Tema: piaţa capitalului

1. Valorile mobiliare - produse ale pieţei de capital

2. Conceptul şi structura pieţei de capital

3. Cererea şi oferta de capital

1. Valorile mobiliare - produse ale pieţei de capital

Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite inscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor relaţii contractuale intre emitenţii şi deţinătorii acestora. In baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, in raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri (harţii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, in funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se realizează prin acte de vanzare-cumpărare pe piaţa de capital. Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. In funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor.

• Acţiunile sunt titluri financiare, negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce ii conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar, cu următoarele drepturi aferente:

• dreptul de a participa cu vot deliberativ in Adunarea Generală a Acţionarilor;

• dreptul de participa la impărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende;

• dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni deţinute, atunci cand aceasta este lichidată.

Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societăţii, in cazul in care ele survin (răspund cu pasivul social in limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor.

Orice acţiune are: valoare nominală; valoare de emisiune; valoare de piaţă; valorii intrinseci.

Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, in funcţie de deciziile Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, intr-o anumită sumă, in funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului inregistrat de societate, acesta din urmă, in mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină in funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata

Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se impart in acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot in adunarea generală a acţionarilor, ceea ce inseamnă participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat in acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.

Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit inaintea dividendului pentru acţiunile comune; in schimb ele nu dau dreptul la vot.

• Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la incasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperandu-şi astfel capitalul avansat in schimbul acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de imprumut. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin următoarele elemente tehnice: - Valoarea nominală. - Valoarea de emisiune. - Valoarea de rambursare (Vr), Amortizarea imprumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, in acest fel, a creditului. In principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, cand intregul imprumut este rambursat in ultima zi a termenului, fie prin anuităţi constante, adică restituirea in fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului unic, caz in care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor anuale, caz in care dobanda se calculează la valoarea rămasă de rambursat.

2. Conceptul şi structura pieţei de capital Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici, solicitatori de fonduri. Ea funcţionează ca un mecanism de legătură intre cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi). Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi lung, pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare, ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă intre deţinătorii şi utilizatorii de fonduri, adică o finanţare directă a acestora din urmă, care intră in posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de legătură intre deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii), este structurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa secundară. ♦ Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vand şi se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiţi agenţi economici, instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. ♦ Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise, adică a titlurilor emise şi puse in circulaţie pe piaţa primară. Pe acest segment de piaţă, titlurile sunt tranzacţionale de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către investitori. Această piaţă indeplineşte, ca şi cea primară, un rol de concentrare a cererii şi ofertei de titluri, dar a unei cereri şi oferte derivate, care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. Piaţa secundară, prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa extrabursieră), oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) inainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor in lichidităţi, in funcţie de cerere şi ofertă, certificând astfel că titlurile

respective au o anumită valoare. Obiectivul se realizează prin cursul bursier, care reprezintă preţul titlurilor stabilit in urma In concluzie, trebuie precizat că intre cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură; ele se influenţează reciproc şi, mai mult, piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară. Explicaţia rezidă in faptul că piaţa primară oferă pieţei secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate, in timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (preţul unei noi emisiuni). Se poate spune că, dacă piaţa primară este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare, prin produsele pe care le oferă acesteia, piaţa secundară, prin rezultatele tranzacţiilor şi informaţiile oferite, reprezintă factorul motor de determinare a atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. De asemenea, cele două noţiuni, de piaţă primară şi secundară, nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spaţiale şi temporale, ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia. Precizarea este necesară, deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare al pieţei bursiere sau extrabursiere. Aceasta nu inseamnă că vanzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare, ci, chiar dacă s-au folosit facilităţile bursei, rămâne un proces specific pieţei primare.

3. Cererea şi oferta de capital Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare in mod diferit, in funcţie de cele două segmente existente. Pe piaţa primară, cererea de capital provine din partea emitenţilor persoane juridice, de drept privat sau public, precum: societăţi industriale şi comerciale, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, organe ale administraţiei publice centrale şi locale etc. Pe piaţa secundară, exponenţii cererii de fonduri sunt deţinătorii de titluri, persoane fizice sau juridice, care doresc transformarea acestora in lichidităţi inainte ca acestea să producă venituri (dividende, dobânzi). Oferta de capital provine din economisire, adică din ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri, după ce işi acoperă cheltuielile de consum. Oferta este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere, pentru care se caută un plasament cat mai avantajos. Investitorii se impart in două mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali, a. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. Aceştia pot avea un caracter pasiv, adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare, cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung, avand un impact redus asupra cursurilor zilnice, şi un caracter activ, incercand să valorifice mişcarea cursului bursier, in vederea obţinerii unui câştig, b. Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi, de regulă, de societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari, exercitând o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere. Aceştia cuprind: instituţiile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de investiţii, fondurile mutuale, societăţile care gestionează fonduri de pensii etc. Cererea şi oferta de fonduri sunt două dimensiuni ale procesului de economisire şi investire, supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple, precum:

• riscul opţional al investirii, care apare in momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital;

• riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat, atat deţinătorilor de fonduri cat şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare;

• riscul pieţei, care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare in viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi, ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară;

• riscul lichidităţii, ce intervine in cazul in care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fară pierderi in numerar a titlurilor deţinute;

• riscul creditului, specific pieţei obligaţiunilor, care intervine atunci cand debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor;

• riscul schimbării cadrului legislativ, care vizează atat piaţa valorilor mobiliare, cat şi modificarea legislaţiei economice şi financiare, in general.

Tema: ŞOMAJUL- dezechilibru macrosocial.

1. Populaţia, forţa de muncă şi şomajul.

2. Aspecte caracteristice ale şomajului

3. Cauze şi forme de manifestare ale şomajului

4. Efecte social-economice ale şomajului

5. Măsuri pentru diminuarea şomajului

1. Populaţia, forţa de muncă şi şomajul.

Populaţia unei ţări, din punct de vedere macroeconomic, se împarte în 2 grupe mari:

• în rândul forţei de muncă sau populaţia activă (L); î

• n afara forţei de muncă sau populaţia inactivă (NL).

Pop. = L+NL

La categoria în afara forţei de muncă sunt persoanele care nu sunt ocupate în procesul de producţie şi care nu se străduie să-şi găsească un loc de muncă. La aceştia se referă:

• copiii până la 15 ani;

• studenţii la secţia zi;

• casnicele;

• pensionarii după vârstă şi sănătate;

• invalizii;

• deţinuţii;

• boschetarii;

• persoanele descurajate (au întrerupt căutările unui loc de muncă).

La categoria în rândul forţei de muncă se referă persoanele care au un loc de muncă sau care nu au un loc de muncă, dar doresc să lucreze şi sunt în căutarea unei slujbe. Forţa de muncă se împarte în:

• angajaţi ( populaţia ocupată) (E);

• şomeri (U).

L= E+U

Angajaţii sînt persoanele care au un loc de muncă, indiferent, este ocupat toată ziua sau nu, toată săptămâna sau nu. La angajaţi se referă atât cei ce îşi exercită activitatea ca salariaţi, cît şi cei ce lucrează pe cont propriu, membrii familiei care muncesc intr-o întreprindere familiară. în această categorie nu se includ persoanele care sînt ocupate în "economia tenebră" deoarece oficiali nu sînt înregistraţi. O persoană se consideră ocupată în câmpul muncii dacă nu lucrează din următoarele cauze: se află în concediu de odihnă, se află în concediu medical, se află în grevă, nu lucrează din cauza calamităţilor naturale.

Nu există economie în care forţa de muncă să fie utilizat integral deaceia des ne întîlnim cu o problemă majoră pentru multe economii naţionale-şomajul.

Şomajul este astăzi unul din fenomenele cele mai puţin acceptate care afectează economiile tuturor tarilor. Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul "chomage" din limba franceza, la rândul sau preluat din limba greaca "cauma" care însemna "căldura mare" din cauza căreia se întrerupea orice activitate. La origine noţiunea de şomaj reprezenta întreruperea lucrului din cauza temperaturilor ridicate. Şomajul se poate caracteriza ca o stare negativa a economiei care afectează o parte din populaţia activa disponibila de munca.

Şomajul a devenit o problema, odată cu dezvoltarea industriala, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, in perioadele de recesiune, când întreprinderile industriale îsi micşorau producţia si, ca urmare, eliberau un număr important de muncitori, care deveneau şomeri.

Şomajul este o stare negativă a economie, exprimat prin dezechilibrul pieţei muncii, prin care apare un excedent al ofertei forţei de muncă faţă de cerere de muncă Şomerii sunt persoanele care nu au un loc de muncă, dar îşi caută un loc de muncă. Se consideră că o persoană îşi caută o slujbă atunci cînd întreprinde anumite acţiuni: se înscrie la bursa muncii, publică anunţuri în ziare despre căutarea de lucru, răspunde la cei ce dau anunţuri despre locurile vacante, participă la tîrgurile locurilor de muncă.

Conform "Biroului Internaţional al Muncii” este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

• este apt de muncă;

• nu are un loc de muncă;

• este disponibil pentru o muncă salariată;

• caută un loc de muncă.

Piaţa contemporana a muncii se poate afla fie in situaţia de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi în situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă. Prin politicile sociale promovate de guvernele tuturor tarilor, se tind spre realizarea unui grad de ocpare (deplina) a populaţiei active cat mai apropiat de ocuparea deplina. Potrivit opiniilor diferiţilor economişti romani si străini, realizarea unui grad de ocupare deplina este considerata aproape imposibila, declarând ca este satisfăcător un grad de ocupare 97-98%, respectiv de neocupare de 2-3%. De altfel, cel mai de seamă economist din acea perioadă (şi nu numai) - J. M. Keynes, susţinea, argumentat, că orice politică macroeconomică de succes trebuie să ctiprindă in mod necesar măsuri şi instrumente statale, in vederea folosirii cat mai depline a forţei de muncă. Aceasta, intrucat economiile in sine nu mai garantau, in virtutea mecanismelor spontane de autoreglare, ocuparea deplină forţei de muncă. Din acel moment, şomajul devenea, alături de inflaţie, o stare de dezechilibru nedorită, dar permanentă a economiei contemporane, facand obiectul de studiu şi cercetare al majorităţii teoriilor macroeconomice emise.

2. Aspecte caracteristice ale şomajului Constatat in practica economică şi studiat in teorie, şomajul se caracterizează prin aspecte referitoare la: nivelul, intensitatea, durata şi structura acestuia.

• Nivelul şomajului se poate exprim:

• mărime absolută, prin numărul celor neocupaţi (numărul şomerilor),

• mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs), calculată ca raport procentual intre numărul total al şomerilor (Ns) şi numărul total al populaţiei active (Pa):

Rs = Ns /PaPo ^x 100%

Nivelul şomajului are amplitudini diferite pe zone geografice şi perioade, iar limitele acestuia trebuie raportate la ceea ce inseamnă starea de ocupare deplină. Ocuparea deplină reprezintă acel nivel al ocupării resurselor de muncă, care permite obţinerea maximului de bunuri şi servicii pentru acoperirea nevoilor oamenilor. Ocuparea deplină nu inseamnă, insă, inexistenţa forţei de muncă neocupate, ci ocuparea acesteia pană la limita şomajului natural. In general, se apreciază că rata şomajului natural in ţările cu economie de piaţă se situează intre 3% şi 5%, şomaj care este considerat de majoritatea macroeconomiştilor ca un „rău necesar economiei de piaţă”. Drept urmare, ocuparea deplină a forţei de muncă este echivalentă cu un şomaj minim şi o ocupare în proporţie de 95%-98% din populaţia activă disponibilă, diferenţa pană la 100%, fiind considerată a fi şomaj natural.

În funcţie de nivelul şomajului natural se consideră, de regulă, două situaţii:

1. starea de subocupare a forţei de muncă - există atunci cand rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, adică suntem in prezenţa unui şomaj efectiv, anormal (de exemplu 8%, 10%, 12% etc.).

2. starea de supraocupare a forţei de muncă - se defineşte, de regulă, printr-o rată a şomajului de doar circa l%-2%, deci mai mică decât rata considerată normală sau naturală (in realitatea economică, această situaţie este extrem de rară). Din 1900 rata ce mai scăzută a şomajului a fost de 1,2% în SUA în 1944, cînd economia era mobilizată pentru producţia de război.

Consecinţele economico-sociale ale celor două stări sunt diferite. In cazul subocupării, apar tensiuni sociale, cresc costurile sociale şi se irosesc resursele de muncă la nivel naţional. In cel de-al doilea caz, al supraocupării, mana de lucru devine rară şi scumpă, existând riscul ca dinamica salariilor să devanseze pe cea a productivităţii muncii. In concluzie, ocuparea deplină, subocuparea şi supraocuparea sunt concepte economice prin intermediul cărora se analizează amplitudinea fenomenului şomaj, la un moment dat.

• Intensitatea şomajului este o altă caracteristică a acestui fenomen şi poaate presupune pierdera locului de muncă şi încetarea totală a activităţii sau numai diminuarea activităţii cu scăderea duratei săptămînii de muncă şi scăderea corespunzătoare a salariului.

în funcţie de care se pot distinge următoarele tipuri de şomaj:

-şomajul total, care presupune pierderea locurilor de muncă şi incetarea totală a activităţii; — şomajul parţial, care constă in diminuarea activităţii depuse de o persoană, prin reducerea duratei de lucru;

Intensitatea şomajului reflectă gradul de pierdere a posibilităţii de a muncii pentru posesorii forţei de muncă.

• Durata şomajului reprezintă intervalul de timp cuprins intre momentul pierderii locului de muncă sau al scăderii activităţii depuse şi momentul reluării activităţii la parametrii anteriori. Durata şomajului diferă de la o persoană la alta, astfel că pentru a surprinde fenomenul la nivel naţional, se impune luarea in calcul a duratei medii a şomajului. Aceasta se poate stabili, deci, ca o medie pe economie sau ramură de activitate, intr-o anumită perioadă, astfel: Dz - NzNs, unde Dz - durata medie in zile; Nz - numărul de zile in şomaj; Ns - numărul şomerilor.

În dependenţă de durată se deosebeşte:

• şomaj de scurtă durată;

• şomaj de lungă durată

• Structura şomajului cuprinde categoriile sociale afectate de acest fenomen, diferenţiate după indicatori precum: ramura de activitate, nivelul calificării, profesie, vârstă, sex, etnie ş.a.m.d.

Şomajul este mai ridicat în rîndul tinerilor şi mau mic în rîndul adulţilor. Cu cel mai mare risc de şomaj se confruntă tinerii cu vîrst între 20-24 ani, majoritatea fiind abolfenţi ai instituţiilor superioare de învăţămînt, care se plasează pentru prima dată pe piaţa muncii.

Diferenţele în rata şomajului in dependenţă de sex sunt sensibile. La femei rata şomajului este mai mare deoarece probabilitatea întreruperii lucrului este mai mare, în special din motive de maternitate.

3.Cauze şi forme de manifestare ale şomajului Sintetizând din multitudinea studiilor şi analizelor elaborate pană in prezent, privitoare la cauzele şomajului, putem concluziona că acestea se impart in două mari categorii, după natura acestora: 1. cauze subiective, care au ca element determinant voinţa individuală a celui care se află in ipostaza de şomer; 2. cauze obiective, in cadru cărora se pot include ca cele mai importante: restructurarea activităţilor economice, insuficienţa creşterii economice, caracterul ciclic al evoluţiei economiei şi explozia demografică. Din acest unghi de vedere se pot constata două forme (cauzale) clasice ale şomajului: şomajul voluntar, generat de cauzele subiective şi şomajul involuntar, ca rezultat al cauzelor obiective.

• şomajul voluntar -cuprinde următoarele categorii de persoane: - persoanele care, deşi lucrează, preferă să inceteze munca temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj işi pot asigura un trai decent; - persoanele care hotărăsc in mod deliberat să inceteze lucrul, total sau parţial, considerând că salariul real este prea mic şi că este mai avantajos să aibă timp liber pentru a dobândi o altă meserie sau un alt loc de muncă; - şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele oferite la un moment dat; - persoanele casnice care, deşi au hotărât să se angajeze intr-o activitate, totuşi tergiversează angajarea in condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa pană la locul de muncă etc. In practică, şomajul voluntar poate avea următoarele forme de manifestare: şomajul fricţional (tranzitoriu) şi şomajul indus de insăşi indemnizaţia de şomaj.

1. Şomajul fricţional (tranzitoriu) ia naştere în cadrul fluxului continuu întrări-ieşiri, în raport cu anumite segmente ale pieţei muncii. La şomerii din această grupă se referă:

• lucrători care au abandonat vechile locuri de muncă pentru a căuta altele mai favorabile,

• lucrătoii concediaţi care sunt in căutarea unui nou loc de muncă,

• indivizi care au apărut în cîmpul muncii pentru prima dată.

Astfel, unii dintre şomeri sunt in căutarea unui loc de muncă mai bun, care să le ofere satisfacţii mai

mari sau se deplasează spre o regiune geografică mai prosperă, cu alte perspective de afirmare pentru

aceştia.

2. Şomajul indus de insăşi indemnizaţia de şomaj. Explicabilă şi motivată social, indemnizaţia de şomaj poate avea şi efecte contradictorii. Astfel, se constată că şomajul, in forma sa voluntară, este cu atat mai amplu cu cat această indemnizaţie este mai mare; o mărime mai redusă a acesteia va incita pe posesorul forţei de muncă la a găsi cat mai repede un loc de muncă, după cum, o sumă mai mare primită ca indemnizaţie va reduce intensitatea căutării unei slujbe. II. In contrast, şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat in condiţiile pieţei, nu pot să-şi realizeze acest obiectiv intrucat aceste locuri de muncă, pur şi simplu, nu există. Aşadar, una este situaţia cand, din motive subiective, nu se lucrează pentru că nu se găseşte un loc de muncă interesant, acceptabil, pe măsura gustului, preferinţelor, a diplomei sau a exigenţei, privind salariul, şi cu totul altceva este cazul in care cel care caută un loc de muncă, pentru că lipsa acestuia ii pune in cauză insăşi existenţa, nu-1 găseşte disponibil in localitatea sau in zona in care trăieşte, din motive obiective. Şomajul involuntar nu este nici natural sau normal, nici un ”rău necesar”, ci un ”rău veritabil” al economiei. In funcţie de cauzele obiective (amintite anterior), şomajul involuntar poate avea următoarele forme de manifestare reprezentative: şomajul structural, şomajul tehnologic, şomajul ciclic, şomajul sezonier şi şomajul demografic.

• Şomajul structural este acela care se formează pe baza modificărilor ce se petrec in structura activităţilor economico-sociale. El este corelat cu interacţiunea dintre schimbarea consumului şi structurile de producţie existente.

• Şomajul tehnologic apare ca o variantă a celui structural şi este determinat, in principal, de inlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de restrângerea locurilor de muncă in urma reorganizării intreprinderilor. El nu este rezultatul introducerii, pur şi simplu, a progresului tehnic, ci îndeosebi a modului cum posesorii forţei de muncă receptează şi se adaptează la schimbările tehnologice.

Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificilă, intrucat impune recalificarea forţei de muncă in concordanţă cu cerinţele progresului tehnic şi noile metode manageriale.

• Şomajul ciclic este şomajul care apare in perioadele de criză sau recesiune economică - ce se constituie in faze ale unui ciclu economic - şi care au o anumită repetabilitate. Acesta se mai numeşte şi şomaj conjunctural, atunci cand este determinat de crize economice neciclice (care nu au o anumită repetabilitate) şi care pot fi parţiale sau intermediare. Şomajul ciclic este explicat in principal prin insuficienţa cererii efective, el fiind rezultatul modului defectuos in care se realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă parte. In general, această formă de şomaj poate fi resorbită, total sau parţial, in perioadele de avant economic.

• Şomajul sezonier este acel şomaj determinat de intreruperea activităţilor dependente, intr-o mare măsură, de factori naturali. Astfel de activităţi sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice, turism etc.

• Şomajul demografic este cel rezultat ca urmare, in principal, a unei creşteri demografice ”şoc”, adică a unei creşteri anormale de populaţie, care se reflectă prin prezenţa din ce in ce mai masivă pe piaţa muncii a tinerilor - cu diferite niveluri de pregătire -, in condiţiile in care aceasta nu este incă pregătită să-i asimileze. O formă specială de şomaj involuntar este şi şomajul tehnic, care presupune disponibilizarea parţială sau totală a lucrătorilor, datorită intreruperii activităţii unei intreprinderi, din lipsă de comenzi, pe o perioadă determinată. Cei afectaţi de această formă de şomaj nu sunt inregistraţi la oficiile de forţă de muncă şi primesc o indemnizaţie de şomaj de la firma respectivă, iar cuantumul acesteia se stabileşte in mod diferit faţă de celelalte indemnizaţii şi ajutoare clasice, reglementate prin lege la nivel naţional. Şomajul tehnic incetează odată cu reluarea activităţii firmei. Este caracteristic economiilor care se află in criză sau in tranziţie la economia de piaţă.

4.Efecte social-economice ale şomajului Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atat personale, familiale, cat şi sociale. Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul il pierde atunci cand intră in şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat in şomaj, ci şi asupra celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cost important al şomajului il constituie (in anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează, in diferite măsuri, toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. Dintre cele mai importante, amintim: - inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atat mai negativ cu cat societatea suportă cheltuieli insemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate, cheltuieli care rămân incă nerecuperate; - conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de inrăutăţire a calităţii vieţii; - contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj.

5.Măsuri pentru diminuarea şomajului In esenţă, măsurile de diminuare a şomajului şi de ocupare a forţei de muncă sunt orientate in două direcţii principale: 1. măsuri care privesc direct pe şomeri; 2. măsuri care privesc populaţia ocupată.

Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, in: acţiuni pentru pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi din diferite ramuri, ca urmare a restructurărilor tehnologice şi economice; facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi intreprinderi şi noi locuri de muncă, in special in zonele cu subocupare ridicată; trecerea la noi forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea cu contract de muncă pe durată determinată etc.); instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care doresc să devină intreprinzători particulari (consultanţe gratuite, credite preferenţiale); acordarea de credite avantajoase agenţilor economici care angajează şomeri; limitarea cumulului de funcţii pentru ocuparea locurilor de muncă vacante cu prioritate de către şomeri ş.a.m.d.

Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de şomaj, prin crearea unor posibilităţi suplimentare de "impărţire a muncii" intre cei angajaţi şi menţinerea astfel, a locurilor de muncă existente. Aceasta presupune o reimpărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi producţiei. Desigur, acest deziderat nu trebuie să incalce principiul potrivit căruia nivelul salarizării trebuie să fie in concordanţă cu dinamica productivităţii muncii. De asemenea, protejarea populaţiei ocupate poate fi realizată şi prin eforturile conjugate ale statului şi angajatorilor de a facilita perfecţionarea sau recalificarea posesorilor forţei de muncă, din acele unităţi (private sau de stat) confruntate cu probleme de restructurare. Cel mai puternic remediu, insă, pentru diminuarea şomajului este creşterea economică de ansamblu, care presupune un volum ridicat al investiţiilor productive din economie şi implicit sporirea numărului de locuri de muncă. In literatura de specialitate, intalnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului, astfel: - măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei săptămanale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării obligatorii; extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat ridicării calificării; - măsuri care se referă la indepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi, precum: descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi incă; interzicerea sau restricţionarea imigrării etc.; - măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie; dacă in procesul industrializării munca era substituită prin capital, in prezent, se mizează pe extinderea sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin capital; - măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin: îmbunătăţirea conţinutului invăţămantului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale; facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc. - măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, in special in domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare in viitor.

LEGEA LUI OKUN

În anii '60, economistul Arthur Okun a încercat să determine dacă între fenomenul şomaj şi produsul naţional brut există vreo relaţie de interdependenţă. Răspunsul la această dilemă este cunoscut în economie sub denumirea de legea Okun.

Deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc bunuri economice, se poate presupune că ridicarea nivelului şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumului real al PNB. Existenţa interrelaţiei negative între aceste variabile se exprimă prin tendinţa conform căreia sporirea şomajului este concomitentă cu scăderea volumului real al P.N.B.

Schimbarea PNB = 3% - 2 x schimbarea nivelului şomajului (rata şomajului) în formularea iniţială a legii, Okun stabilea că o reducere cu un punct procentual a ratei şomajului, determină de regulă o creştere a PNB cu aproximativ trei puncte procentuale. Practica contemporană a stabilit că o scădere cu 1% a ratei şomajului este asociată unei creşteri de doar 2% a PNB.

Venitul naţional al unei economii nu depinde în mod direct de rata şomajului. Totuşi, piaţa muncii este legată de rata şomajului şi astfel participa şi Ia crearea Produsului Naţional Brut. Pe termen scurt, modificarea procentuală a venitului poate fi exprimată ca sumă a modificării procentuale a productivităţii plus o constantă. înmulţit cu munca depusă. La rândul său, munca depusă poate fi exprimată în funcţie de ore lucrate, creşterea populaţiei, participarea forţei de muncă sau alţi factori relevanţi, minus modificarea absolută a ratei şomajului.

Din această perspectivă este surprinzătoare asocierea între modificarea ratei şomajului şi PNB. Modificarea ratei şomajului este doar unul dintre multiplii factori care influenţează PNB-ul. De asemenea surprinzător este faptul că o reducere cu 1% a ratei şomajului poate determina o creştere atât de substanţială cum ar fi 2%. Intuiţia unui contabil ar sugera ca o scădere a ratei şomajului cu 1% ar însemna o creştere a ocupării cu circa 1%, ceea ce ar determina o creştere a PNB cu mai puţin de un punct procentual. Motivul pentru care asocierea dintre rata şomajului şi PNB este atât de puternică este faptul că modificarea ratei şomajului afectează şi ceilalţi factori importanţi ce influenţează volumul PNB. De exemplu, o rata crescătoare a şomajului determină reducerea orelor lucrate de fiecare lucrător şi participarea forţei de muncă. Din moment ce toţi aceşti factori contribuie la scăderea PNB este clar de ce mici modificări ale ratei şomajului pot determina schimbări esenţiale ale PNB. Relaţia dintre creşterea economică reală şi modificările ratei şomajului este dată tot de legea lui Okun. Aceasta afirmă faptul că rata şomajului scade cu 0,5% pentru fiecare procent de creştere a PIB peste o rată a trendului de 2,2,5%.

Tema: INFLAŢIA

1. Geneza şi natura fenomenului inflaţionist

2. Mecanismul şi cauzele inflaţiei

3. Măsurarea inflaţiei. Intensităţi ale inflaţiei

4. Consecinţe economico-sociale ale inflaţiei

5. Politici (măsuri) de combatere a inflaţiei

1. Geneza şi natura fenomenului inflaţionist Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a inceput să fie frecvent utilizat in rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri), abia pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult inainte de această perioadă. Acest fenomen a apărut cu mult inainte ca ştiinţa economică să se fi constituit, iar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare. Pornind de la premisa că inflaţia este in primul rand un fenomen monetar (inflaţia există doar in prezenţa banilor), explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să inceapă de la formele istorice pe care le-au imbrăcat banii de-a lungul secolelor. In acest context, se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist. Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro- bănească, care s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, prin punerea in circulaţie a unor monede false, cu o greutate mai mică sau un conţinut in aur mai redus decât cele oficiale. Elementele definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real in aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul nominal, deci s-a separat conţinutul nominal decel real al monedelor; transformarea existenţei-aur in aparenţă-aur a monedei; aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fară valoare deplină, toate acestea conducând la scăderea puterii de cumpărare a acestora. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili in aur, care s-a manifestat in perioada trecerii de la feudalism la capitalism, cand statele europene au inceput să inlăture haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină in aur. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile, care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă). Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani il reprezentau in circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă in depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti intr-o economie. In această situaţie, cel puţin temporar, inflaţia nu putea să apară, ea neavand bază de desfăşurare. După o anumită perioadă insă, s-a creat un dezechilibru intre mărimea depozitelor de aur-monedă, care era in funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar, şi cantitatea de semne monetare (bilete de bancă) emise, care era dependentă de volumul tranzacţiilor. Inflaţia de acest gen apărea atunci cand cantitatea banilor de hârtie aflată in circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei unităţi monetare).

A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili in aur. Inflaţia contemporană constă in deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de incredere a agenţilor economici in moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura insăşi a formei contemporane de inflaţie. Sintetizând numeroasele opinii cu privire la inflaţia contemporană, se desprind unele caracteristici esenţiale ale acesteia, precum: a) este un proces de depreciere a banilor atat pe plan naţional, cat şi in raport cu alte monede; b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor; c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material, manifestat atat pe piaţa monetară cat şi pe piaţa bunurilor economice; d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului, populaţia aduce in "prezent" o cerere viitoare de consum). In strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei, se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro- material, care exprimă existenţa in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei), fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. Dacă in economie se intamplă o situaţie inversă, fenomenul poartă denumirea de deflaţie. Aşadar, primul efect, de natură economică, al inflaţiei este creşterea generalizată a preţurilor. Cauza acestui fenomen constă in dezechilibrele de funcţionare ale economiei. .

2. Mecanismul şi cauzele inflaţiei Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o provoacă. In acest sens, trebuie analizate corelaţiile care se stabilesc intre cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor. Ştiind că intr-o economie de piaţă nivelul mediu al preţurilor la scară macroeconomică este determinat de interacţiunea dintre cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA), iar punctul de intalnire a celor două categorii macroeconomice va determina preţul de echilibru (PE), atunci acest preţ va oscila in funcţie de variaţiile cererii şi ofertei globale. Pe o reprezentare grafică, intersecţia curbelor care reprezintă cererea şi oferta agregată va indica nivelul preţului de echilibru, înţelegerea mecanismului interacţiunii dintre aceste două variabile macroeconomice permite deducerea

cauzelor fundamentale ale inflaţiei. In acest sens, se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane: inflaţie prin cerere; inflaţie prin costuri; inflaţie combinată. Inflaţia prin cerere Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate, intr-o anumită perioadă, intr-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă ii corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii. La o asemenea evoluţie a cererii, firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. Dacă in economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un nivel relativ ridicat, atunci creşterea cererii agregate poate antrena in mod direct o sporire a producţiei (ofertei agregate), intr-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor, adică suntem in situaţia unei oferte elestice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor.

Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare in situaţia in care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie cresc intr-un ritm accentuat, independent de cererea agregată. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vanzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura in care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. Cu cat cererea agregată este mai inelastică, cu atat producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcand astfel inceputul unei inflaţii prin costuri. Dacă cererea agregată este insă relativ elastică in raport cu evoluţia preţurilor, firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă in ramurile respective.

Inflaţia combinată Distincţia intre inflaţia prin costuri şi inflaţia prin cerere este greu de realizat in economia reală, intrucat ele se pot manifesta simultan. Unii economişti susţin că, in realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv cererii sau costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-se astfel de o inflaţie mixtă (combinată). Ambele tipuri de inflaţie se manifestă in final ca un singur fenomen şi anume creşterea generalizată a preţurilor. De altfel, intre nivelul costurilor de producţie şi nivelul veniturilor există o relaţie ca de la parte la intreg, acestea (costul şi venitul) fiind două categorii economice reflectate de aceeaşi realitate - preţul. Astfel, cele două genuri de inflaţie ajung să se intrepătrundă, chiar dacă fenomenul a fost declanşat de un singur factor. De exemplu, datorită unei creşteri salariale nefondate pe criterii economice, costurile de producţie vor creşte antrenand fie o creştere de preţuri, adică o inflaţie prin costuri (in acele ramuri in care cererea este inelastică), fie o reducere a producţiei şi deci a ofertei (in acele ramuri care se confruntă cu o cerere elastică). In acest din urmă caz, apare inevitabil un decalaj intre cererea deja existentă şi oferta in scădere, care se va traduce printr-o creştere a preţurilor bunurilor in ramurile respective, declanşandu-se astfel o inflaţie prin cerere (economia se află in starea de slumpflaţie). La aceeaşi situaţie se poate ajunge dacă nivelul producţiei rămâne constant, deoarece se activează o cerere suplimentară, care provine dintr-o creştere a veniturilor salariale superioară creşterii productivităţii muncii (economia se caracterizează prin stagflaţie). De asemenea, la o inflaţie prin cerere se poate ajunge şi dacă, pentru a evita creşterea şomajului, autorităţile publice (guvernul) intreprind măsuri care duc la creşterea cererii globale (reducerea fiscalităţii, sporirea cheltuielilor publice etc.). In această situaţie, reducerea producţiei şi creşterea şomajului pot avea valori foarte mici, in schimb preţurile vor creşte substanţial.

Spirala inflaţionistă preţuri - salarii Politică economică populistă —> creşteri de salarii —> creşterea costurilor —> creşterea preţurilor de vanzare —> scăderea puterii de cumpărare a salariilor —> revendicări sociale —>noi majorări de salarii —> o nouă majorare a costurilor —> un nou puseu inflaţionist

3.Măsurarea inflaţiei. Intensităţi ale inflaţiei Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atat din punct de vedere absolut, cat şi relativ. La modul absolut, mărimea inflaţiei constă in diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire in bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori. La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual intre mărimea absolută arătată, adică excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi servicii. Mărimea relativă a inflaţiei se exprimă prin diverse categorii de indici, in funcţie de care se poate aprecia sensul evoluţiei fenomenului inflaţionist (indici de preţuri, indicele puterii de cumpărare Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei şi in principal de cele ale indicelui preţurilor, literatura de specialitate prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei: • inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual.. • inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual.. • inflaţia galopantă, caracteristic unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică, in general, ţărilor in tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. • megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci cand inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează intre 100% şi 500% anual. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la inceputul perioadei de tranziţie (anii 1990 - 1993). • hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual. In acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuindu-se sub formă de troc modern (barter) sau in monedă alternativă.

In raport de tipurile (formele) intensive ale inflaţiei, literatura de specialitate abordează şi problematica creşterii economice, care se află sub directa influenţare a acesteia. In acest sens, se pot contura următoarele tipuri de creştere economică: □ creştere economică neinflaţionistă, care semnifică o creştere reală a principalilor indicatori macroeconomici, in condiţiile unei inflaţii de tip latent. □ creştere economică inflaţionistă, care presupune o creştere economică, obţinută cu preţul unei inflaţii moderate. □ stagflaţia, un concept relativ nou, care semnifică acea stare a unei economii, caracterizată prin inflaţie rapidă (galopantă) şi prin lipsa creşterii economice (stagnare economică). In general, stagflaţia pune in evidenţă o "creştere economică zero" Creşterea economică zero presupune că rezultatele economice agregate şi populaţia unei ţări sporesc in acelaşi ritm, astfel că nivelul pe locuitor al indicatorilo macroeconomici rămâne constant', , insoţită atat de şomaj, cat şi de inflaţie. □ slumpflaţia, termen care defineşte situaţia cea mai critică dintr-o economie naţională, adică: megainflaţie sau hiperinflaţie, scăderea puternică a indicatorilor macreconomici (PIB, PNB etc.), şomaj cronic şi masiv ş.a. Slumpflaţia a caracterizat, de regulă, unele economii din ţările in curs de dezvoltare şi toate economiile fostelor ţări socialiste, aflate in perioade de tranziţie şi reformă economică.

4.Consecinţe economico-sociale ale inflaţiei Consecinţele (efectele, costurile) inflaţiei pot fi analizate atat la nivel microeconomic, cat şi la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care afectează structurile intregului organism economico-social, inflaţia are şi importante consecinţe. In continuare, vom prezenta cateva dintre cele mai semnificative, prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii in general.

♦ Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul individual, atat in actul de consum, cat şi in cel al economisirii. Astfel, in calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei, agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasandu-şi disponibilităţile băneşti, cu precădere in bunuri de folosinţă indelungată sau in diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc. Drept urmare, procesul de economisire va avea de suferit atat ca nivel, dar mai ales ca structură. ♦ Utilizarea forţei de muncă in condiţii de inflaţie Cercetările economice in domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente argumente, că inflaţia conţine in sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. ♦ Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este insoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare, intrucat presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale in raport cu alte valute şi, pe această cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor, care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări4 Consecinţe in plan social Toate aceste consecinţe in plan economic se vor repercuta inevitabil şi in plan social, acolo unde vom intalni stări de incertitudine şi nelinişte in rândul populaţiei, dar şi situaţii grave de sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea in funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. In general, cand climatul social se inrăutăţeşte pe acest fond, guvernele şi celelalte autorităţi publice işi pierd credibilitatea in rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru in perioadele electorale.

5.Politici (măsuri) de combatere a inflaţiei Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social, inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De asemenea, politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate incat să combată eficient inflaţia şi, in acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului.

In mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. In consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, in sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, in sensul sporirii ei. ♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare. Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate, fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. Politicile monetare

vizează controlul masei monetare aflate in circulaţie şi au drept scop, fie blocarea (ingheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia in corelaţie cu nevoile circulaţiei. ♦ Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionand asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. In acest context, trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie.

Tema: Relaţia dintre venit, consum şi economii

1. Venitul - noţiune, caracteristici. Legile lui Engel.

2. Consumul - noţiuni generale, tupurile.Relaţia dintre venit şi consum.

3. Economiile - noţiune, caracteristici. Relaţia dintre venit şi economii.

1. Venitul - noţiune, caracteristici. Legile lui Engel.

In orice societate baza consumului o reprezintă veniturile populaţiei.

Veniturile totale ale populaţiei cuprind:

• veniturile băneşti pe surse de provenienţă: salarii, venituri din activităţi pe cont propriu, ajutoare de şomaj, pensii, alocaţii, burse, venituri din propietăţi.

• contravaloarea prestaţiilor (mărfuri şi servicii) gratuite sau cu reducere de preţ primite de la agenţii economici.

• Contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii.

Câştigul salarial nominal brut cuprinde:

• Salariile - respectiv drepturile în bani şi în natură cuvenite salariaţilor pentru munca efectiv prestată, sporurile acordate ca procent din salariu sau ca sumă fixă, alte adaosuri la salarii potrivit legii, premiile, primele de vacanţă etc.

• Sume plătite din profitul net şi din alte surse.

Câştigul salarila nominal net se calculează prin scăderea din câştigul salarial brut a impozitului aferent.

Legea lui Engel conform legii lui Engel odat cu creşterea veniturilor cresc şi cheltuielile de consum însă în mod diferit în dependenţă de gupele de produse consumate.

• Cheltuielile pentru produsele de necesitate vitală (hrană) vor creşte cu ritmurimai mici decât consumul final. Ce se explică prin faptul că aceste cheltuiel sunt limitate de posibilităţile fiziologice ale persoanelor, dar ţi de faptul îmbunătăţirii calităţii şi sporirii consumului cu valoare nutritivă ridicată (scade consumul de produse inferioare şi creşte consumul de bunuri superioare).

• Cheltuielile pentru bunurile secundare vor creşte aproximativ cu ritmuri egale cu cheltuielile totale. La aceste cheltuieli se referă procurarea îmbrăcămintei, plata locuinţei.

• Cheltuielile efectuate pe diverse servicii şi amenajarea locuinţelor, ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie creşte cu ritmuri mai rapide decât cheltuielile totale.