1.4 Economia şi raţionalitatea economică. Structurile economiei

Prin conţinutul şi rolul său, economia - termen sinonim cu activitatea economică, cu economia reală, reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale.

Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.

Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană.

1. Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi grupate în:

1. activităţi practice;

2. activităţi teoretice.

2. Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în:

1. activităţi fizice;

2. activităţi intelectuale.

3. Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile pot avea caracter:

• pozitiv sau negativ;

• moral sau imoral;

• progresist sau reacţionar;

• legal etc.

4) Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice

desfăşurate de oameni, activităţile pot fi grupate în:

• activităţi creative;

• activităţi de repetare şi reproducere;

• activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;

• activităţi de distrugere;

• activităţi de organizare sau dezorganizare.

De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a muncii, care reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare- autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia), circulaţia (schimbul) şi consumaţia.

Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. în funcţie de rezultatele ei producţia poate fi:

• producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie materială);

• prestări de servicii - reprezintă acele activităţi care transformă intrările în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială (transporturi, activităţi turistice etc.).

Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi

serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi

redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.

Circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.

Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice create, repartizate şi introduse în circulaţie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe, fiind ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. în cadrul acestui proces au loc numeroase subprocese cum sunt:

• consumaţia productivă (intermediară) care constă în consumarea unor bunuri materiale şi servicii

pentru crearea altor bunuri şi servicii;

• consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale;

• atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri economice reale.

Economia ca entitate complexă indestructibilă, este cercetată din unghiuri diferite, astfel încât, în funcţie de gradul de agregare, structura pe verticală a economiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:

1. Microeconomia ca parte a ştiinţei economice se ocupă cu studiul

comportamentelor individuale, în ideea de a înţelege şi explica cum hotărăsc producătorii ce, cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc consumatorii veniturile pentru a-şi satisface necesităţile la cel mai ridicat nivel posibil. Microeconomia nu studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său.

2. Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice, care studiază ansamblul activităţilor economice, folosind variabile agregate, la nivelul unei economii naţionale:

• cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii;

• totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională;

• nivelul utilizării resurselor de producţie;

• comportamentul general al preţurilor.

3) Mezoeconomia - este definită ca fiind ramura care abordează şi cercetează viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.

4) Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii, interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului, economic mondial.

CONCEPTE DE BAZĂ - TEMA 1

Economie - termenul de economie politică a fost creat în 1615 de Antoine de

Montchrestien pornind de la trei cuvinte greceşti:

• oikos - care înseamnă casă, gospodărie;

• nomos - care reprezenta lege, rânduială;

• polis - cetate, societate.

Idei şi teorii economice există din antichitate (Aristotel, Platon, Xenofon). O bună perioadă de timp, economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică, constituită în secolele XVIII-XIX, în secolul XVIII fiind considerată ştiinţă a avuţiilor, după expresia lui Adam Smith. După publicaţia lui Alfred Marshall din

1890, Principiile Economics-ului (Principles of Economics), economiştii neoclasici renunţă la termenul de political economy în favoarea celui de economics, care sugerează caracterul obiectiv, riguros, atribuit analizei economice.

Economie reală - totalitatea activităţilor economice care susţin oferta agregată de bunuri şi servicii, ce au ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor persoane fizice /juridice. Intensitatea şi nivelul economiei reale poate fi calculată prin intermediul următorilor indicatori macroeconomici:

• produsul intern brut;

• comerţul exterior;

• nivelul producţiei agricole;

• salariul mediu nominal net;

• nivelul populaţiei ocupate în fiecare ramură a economiei naţionale;

• populaţia ocupată la nivelul întregii economii etc.

Economia reală este studiată, analizată şi definită în funcţie de capacitatea tehnică şi tehnologică, de nivelul şi structura costurilor, de nivelul rezultatelor, de ramura în care un agent economic îşi desfăşoară activitatea etc.

Activitatea economică - proces complex ce reflectă faptele, obiceiurile şi hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce priveşte atragerea şi întrebuinţarea resurselor economice în scopul producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri, în funcţie de interesele şi nevoile economice.

Nevoi - ceea ce oamenii resimt, direct sau indirect, ca fiindu-le necesare pentru existenţă, pentru formarea şi manifestarea personalităţii lor.

Raritatea - proprietatea resurselor de a fi insuficiente în raport cu nevoile.

Legea rarităţii resurselor economice - legea conform căreia cantitatea, calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea, amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant între estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.

Legea economică - reprezintă reflectarea modului de structurare, organizare, intercondiţionare şi funcţionare a diferitelor verigi ale vieţii economice;

• relaţia esenţială între procesele şi fenomenele economice;

• raportul repetabil între indivizii participanţi la activitatea economică.

Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de şcoala neoclasică, care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor, sacrificată în favoarea alternativei alese.