Tema: piaţa monetară

1. Moneda - esenţa, evoluţa, funcţiile

2. Conţinutul pieţei monetare - cererea şi oferta de monedă

3. Conceptul şi structura pieţei monetare

4. Instituţiile pieţei monetare

1. Moneda - esenţa, evoluţa, funcţiile

Rolul monedei (banilor) in cadrul unei economii este pus in evidenţă prin funcţiile îndeplinite:

a) Funcţia de măsură a valorii (etalon al valorii). Prin această funcţie, moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel, funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, in care intervin trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Moneda îndeplineşte această funcţie in mod ideal; când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să existe, in general, in societate.

b)Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie In această funcţie, moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor, intervenind in actul de vanzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la consumator in schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Totodată, trecerea din posesia unei mărfi in posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. In această calitate -de mijloc de circulaţie- banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă in circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de vaanzare-cumpărare.

c)Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă in utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, pentru plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor, primelor de asigurări, pentru restituirea imprumuturilor etc. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei in mod real, efectiv.

d)Funcţia monedei ca rezervă a valorii In fapt, această funcţie reprezintă o putere de cumpărare in aşteptare la agenţii economici sau populaţie. Este vorba de economisirea şi acumunlarea unor sume băneşti in vederea unor activităţi viitoare sau in scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute.

Manifestarea acestei funcţii se află, evident, in relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei, fenomenul inflaţionist afectaand mai mult sau mai puţin această putere.

e)Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi in cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă in cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot in acest sens, se utilizează, in prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere), care insă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi intre acestea şi Fondul Monetar Internaţional. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată indeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă in circulaţie intr-un anumit volum şi intr-o structură anume. Cantitatea de monedă existentă in circulaţie intr-o economie naţională, intr-un interval de timp dat, constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat in cadrul unei economii. Intr-o altă accepţiune, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor . Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat indeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse in structura masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia că in structura acesteia pot fi incluse următoarele active, in funcţie de gradul de lichidatate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda divizionară); b) moneda de cont (scripturală); c) depunerile la termen şi in vederea economisirii; d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.

2. Conţinutul pieţei monetare - cererea şi oferta de monedă Formarea şi mişcarea masei monetare sunt in strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă, ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită intr-o anumită perioadă de timp, avand ca motivaţie utilităţile acesteia, date de funcţiile pe care le indeplineşte intr-o economie. Avand in vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare, grupate in funcţie de gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu "preferinţa pentru lichiditate". Cererea de monedă depinde in primul rand de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. In al doilea rand, cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit, care antrenează după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc intre agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. De asemenea, cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici (atat persoane fizice cat şi juridice) faţă de monedă, manifestat prin intensitatea inclinaţiei spre lichiditate. înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii, precum: motivul tranzacţiilor curente; motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute); motivul speculaţiei (cererea • speculativă de bani). Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii, care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă. Dacă rata dobânzii scada sub o anumită limită (considerată minimă), creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi in componente nemonetare ale averii. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate, banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă intr-o economie, la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici),sub formă de numerar şi monedă scripturală. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc. Ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ea este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). Având in vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M^XV=T^XP), rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T*P), respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T), intr-o anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P). Privită ca stoc, oferta monetară reprezintă in fapt masa monetară, adică ansamblul acivelor monetare sau instrumentelor băneşti existente intr-o economie la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor in vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse in circulaţie prin mecanisme diferite. Numerarul, constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă, care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii, adică banca centrală (de emisiune). Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni: - cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici in urma exporturilor de mărfuri şi servicii; in schimbul devizelor achiziţionate, banca centrală emite monedă pe care o pune in circulaţie; cantitatea de monedă din economie se poate diminua atunci cand banca centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import; - credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate in aceeaşi perioadă de timp; - achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni, emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar. Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi instituţiile de credit, care, prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari, susţin oferta de monedă intr-o economie, prin mecanismul multiplicatorului creditului. Aşadar, oferta de monedă constă in punerea in circulaţie a instrumentelor monetare. Moneda incepe să existe din momentul in care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi işi incetează existenţa cand revine in depozitele băncilor. Oferta de monedă scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare, astfel că rambursarea unei datorii in favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare, deci o scădere a ofertei.

3.Conceptul şi structura pieţei monetare Piaţa monetară este o piaţă specifică, in cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de intregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, in funcţie de preţul acesteia - dobanda. Intr-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată, piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde se intalneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (pană la un an). Pentru a inţelege mai profund, insă, conceptul de piaţă monetară, este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia, din punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere in cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe această piaţă. Astfel, in majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa monetară este compusă din două segmente: - piaţa scontului şi - piaţa interbancară. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare, care, nu este altceva decât o piaţă a creditului pe termen scurt. De precizat că, in sens larg, piaţa monetară cuprinde şi piaţa creditului (clasic), segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului.

Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare in cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni pe termen scurt ş.a.

Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific, care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci in legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Băncile işi acordă împrumuturi sau işi rambursează creditele contractate anterior. Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse in evidenţă de cateva trăsături caracteristice: - participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare; - obiectul tranzacţiilor il reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate in moneda centrală; - operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de două zile; - termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile); - creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă, bazate pe incredere reciprocă şi cu riscuri reduse; - dobanda . practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă.

4.Instituţiile pieţei monetare. Aparatul bancar Aparatul bancar reprezintă ansamblul coerent al diferitelor categorii de bănci care funcţionează intr-o ţară, răspunzând cerinţelor unui anumit mod de organizare a economiei şi unei anumite etape de dezvoltare social-economică. In economia modernă, un rol deosebit de important in funcţionarea pieţei creditului intern şi in desfăşurarea relaţiilor financiar-monetare internaţionale il au instituţiile bancare. Banca este o instituţie financiară şi de credit, de stat sau particulară, ale cărei funcţii principale sunt: - atragerea mijloacelor băneşti, temporar disponibile ale clienţilor, in conturile purtătoare de dobândă deschise acestora; - acordarea de credite pe diferite termene, prin mobilizarea şi transformarea capitalurilor băneşti inactive, a veniturilor disponibile şi economiilor populaţiei, in capital de imprumut; - efectuarea operaţiunilor de incasări şi plăţi in numerar, precum şi operaţiuni de virament intre conturile clienţilor şi de transferuri in conturile deschise la alte bănci; - emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente; - vanzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare; - prestarea unor servicii de consultanţă şi plasament pentru să fie adaptat permanent exigenţelor realităţii economice, iar masa monetară să fie cat mai riguros controlată. Acest rol este indeplinit de instituţiile financiar-bancare, care alimentează economia cu mijloace de plată şi orientează fluxurile de bani către sectoarele sau domeniile cu potenţial ridicat de dezvoltare.

Cantităţile de monedă solicitate de agenţii economici nebancari sunt puse in circulaţie pe două căi: - emisiunea de monedă fiduciară (bancnote, monede metalice), prin intermediul băncii centrale, singurul organism abilitat pentru asemenea operaţiuni; - mecanismul creditului, adică operaţiunile de imprumut efectuate de diferite bănci comerciale in favoarea agenţilor economici producători, prestatori, comercianţi etc. Apariţia băncilor in forma pe care o cunoaştem in zilele noatre este legată de necesitatea concentrării disponibilităţilor băneşti ale diferiţilor agenţi economici (persoane fizice şi juridice) şi acordarea unor credite importante intreprinzătorilor, fară de care viaţa economică nu ar fi putut cunoaşte nici un progres. Atribuţiile aparatului bancar, in speţă, cele proprii băncilor comerciale, se exercită printr-o serie de operaţiuni Sintetic, operaţiunile bancare se grupează in două mari categorii: operaţiuni pasive (de procurare a resurselor) şi operaţiuni active (de plasare sau avansare a resurselor in vederea fructificării). I. Principalele operaţiuni pasive sunt: 1.1. Constituirea depozitelor bancare prin depunerile in conturi (curente sau de disponibil) a sumelor băneşti ale clienţilor, rezultate din economii sau activităţi economice; 1.2. Constituirea capitalului social şi a fondurilor de rezervă; fiind in marea lor majoritate societăţi pe acţiuni, băncile işi formează capitalul social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni, iar fondurile de rezervă din profitul brut; 1.3. Operaţiuni de rescontare; reprezintă o modalitate de procurare a unor resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale (cambii, bilete la ordin), provenite din operaţiuni de scontare, băncii de emisiune sau altor bănci de scont; 1.4. Operaţiuni de lombardare; reprezintă contractarea de imprumuturi pe garanţii constituite din efecte publice (harţii de valoare emise de stat, precum obligaţiuni, acţiuni, bonuri de tezaur), imprumuturi ce asigură băncilor comerciale noi resurse de la banca de emisiune, valorificandu-şi astfel hârtiile de valoare deţinute. II. Principalele operaţiuni active sunt: II. 1. Operaţiuni de creditare, prin intermediul cărora se fructifică cea mai mare parte a resurselor mobilizate şi care pot fi: a) operaţiuni de creditare a firmelor (pe termen scurt, mediu şi lung) şi b) operaţiuni de creditare a persoanelor particulare. a) Operaţiunile de creditare a firmelor (pe termen scurt) se efectuează sub mai multe forme, astfel că in practica financiar-bancară, intalnim: - operaţiuni de scontare, prin care băncile de depozit cumpără efecte comerciale (cambii, bilete la ordin), inainte de scadenţă, la valoarea nominală inscrisă pe ele, avansand astfel o sumă de bani, de care prezentatorul titlului respectiv poate dispune fară a mai aştepta scadenţa, dar plătind o dobândă (taxă de scont) pe perioada rămasă pană la scadenţă; - operaţii de imprumut pe gaj de efecte comerciale, acestea din urmă nemaifiind cumpărate, ci doar constituindu-se in garanţii pentru creditele acordate; - operaţii de imprumut pe gaj de efecte publice (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur), denumite şi operaţii de lombard; - operaţii de imprumut pe gaj de mărfuri, care se referă la creditele acordate proprietarilor de mărfuri aflate in depozite sau in curs de transport, pe baza unor documente specifice precum warantul şi conosamentul 16; - operaţii de imprumuturi personale, care se bazează pe increderea pe care o inspiră băncii situaţia economică, solvabilitatea şi calităţile morale ale debitorului, dar care presupun dobânzi mai ridicate; - avansurile in cont curent, care se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de titularii de cont şi, in cazul in care aceştia nu au disponibilităţi, in cadrul unei limite preconvenite (linie de credit). Băncile comerciale acordă, de asemenea, credite pe termen mediu şi lung, in special pentru necesităţile de capital fix (investiţii) ale firmelor. Preponderent, aceste credite se acordă de băncile şi instituţiile de credit specializate, b) Operaţiunile de creditare a persoanelor particulare se efectuează, de regulă, pe următoarele destinaţii: - credite pentru locuinţe (credite ipotecare), acordate pe termen lung şi mediu; - credite pentru bunuri de folosinţă indelungată, acordate, in general, pe termen mediu; - credite pentru cheltuieli curente, acordate pe termen scurt, pană la un an. II.2. Operaţiuni de plasament, care constau in achiziţia de efecte publice şi acţiuni, ca modalitate de plasare a resurselor băncilor in vederea obţinerii de profituri. De altfel, legile de organizare bancară prevăd in majoritatea ţărilor, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor lichidabile şi negociabile, de regulă bonuri de tezaur şi alte titluri ale imprumuturilor de stat. III. Activitatea desfăşurată de aparatul bancar (băncile comerciale) implică şi efectuarea unei a treia categorii de operaţiuni, şi anume operaţiuni de comision şi mandat (servicii bancare). Astfel, operaţiunile de comision sunt efectuate in numele şi pentru folosul clienţilor titulari de conturi, contra unei taxe, fară a fi angajată răspunderea şi patrimoniul băncii (efectuarea plăţilor, incasarea creanţelor). Cealaltă categorie, operaţiunile de mandat, sunt efectuate in numele băncii, pentru contul clienţilor şi se referă, in general, la administrarea portofoliului de harţii de valoare. întrucât cea mai mare parte a serviciilor bancare nu comportă angajarea bilanţieră a băncilor, operaţiunile de mai sus sunt evidenţiate ca operaţiuni extrabilanţiere. Ansamblul acestor operaţiuni (pasive, active şi de comision), intr-o inlănţuire largă, constituie sistemul bancar in esenţa şi conţinutul său. In prezent, atat in Romania, cat şi in celelalte ţări, numărul băncilor este in creştere, ele alcătuind un aparat bancar dezvoltat şi integrat in economia fiecărei ţări, dar cu legături multiple cu băncile din intrega lume. Structura acestuia este următoarea: 1. Banca Centrală (de emisiune), care are in principal rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de refinanţare şi de a coordona, in final, intreaga politică monetară. De asemenea, Banca Centrală are posibilitatea să modifice rata medie a dobânzii pe piaţă şi să determine rezervele obligatorii ale băncilor, in vederea controlării masei monetare. Băncile de emisiune din fiecare ţară sunt organizaţii ale statului sau cu participarea importantă a capitalului de stat. 2. Băncile comerciale, care la rândul lor pot fi: - bănci de depozite, specializate in: crearea de depozite, acordarea de credite pe termen scurt, avansuri in cont curent, operaţiuni de virament, subscrierea de bonuri de tezaur etc.; - bănci de afaceri, care acordă cu preponderenţă credite pe termen mediu şi lung, firmelor care au nevoie de surse de finanţare a investiţiilor. In ţările dezvoltate, băncile de afaceri participă la crearea unor firme organizate ca societăţi pe acţiuni, unde subscriu in totalitate sau majoritate la capitalul social al acestora. In unele cazuri, aceste bănci cumpără pachete importante de acţiuni ale diferitelor companii, participand Ia adoptarea deciziilor importante privind activitatea acestora. In ultima perioadă, se observă o tendinţă de reducere a diferenţelor dintre băncile de depozite şi cele de afaceri, funcţiile lor contopindu-se in cadrul activităţii unor bănci nespecializate. 3. Instituţii de credit specializate, care acordă credite speciale, necesare pentru anumite activităţi, bine precizate in statutul lor. In această categorie se includ: Casele de credit agricol; Băncile ipotecare; Băncile populare; Băncile de comerţ exterior ş.a.