3. Crizele economice - concept, evoluţie, cauzele.

Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor perturbări şi dereglări de amploare in desfăşurarea activităţii economice şi inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului afacerilor exprimată prin creşterea stocurilor de produse nevandute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor (pană la cel de-al doilea război mondial), prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere. In primele decenii postbelice s-au accentuat modificările in desfăşurarea ciclului afacerilor şi a crizelor prin abateri de la mecanismele şi schemele anterioare, prin atenuarea profunzimii oscilaţiilor şi scăderii producţiei, prin desincronizarea ciclului etc. In anii 70 in peroadele fluctuaţiilor economice au apărut asa fenomen grav ca stagflaţia, care se manfestă pmcăderea economică, scăderea volumului producţiei în asociere cu nivelul crescut al şomajului şi creşterea preţurlor.

Criza economică este o stare de dereglare a economiei, expresie a încălcării unor corelaţii necesare desfăşurării activităţii economice. Declanşarea ei marchează şi momentul începerii unor schimbări calitative ale economiei pentru o nouă fază ascendentă a activităţii economice.

Pâna la începutul secolului XIX au fost tipice crizele de subproducţiie, care se mai numesc şi crize agricole şi se intalnesc in economia diferitelor ţări sub formă de deficit sau insuficienţă de producţie sau penurie de bunuri, provocate de fenomene naturale calamităţi mari (secetă, inundaţii ş.a.) sau împrejurări social-politice deosebite (epidemii, războaie, migraţii masive ale populaţiei etc.). Anterior sa menţionat că aceste crize au fos caracteristice perioadei până în sec. XlX-lea, dar nu sunt exluse nici in prezent, mai ales in ţările subdezvoltate.

Economiilor de piaţă le sunt caracteristice crizele de supraproducţie sau se mai numesc industriale, care se manifestă print-o ruptură între producţie, adică, ofertă, care este mai mare şi cererea solvabilă.

Crizele industriale se declanşează iniţial în sfera circulaţiei monedelor, printr-un crah bursier urmat de falimente bancare. Ele ating apoi sectorul comercial şi cel industrial, manifestându-se prin reducerea importantă a producţiei, a preţurilor şi salariilor. Precum şi creşterea şomajului. Un exemplu elocvent în acest caz este „Marea criză” din anii 1929-1933. Această criză a început în SUA în augus 1929, a durat 43 de luni şi a cuprins şi toată Europa, ţările Americii Latine, Asiei, Africii. S-a manifestat prin căderi însemnate a producţiei, creşterea şomajului şi deflaţie.

Crizele economice pot fi clasfcate în funcţie de mai multe criterii:

• In funcţiie de teritoriul cuprins: crize naţionale; crize regionale; crize mondiale.

• In funcţie de domeniile afectate: crize industriale; crize comerciale; crize valutar-financiare; crize agrarea; crize de credit.

• In funcţie de volumul producţiei existente în societate: crize de subproducţie; crize de supraproducţiie.

• In funcţie de periodicitate: crize ciclice; crize neciclice.

Crizele ciclice afectează ansamblul economiei naţionale şi se caracterizează print-o anumită periodicitate.

Crizele neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o regularitate (periodicitate în timp. Acestea la rândul lor pot fi: parţiale, în funcţie de ramura în care se manfestă (siderurgie, agricultură, industrie extractivă, construcţii, ecologie); intermediare, precum: criza materiilor prime, criza energetică, criza financiară-valutară et. Care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile existente.

Crizele economice se caracterizează prin următoarele trăsături:

1) in condiţiile contemporane intalnim crize de supraproducţie şi nu crize de subproducţie, ca acum circa 100 de ani. Aceasta nu inseamnă că este exclusă posibilitatea ca in perioada contemporană să nu apară crize de subproducţie, in ţările subdezvoltate sau in alte condiţii;

2) crizele ciclice, in condiţile actuale, nu se rezumă la o ramură sau la un sector de activitate, ci cuprind mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi, in anumite Condiţii, economia mondială;

3) crizele sunt periodice şi definesc ciclurile economice, indiferent dacă in analiza teoretică ele sunt situate la inceputul sau la sfârşitul acestora. Ele s-au repetat la intervale de 8 - 11 ani.

Cauzele evoluţiei ciclice şi ale crizelor au format obiectul unor ample dezbateri teoretice. Multă vreme, o serie de economişti au respins ideea că in sistemul economic pot apărea crize, deoarece ei puneau la baza activităţii economice şi a evoluţiei pieţei, teza clasică a lui J. B. Say teoria (lege) debuşeelor. Potrivit acestei teorii, fiecare marfa işi creează automat propria piaţă, asigurandu-se in orice moment deplina folosire a resurselor disponibile, orice disproporţie sau fenomen negativ fiind corectat prin mecanismele automate ale pieţei. Deşi o serie de fluctuaţii ale activităţii economice erau evidente, s-a incercat găsirea unor explicaţii ale cauzelor crizelor in afara mecanismelor economice, pe baza unor legi psihologice. Totuşi, marea criză din perioada 1929 - 1933 a spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei in asigurarea echilibrului, recunoscandu-se că sistemul economic conţine, in sine, şi mecanisme destabilizatoare, care generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni (condiţiile naturale, sociale, politice etc.) pot favoriza sau frâna acţiunea lor. Pentru explicarea evoluţiei ciclice a afacerilor şi a crizelor, in general, s-au conturat in gandirea economică două teorii: exogene şi endogene, care se referă la cauze externe, respectiv cauze interne ale sistemului economic, care influenţează sau provoacă ciclurile economice.

In cadrul teoriilor exogene, factorii (cauzele) ciclului economic sunt de natură extraeconomică, precum: creşterea demografică, invenţiile şi inovaţiile, factori naturali-climatici, conflicte militare, aspecte social-politice, fenomene de migraţie, descoperiri de resurse naturale noi ş.a.

In cadrul teoriilor endogene, factorii (cauzele) sunt de natură economică, exercitând, efecte de stimulare sau de franare a activităţii economice. Principalele teorii endogene, cunoscute in literatura de specialitate, sunt:

• teoria monetaristă, care incearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia volumului creditului. Creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza de recesiune. Conform acestei teorii, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile cu politica monetară;

• teoria subconsumului, după care inegalitatea veniturilor (determinată de inechităţi şi injustiţii in repartizarea acestora) blochează expansiunea, adică franează oferta şi creşterea producţiei, prin excesul de economisire la unii şi insuficienţa consumului la alţii;

• teoria suprainvestiţiei explică evoluţia ciclică prin supraacumularea de capital, intr-o perioadă scurtă, care face ca piaţa să fie inundată de produse noi, dar pe care, treptat, cererea devine incapabilă să le mai absoarbă. Ca atare, apare necesitatea reducerii producţiei şi a costurilor, fapt ce va genera o capacitate productivă excedentară, care rămâne subutilizată, şi creşterea şomajului, ceea ce descurajează investiţiile noi şi deprimă activitatea economică.

• in concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de expansiune şi recesiune poate fi analizată in legătură cauzală cu evoluţia productivităţii marginale a capitalului, in interdependenţă cu rata dobânzii. Dezvoltând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme putând determina expansiunea sau recesiunea ciclică.

In afara categoriilor de cauze menţionate, un factor cu puternice implicaţii in mişcarea economică dintr-o ţară este autoritatea publică (guvernul). Activitatea guvernului, prin măsurile de politică economică, influenţează in mare parte ciclul economic. Astfel, folosindu-şi puterea de a cheltui şi de a impozita (politica bugetar-fiscală) şi apoi reglând oferta de bani şi volumul creditului aflate in circulaţie (politca monetară- creditară), poate influenţa intensitatea sau amplitudinea fazelor unui ciclu economic.