai tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile, putând obţine un câştig mai mare, cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se şi preţul acestuia;

3. cererea şi oferta de terenuri agricole - datorită faptului că pământul este un factor de producţie limitat, oferta acestuia are caracter rigid;

4. cererea şi oferta de produse agricole - acţionează asupra preţului pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin utilizare permite obţinerea produselor agricole;

5. posibilitatea folosirii alternative a pământului - oferă mai multe şanse de câştig cumpărătorului, iar preţul pământului va creşte (relaţie directă);

6. poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele de aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi preţul pământului;

7. deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist de terenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de terenuri agricole.

Concepte de bază - tema 10

Teoria monistă - în concepţia acestei teorii, substanţa salariului este explicată printr-un singur factor de producţie astfel:

• costul formării resurselor de muncă, salariul fiind suma care asigură subzistenţa salariatului şi a familiei acestuia;

• productivitatea muncii, salariul este o parte a rezultatelor obţinute prin munca depusă de lucrător, creşterea salariului putându-se face doar pe seama creşterii productivităţii, care trebuie să devanseze creşterile salariale;

• capitalul cultural reprezintă cunoştinţele acumulate, aptitudinile, experienţa profesională etc., salariul fiind suma plătită pentru a beneficia de acest capital cultural care se formează prin intermediul capitalului economic.

Teoria dualistă - în concepţia acestei teorii, substanţa salariului constă concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. Mărimea salariului trebuie astfel stabilită încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.

Formele de salarizare:

• sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite;

• realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine salariaţilor, activitatea depusă de ei şi alte elemente economice, sociale, psihologicve sau de altă natură.

Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obţine un câştig mai mare prin prelungirea timpului de muncă în defavoarea timpului liber.

Efectul de venit are în vedere renunţarea la munca suplimentară în favoarea timpul liber din momentul în care mărimea salariului atinge un nivel care îi permite să ducă un trai decent.

Maximizarea profitului - întreprinderea poate vinde orice cantitate din produsele ei pe piaţă, cu condiţia de a o face la preţul pieţei, alegând acel volum de

producţie care îi maximizează profitul. Creşterea producţiei duce Ia creşterea venitului total şi a costului total, astfel, dacă sporirea venitului (marginal) este superioară creşterii costului (costul marginal) profitul va creşte şi deci vom putea mări producţia. Profitul maxim este realizat când venitul marginal este egal cu costul marginal.

Cifră de afaceri - indicator sintetic economico-financiar care exprimă valoarea veniturilor obţinute de o firmă în cursul unei perioade de timp, de obicei un an.

Taxa oficială a scontului - formă specifică a ratei dobânzii prin care băncile comerciale pot fi refinanţate de banca centrală, care poate influenţa nivelul ratelor dobânzii în economie prin stabilirea taxei oficiale a dobânzii în economie. Dacă taxa scontului creşte, înseamnă că banca centrală urmăreşte o diminuare a creditelor pe care le pot acorda băncile comerciale. Când taxa oficială a scontului scade, înseamnă că banca centrală urmăreşte o creştere a creditelor pe care le pot acorda băncile comerciale.

Taxa rescontului - taxa percepută, sub formă de rată a dobânzii, de către banca centrală de la băncile comerciale pentru operaţia de rescontare a titlurilor.

Capitalizare - transformarea dobânzii primite în capital - adică calcularea de dobândă la dobândă.

Rata reală a dobânzii se calculează prin „deflatare”, adică scăzând din rata nominală a dobânzii rata inflaţiei. Atât pentru creditor cât şi debitor contează valoarea reală a dobânzii percepute sau plătite.

Arendare - cedarea dreptului de folosinţă a unor bunuri pe o perioadă de timp determinată, în schimbul unei sume de bani numită arendă.

Arendaş - persoană care preia, în schimbul unei arende, de la proprietarul funciar, dreptul de a folosi pe timp determinat, terenul acestuia şi de a organoiza procesul de producţie agricol, conform prevederilor din contractul de arendă.

Preţul pământului - suma de bani pe care o plăteşte cumpărătorul unei suprafeţe de teren, vânzătorului acesteia, pentru transferarea dreptului de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare.

11. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURILE PUBLICE

1. Cauzele eşecului pieţelor

2. Situaţi de eşec al pieţelor

11.1Cauzele eşcului pieţelor

Eşecul pieţelor există în situaţiile în care pieţele libere nu conduc la o alocare eficientă a resurselor generând necesitatea acţiunii guvernamentale cu rol corector.

Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate exista în afara schimbului drepturilor de proprietate astfel:

a)cînd piața asigură o alocare eficientă, posibilităţile de schimb avantajos al drepturilor de

proprietate asupra bunurilor sunt valorificate maximal;

b)când piaţa generează alocări ineficiente ale resurselor, anumite posibilităţi de schimb avantajos rămân nevalorificate.

Dintre factorii care explică eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă a resurselor, sunt:

1. Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate care se datorează:

a)excluziunii imperfecte care apare:

• atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de către un singur agent economic, ci de un grup de agenţi, de regulă foarte mare. în acest caz excluziunea imperfectă apare în legătură cu legalizarea drepturilor individuale de proprietate;

• atunci când există posibilitate redusă de excludere a oricărui agent economic din sfera potenţialilor utilizatori ai unui bun. în acest caz excluziunea imperfectă priveşte posibilitatea aplicării drepturilor obţinute pe cale legală.

b)gradului redus de transferabilitate - este caracteristic situaţiilor în care drepturilelegale de vânzare a bunurilor sunt limitate, proprietarii neavând posibilitatea să încheie contracte avantajoase în legătură cu transferarea controlului asupra utilizării bunurilor respective.

c)Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative pentru realizarea tranzacţiilor agenţii economici refectuează cheltuieli pentru căutarea partenerilor, pentru observarea calităţii bunului: ce face obiectul schimbului etc. Costurile tranzacţionale şi informaţionale reprezintă piedici în derularea schimburilor şi alocarea eficientă a resurselor prin intermediul pieţelor libere.

d)Negocierii unor acorduri avantajoase de schimb - atunci când agenţii economici eşuează în negocierea unor condiţii, mutual avantajoase, schimbul nu mai are loc.