2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă

Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu privire Ia bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate sau obţinute din activitatea economică.

Atributele proprietăţii sunt:

• dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în virtutea acesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;

• dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice sau juridice;

• dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;

• dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei. Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:

a. în totalitate:

• pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);

• fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);

b . parţial:

• înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu: înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate, generează relaţii de închiriere, arendare etc.).

Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:

1. obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare:

• latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum;

• latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor.

2. subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi, sociogrupuri, organizaţii, statul).

Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor modeme în raport de titularul subiectului proprietăţii, se disting:

1) proprietatea privată care poate fi:

• proprietatea privată individuală se manifestă atunci când

proprietetarii nu sunt producători, dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi;

• proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de producţie, aparţin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;

2 ) proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru

întreprinzători, pe care proprietarii particulari le suportă mai greu (cercetări nucleare

şi spaţiale, exploatări miniere, construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:

• poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile consumatorilor;

• poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care beneficiază de subvenţii bugetare de la stat;

3) proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în asociaţie, cât şi statului (administraţiei publice), ia naştere prin asocierea proprietăţii private şi publice, în diferite variante:

• în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;

• în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.

Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.

Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere

şi afirmare, consecinţele acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:

• reducerea cheltuielilor de producţie;

• ridicarea calităţii bunurilor;

• sportirea volumului producţie;

• promovarea progresului tehnic.

Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar în aşa fel încât să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.

Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor economici:

• de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;

• de a se manifesta ca întreprinzători;

• de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;

• de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter economic.

Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii private, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentru

societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de eficienţă şi rentabilitate:

• în ţările în care proprietatea este personalizată prin:

• existenţa unor monopoluri;

• măsuri dictatoriale;

• în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.

În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegal distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, puterea de muncă, voinţa, aptitudinile, etc.).